Michelle Obama, o Primă Doamnă de modă veche

În doar câteva generaţii, familia lui Michelle Obama (Michelle LaVaughn Robinson înainte de căsătorie) şi-a creat un drum bine conturat de la o colibă de sclavi până la Casa Albă din Washington. Acum, Prima Doamnă de culoare a SUA candidează pentru cea mai populară consoartă a vreunui preşedinte american.

Cartea lui David Colbert, Michelle Obama. An American Story (Michelle Obama. O poveste americană), înfăţişează o Michelle încrezătoare în forţele proprii, calitate moştenită de la părinţii ei:tatăl, Frazer Robinson, care a luptat toată viaţa cu o invaliditate severă, dar care n-a încetat să muncească, şi mama, Mariane Robinson, care i-a arătat cum să devină foarte bună în tot ce face.

Prima Doamnă cu cea mai înaltă educaţie universitară.

Michelle Obama scrie în acest moment un capitol nou în istoria Americii, promovând un tip aparte de Primă Doamnă, de modă veche în multe privinţe, dar atât de naturală şi de autentică încât surprinde în mod constant lumea din jur. În multe privinţe, Michelle Obama e o premieră la Casa Albă. Ea este, de pildă, prima locatară a Casei Albe ai cărei descendenţi provin direct din rândul sclavilor. E ceva care contează în America şi Michelle Obama e conştientă de asta. De asemenea, e prima consoartă prezidenţială cu cea mai înaltă educaţie universitară:absolventă de merit a Universităţii Princeton şi licenţiată în drept la Harvard, unde femeile n-au fost admise să studieze până în anul 1969. Aceasta este, de altfel, şi explicaţia faptului că niciuna dintre predecesoarele ei la Casa Albă n-a avut o diplomă de la marile universităţi americane.

La absolvirea liceului privat Bryn Mawr din statul Pennsylvania, Michelle s-a clasat pe locul al doilea dintr-o promoţie de 100 de absolvenţi. Cu asemenea rezultate şcolare, a trecut de furcile caudine ridicate de marile universităţi în calea majorităţii candidaţilor. Al doilea impediment l-a reprezentat însă nivelul astronomic al taxelor universitare de la Princeton şi Harvard, impediment pe care Michelle l-a depăşit împrumutându-se la bănci pentru achitarea lor.La Harvard, în discuţii contradictorii cu profesorii.

Merită menţionat faptul că Universitatea Princeton era celebră pentru severitatea corpului didactic faţă de studenţii de culoare, pe considerentul că aceştia nu erau destul de inteligenţi pentru a înţelege cursurile predate acolo. Michelle a trebuit astfel să depună eforturi duble pentru a se remarca în faţa unor asemenea profesori. La terminarea studiilor de la Princeton, viitoarea Primă Doamnă a Americii a muncit un timp, înainte de a studia dreptul la Harvard, pentru că avea de plătit numeroase rate. Chiar şi după începerea studiilor la Facultatea de Drept de la Harvard, Michelle a continuat să muncească serile la un centru de asistenţă juridică pentru nevoiaşii care nu-şi puteau permite un avocat în litigiile lor cu proprietarii locuinţelor sau pentru colectarea banilor care li se datorau de către diverse instituţii. N-a fost uşor pentru Michelle să facă şi facultatea şi să-şi susţină şi existenţa.

Michelle Obama.An American Story, de David Colbert, publicată la editura Sandpiper din Boston, S.U.A.

Cine a trăit în America ştie cât de greu se obţine o diplomă universitară fără ajutorul financiar al părinţilor. Din acest motiv, angajatorii americani se uită cu atenţie în CV şi angajează de preferinţă pe cei care s-au susţinut prin muncă proprie pe durata studiilor universitare, întrucât este o garanţie pentru patroni că vor avea salariaţi maturi. Autorul cărţii scrie că Michelle LaVaughn Robinson prefera în orele de clasă de la Harvard să rămână tăcută şi să nu participe la dezbaterile colegilor. Atunci când ridica mâna, o făcea ca să-şi exprime dezacordul vizavi de opinia unui profesor mai curând decât cea a unui coleg. Nu era interesată în a concura cu ceilalţi colegi, dar, fidelă principiilor sale, ea se ridica să conteste persoane cu autoritate. Fiind şi de culoare, îţi trebuia curaj să obiectezi contra unui profesor de la Harvard şi asta este ceea ce şi-au amintit profesorii când au fost întrebaţi de către autorul cărţii, David Colbert, despre studenta Michelle Robinson.Pentru fraţii Robinson, America e Ţara Făgăduinţei.

