Meșteșugurile dacilor: În afara lumii greco-romane, cele mai mari ateliere de fierărie se aflau la Sarmizegetusa
Meșteșugurile erau o parte importantă a îndeletnicirilor unei mari părţi a populaţiei dacice. Prin acestea se produceau toate bunurile necesare vieţii de zi cu zi, atât în domeniul vieţii casnice, cât și arme și alte piese de echipament militar. Existau numeroase astfel de meșteșuguri, practicate în casă sau în ateliere specializate, probabil din tată-n fiu, sau pe linie feminină.
Ceramica dacică producea anumite tipuri de vase, unele tipice doar dacilor. Se produceau vase de mari dimensiuni pentru păstrarea vinului sau a cerealelor, diverse vase de tip borcan sau fructieră, din pastă de obicei grosieră, lucrate cu mâna și incizate cu diverse decoruri – butoni, frunze, rozete, spirale. Unele vase, cu siguranţă dintre cele care aparţineau elitei, erau pictate cu diverse motive abstracte sau zoomorfe. Probabil vasele erau făcute în ateliere și arse în cuptoare care puteau fi distruse la terminarea unei șarje. Unele vase nesofisticate puteau fi făcute și arse în casă.
Ţesutul se făcea la războaie verticale, ale căror greutăţi au fost descoperite în arheologie. Probabil acesta se făcea în casă, dar cu siguranţă existau și ateliere specializate. Se foloseau inul, cânepa și lâna pentru a face ţesătura, care apoi era croită și cusute hainele. Pe lângă haine se mai făceau brâuri și diverse alte obiecte de îmbrăcămine sau poate chiar ornamentale.
Prelucrarea lemnului, sculptarea pietrei și a osului (pentru cârlige de pescuit, de exemplu, sau ace de cusut) sunt de asemenea atestate, fiind practicate pe scară foarte largă.
Fierăria era însă cea mai importantă. În ateliere specializate, fierarii daci lucrau fierul într-un mod extraordinar, nu doar cantitativ, ci și calitativ. Se produceau unelte agricole – brăzdare de plug, sape, coase, seceri, cosoare, greble, târnăcoape; unelte de fierărie – ciocane, dălţi, baroase, nicovale, clești, dornuri, pile; unelte pentru prelucrat lemnul – topoare, securi, barde, fierăstraie, cuţitoaie. Armele și echipamentele militare – suliţe, lănci, spade, cosoare, sici, falxuri, topoare, vâfuri de săgeţi, armuri, cnemide (apărătoare de gambă), piese metalice pentru scuturi, coifuri, pinteni, zăbale – se produceau în număr mare pentru o naţie foarte războinică. (Despre arme și armament însă, într-un articol viitor).
Fierul era exploatat din zăcăminte, la suprafaţă sau în galerii de mină, prelucrat apoi în cuptoare speciale, lupele astfel obţinute atingând dimensiuni și greutăţi considerabile pentru acea vreme, fiind chiar mai mari decât cele din Evul Mediu european, când civilizaţia fierului este mult superioară Antichităţii. În afara lumii greco-romane, cele mai mari ateliere de fierărie se aflau la Sarmizegetusa Regia.
La mare cinste se aflau și orfevrierii. Fiind bogată în zăcăminte de aur, Dacia oferea o bună ocazie celor talentaţi în a lucra metalele preţioase și a le transforma în piese la mare căutare. Se prelucrau aurul, argintul, bronzul, fierul. Unele fibule, catarame, brăţări, inele etc. erau făcute și din fier, dar regii și nobilimea înstărită preferau să se afișeze cu piese din argint și mai ales din aur. Munca era foarte migăloasă, fiind făcută cu ustensile mici, pentru a scoate piese mici și detaliate, cum ar fi coliere, colane, torques-uri, pandantive, inele, cercei, broșe, ace de păr, paftale, diverse alte piese decorative pentru coafuri și haine, catarame, piese de harnașament și decorative.
Exista și veselă din metale preţioase, pentru banchetele oficiale sau anumite evenimente. Mulţi meșteri erau itineranţi, unii de la sud de Dunăre, care făceau excursii ocazionale în Dacia pentru a lucra diverse piese, la modă în Imperiu, pentru rege și nobilii cu dare de mână.