La 24 de ani, la terminarea universităţii, primul ei salariu a fost de 65.000 de dolari pe an, comparativ cu 40.000 de dolari pe an, cât avea atunci tatăl ei, după 30 de ani de muncă. Fratele ei, Craig, este un milionar prosper, graţie ambiţiei sale de a fi un student eminent la Princeton University, unde a absolvit un masterat în administrarea afacerilor. La absolvirea universităţii, Craig Robinson a fost angajat la New York de o firmă financiară de prestigiu de pe Wall Street unde a făcut avere. Nu-i plăcea însă munca pe care o presta, deşi îi aducea prosperitatea financiară.

Tânjea să devină antrenor de baschet, pasiunea sa din liceu, dar şovăia pentru că remuneraţia de antrenor era o fracţiune din ce câştiga el pe Wall Street. Susţinut de Michelle, Craig s-a angajat, în cele din urmă, ca antrenor la o echipă obscură pentru o mică remuneraţie şi este, potrivit spuselor lui, „cel mai fericit antrenor-şef din domeniul baschetului american“ (pag. 122). Istoria acestor fraţi de culoare, Michelle şi Craig Robinson, este surprinzătoare pentru mulţi conaţionali, pentru că, afro-americani fiind, au trebuit să depăşească obstacole aproape insurmontabile pentru membrii minorităţilor americane. Pe de altă parte, fraţii Robinson au confirmat prin istoria vieţii lor că America este adevărata Ţară a Făgăduinţei şi că munca onestă, depusă coerent, consistent şi insistent este răsplătită în final de către societatea americană.Părinţii lui Michelle despre Barack:„Noi i-am dat o lună, cel mult“.

Deşi cu doi ani mai mare decât sora sa, Craig Robinson admite că ea e „... o fată dură. Sunt mai vârstnic şi încă mi-e frică de ea. Este o persoană realizată şi are nevoie de cineva la fel de realizat ca ea şi, pe deasupra, de cineva care să-i ţină piept. Aşa că în familia noastră noi speram cu toţii că ea va putea să stea cu acest bărbat, Barack Obama, pentru că devenise clar că el îi putea ţine piept“ (pag. 101). Aici e nevoie de următorul detaliu:până la apariţia lui Barack Obama, niciun prieten nu rezistase mai mult de o lună în relaţia cu Michelle Robinson.

Într-una dintre vacanţele de vară din studenţia sa, Barack Obama a fost recomandat de Harvard unei firme de avocaţi din Chicago, unde să facă practica jurisprudenţei. Conducerea firmei din Chicago a numit pe unul dintre avocaţii care lucrau acolo să-i facă programul de activitate. Numele acestui avocat-coordonator era Michelle Robinson. Aşa s-au cunoscut viitorii soţi Obama. Deşi recunoaşte că l-a plăcut din prima zi, Michelle l-a ţinut la distanţă pe acest tânăr student de teama colegilor şi a şefilor ei. A trecut destul de mult timp până când Michelle a acceptat să iasă cu el în oraş, la un muzeu şi la o cofetărie. Fratele lui Michelle a avut onestitatea să-l prevină pe Barack să nu-şi facă planuri de viitor cu sora lui, pentru că Michelle e o femeie dificilă, care n-a tolerat niciun prieten mai mult de o lună.

Părinţii lor, Frazer şi Mariane Robinson, l-au plăcut din prima zi pe noul prieten prezentat lor de Michelle, dar s-au îndoit că acesta se va putea înţelege cu amazoana din casa lor. „Noi i-am dat o lună, cel mult. Nu pentru că ar fi fost ceva în neregulă cu el... dar ştiam cu toţii că el avea să facă ceva greşit şi asta îl va costa relaţia cu Michelle“, mărturisea Craig Robinson autorului acestei cărţi. Ei bine, Barack Obama s-a dovedit rezistent şi greu de intimidat. Prietenia lor a ţinut trei ani, în condiţii dificile, întrucât Barack a trebuit să se întoarcă la Boston pentru a-şi continua studiile la Harvard, în timp ce Michelle a rămas să profeseze avocatura la Chicago.

După absolvirea universităţii, Barack s-a întors la Chicago, unde s-a prezentat la examenul de admitere în baroul de avocaţi al Statului Illinois. Au sărbătorit admiterea în barou la un restaurant de lux din Chicago. Iar Michelle a ridicat în discuţie o chestiune arzătoare:„Facultatea ai terminat-o, ai fost admis şi în barou, ce urmează acum?“. De-a lungul celor trei ani, teoria lui Barack era că „mariajul nu înseamnă nimic, ceea ce contează este ceea ce simţi“ (pag. 104). Numai că, atunci, la acea masă festivă, Michelle era decisă să pună punct relaţiei cu Barack. Spre sfârşitul cinei, când Michelle îşi alegea cuvintele prin care să abordeze subiectul, a fost întreruptă de ospătarul restaurantului care a rostit cuvintele cheie:„Urmează desertul şi o dată cu el vine şi un inel de logodnă!“ (pag. 104).Atacurile presei, „mai uşor de înfruntat decât furia lui Michelle“.

Căsătoria a avut loc în octombrie 1992 şi a fost o zi perfectă pentru Michelle, după spusele sale, deşi a lipsit de la nuntă tatăl ei, care decedase cu 18 luni înainte, la vârsta de 55 de ani. Şase ani mai târziu, în iulie 1998, li se naşte primul copil, Malia-Ann. Soţul devenise între timp senator în parlamentul Statului Illinois, care avea sediul în capitala statului, Springfield, la trei ore distanţă de Chicago. Asta a însemnat dificultăţi pentru Michelle, care avea şi ea serviciu, ca avocat al Spitalului Universitar Chicago. Reproşurile ei deveneau din ce în ce mai acide:„Nu te gândeşti decât la tine. N-am crezut vreodată că va trebui să mă ocup singură de familie!“ (pag. 120). În iunie 2001 se naşte a doua fetiţă, Nataşa, şi o dată cu ea cresc obligaţiile familiei precum şi tensiunile din mariajul lui Michelle. În cartea sa, The Audacity of Hope (Temeritatea speranţei), Barack Obama descrie în detaliu cum soţia sa ajunsese să nu-i mai vorbească într-o vacanţă de familie petrecută în Hawaii. Motivul? Barack fusese chemat de guvernatorul din Illinois să se întoarcă din concediu la Springfield pentru un vot important. A decis să nu plece însă de lângă familie.

Proiectul de lege nu va trece din lipsă de voturi şi Barack va fi ţinta atacurilor presei şi a şefului Statului Illinois. „Atacurile lor erau mai uşor de înfruntat decât furia lui Michelle“, va scrie Barack Obama (pag. 121). În toamna anului 2001, soţul lui Michelle începe să se gândească la o nouă campanie electorală, cea necesară pentru a deveni senator în Parlamentul federal al SUA aflat în capitala ţării, Washington. Michelle s-a opus cu fermitate şi cu argumente imposibil de ignorat. Trebuiau întreţinute două case, una la Chicago, alta la Washington (parlamentarii americani nu primesc locuinţă gratis, pe cheltuiala statului). Pe lângă asta, Michelle îi reamintea soţului ei că aveau amândoi de achitat împrumuturile luate de la bănci pentru finanţarea taxelor lor universitare la Princeton şi Harvard, precum şi taxele şcolii la care mergeau fetele lor. Speranţa ei secretă era că soţul va pierde alegerile pentru Senatul SUA, atunci când a trebuit să cedeze insistenţelor lui. Dar el n-a pierdut alegerile şi au trebuit să se mute cu toţii în capitala Americii, unde Barack a devenit cel mai tânăr senator al SUA.

În februarie 2007, Barack Obama şi-a anunţat public candidatura din partea Partidului Democrat pentru preşedinţia SUA, nu înainte însă de a obţine votul lui Michelle. Acum, alte considerente au intrat în atenţia ei:dacă va pierde alegerile prezidenţiale, ce datorie financiară vor avea de plătit? O altă chestiune era protecţia personală a soţului, cunoscând faptul că fiind de culoare Barack va avea de înfruntat mai multe pericole decât un candidat obişnuit. Apoi erau întrebări precum:ce concesii va face Barack pentru a câştiga voturi?;la chestiunile complexe ale americanilor va lua o poziţie vagă pentru a nu ofensa pe nimeni?„Te pomeneşti că dacă eşti preşedinte nu mai duci copiii la şcoală…?“

În America alegătorii cer să o cunoască şi pe soţia candidatului la funcţia de preşedinte. Ca urmare, soţiile tuturor candidaţilor pentru Casa Albă trebuie să-şi însoţească soţii la întâlnirile electorale şi să răspundă la întrebările femeilor din sala unde are loc întâlnirea. Unii candidaţi au pierdut chiar din acest motiv, cel mai la îndemână exemplu fiind cel al candidatului democrat Michael Dukakis, a cărui soţie se trata de alcoolism. Dukakis a pierdut alegerile în favoarea lui George Herbert Bush, tatăl ultimului preşedinte republican. Michelle s-a implicat cu talent şi competenţă în campania electorală a soţului ei. Spre satisfacţia echipei de experţi, care s-a ocupat de alegerile candidatului Partidului Democrat la preşedinţia SUA, Michelle a fost la înălţime.

Aceşti experţi i-au spus autorului acestei cărţi că „Michelle a fost mai eficientă decât oricine altcineva în a spune alegătorilor de ce ar trebui ei să voteze pentru Barack, iar în unele zile a fost mai bună la treaba asta chiar decât Barack însuşi“ (pag. 131). În acest context, s-a creat imaginea unei Prime Doamne de excepţie, care va fi capabilă să ocupe un loc unic în rândul marilor fiice ale Americii. Motto-ul de la începutul acestui articol tinde să confirme această imagine. Rămâne de văzut dacă Michelle va avea ambiţii politice după plecarea de la Casa Albă, pentru că într-o asemenea eventualitate ea va fi un candidat formidabil pentru orice funcţie publică. O va întrece negreşit pe avocata Hillary Clinton, o altă fostă locatară a Casei Albe.

Merită a fi menţionată, în încheiere, o scenă pitorească din noaptea ultimelor alegeri prezidenţiale. La câteva ore după ce a devenit public numele învingătorului din alegeri, o echipă a televiziunii naţionale s-a prezentat la hotelul unde era cazată familia Obama, pentru a lua primul interviu noului preşedinte. Michelle şi soţul ei erau aşezaţi confortabil pe o canapea, iar reporterul a pus preşedintelui următoarea întrebare:„Domnule Obama, ce aţi simţit în clipa în care canalul de televiziune CNN v-a declarat câştigător, în momentul în care aţi aflat că sunteţi noul preşedinte al SUA?“.

Răspunsul a venit prompt:„Domnule, pur şi simplu n-am crezut, am luat telecomanda televizorului şi am schimbat canalul să văd ce zic şi ceilalţi. Dar nu vă interesează să aflaţi reacţia nevestei mele?“. În clipa aceea, operatorul care filma a fixat camera pe chipul lui Michelle, în timp ce soţul ei spunea următoarele:„La aflarea rezultatului, Michelle mi-a spus:«Te pomeneşti că de acum, dacă eşti preşedinte, nu mai duci copiii la şcoală!?»“. Toate persoanele aflate în cameră au râs în hohote. Nu şi Michelle...