Messenienii, „cei neîntrecuţi nici măcar de spartani în curaj, ci doar în noroc”
„Neîntrecuţi nici măcar de spartani în curaj, ci doar în noroc”, astfel alege călătorul grec Pausanias (4.25.5) să îi descrie pe messenieni, o parte a grecilor antici peste ale căror fapte, din păcate, astăzi s-a aşezat în cea mai mare parte uitarea. Cel care se încumetă să ridice praful gros de pe filele istoriei îi redescoperă însă pe cei mai neîmpăcaţi duşmani ai spartanilor din toate timpurile, timp de trei sute de ani aflaţi în parte sub dominaţia acestora, în parte exilaţi în toate colţurile lumii, dar cu toate acestea păstrând cel mai curat dialect dorian şi lăsând posterităţii eroi precum Aristomenes şi denumiri precum actuala Strâmtoare Messina.
Cine nu a auzit de măslinele negre de Kalamata, probabil cele mai bune din întreaga Grecie? Cine ştie însă că oraşul Kalamata, al doilea ca mărime din întreg Peloponesul, după Patras, este reşedinţa administrativă a actualei prefecturi Messenia, care suprapune în cea mai mare parte vechea regiune a messenienilor?
Cu aproape 3.000 km2, deci puţin mai mică decât cele mai restrânse judeţe din România, Messenia se află în colţul sud-vestic al Peloponesului. Se învecinează la est cu Laconia, patria spartanilor, prin impunătorul munte Taiget, iar la nord, anticul râu Neda o desparte de Arcadia cea muntoasă, vestită în vechime pentru mercenarii ei, şi de Elida, regiunea în care să ţineau Jocurile Olimpice. În sudul Messeniei se află Golful Messenian, iar la vest, Marea Ionică, cu Golful Navarino, locul unei celebre confruntări maritime în epoca modernă, între flota turco-egipteană şi flotele aliate ale Marii Britanii, Franţei şi Rusiei (1827).
Messenia – geografie, mit şi istorie timpurie
Existenţa messenienilor s-a legat de cele două câmpii mari şi fertile ale regiunii. Câmpia Stenykleros, în chiar mijlocul provinciei, începe la poalele Taigetului, fiind mărginită la nord de muntele Eira şi la sud de Golful Messenian. Cel mai important sanctuar al messenienilor, cel al lui Zeus de pe muntele Ithome, şi prima reşedinţă a casei regale messeniene, Andania, pe această câmpie sau în imediata ei apropiere s-au aflat. Muntele Aigaleon separă apoi câmpia Stenykleros de câmpia litorală apuseană a Methonei, acolo unde s-au descoperit totuşi cele mai importante vestigii antice din regiune: palatul micenian „al lui Nestor”, unul dintre cunoscuţii eroi ai Iliadei.
Legenda spune că tatăl lui Nestor, Neleus, fiu al lui Poseidon, ar fi fost obligat de fratele său să fugă din Thessalia şi, primit de regele Messeniei de la acea vreme, Aphareus, s-a aşezat în extremitatea vestică a regiunii, la Pylos. Aici, casa lui a prosperat, deşi sfârşitul său a fost unul tragic – ucis de Herakles, pentru că a refuzat să îl ajute să ispăşească o crimă mai veche.
Nestor a preluat domnia şi a ajuns chiar regele întregii Messenii, nu doar al câmpiei litorale. Este unul dintre cei mai importanţi eroi ai miturilor greceşti, luând parte la expediţia argonauţilor în căutarea lânii de aur, la luptele dintre centauri şi lapiţi, la vânătoarea mistreţului caledonian şi, foarte bătrân fiind, la războiul troian. În ciuda vârstei înaintate, este unul dintre aheii eficienţi în luptă, atât cu fapta, cât mai ales cu sfatul, fiind unul dintre puţinii care îşi permit să îl înfrunte pe Agamemnon, conducătorul expediţiei. În înţelepciunea sa, nu permite oştenilor săi să ia parte la prădarea Troiei şi, spre deosebire de ceilalţi ahei, se întoarce în siguranţă în regatul său. Urmaşii săi domnesc multă vreme asupra Messeniei, până la venirea dorienilor din nord. Spre deosebire de alte locuri din Pelopones, ca la Argos sau la Sparta, aheii din Messenia nu sunt deposedaţi de pământurile lor, ci ajung să fie egali noilor veniţi. Regii dorieni Kresphontes şi, fiul său, Aepytos, care va şi da numele dinastiei regilor messenieni de mai târziu, domnesc neabătuţi, aducând strălucire Messeniei.
Legenda pare să fie puternic ancorată în adevăr, căci, în 1939, Carl Blegen, cel mai important arheolog american din Grecia, şi Konstantinos Kourouniotis, un corifeu al arheologiei greceşti, descopereau la Pylos cel mai bine păstrat palat micenian din Elada. Încă din prima zi a săpăturilor au ieşit la suprafaţă ziduri impunătoare, ceramică pictată miceniană şi tăbliţe de lut scrise în linearul B, esenţiale, pentru ca, în 1952, Chadwick şi Ventris să descifreze această misterioasă scriere silabică.
Şi în prezent, palatul, zis „al lui Nestor”, întruneşte câteva dintre superlativele civilizaţiei miceniene: cel mai bine păstrat palat, cel mai bine restaurat şi protejat (redeschis recent publicului pentru vizitare), cele mai numeroase tăbliţe în linear B (circa 1.000), cele mai numeroase cupe de ospăţ descoperite într-o singură cameră (2.853!), cel mai intensiv cercetat şi cu cele mai complete publicaţii. Mai mult, în 2015, a produs descoperirea arheologică a anului. Întâmplător, a fost găsit mormântul unui prinţ micenian din jurul anului 1500 î.e.n., denumit „Războinicul cu Grifon”, datorită unei plăci de fildeş cu care fusese înmormântat, pe care este reprezentat acest animal fantastic. În mormânt s-a găsit un număr impresionant de arme – panoplia completă a unui luptător micenian, inclusiv celebrul coif din colţi de mistreţ – şi de bijuterii şi de vase din metal preţios, prădate sau obţinute prin comerţ din Creta minoică.
Pe baza săpăturilor de la Pylos, se poate conchide că, cel puţin în câmpia litorală a Messeniei, a existat un centru micenian de maximă importanţă, încă de la începuturile acestei civilizaţii. Implicat în marile întreprinderi ale micenienilor, precum cucerirea Cretei, la jumătatea mileniului al II-lea î.e.n., şi cunoscând apogeul între 1300 şi 1200 î.e.n., momentul de funcţionare al palatului „lui Nestor”, centrul micenian dispare ca urmare a unui puternic incendiu, înregistrat ca şi la Micene sau la Tiryns, în jurul anului 1200 î.e.n. Totuşi, legenda privind aşezarea mai paşnică a dorienilor în Messenia pare să se confirme în urma săpăturilor de la Nichoria, la câţiva kilometri depărtare de Pylos, acolo unde locuirea este aproape neîntreruptă până în jurul anului 750 î.e.n., când aşezarea este abandonată pe o perioadă mai lungă. Motivul trebuie căutat cel mai probabil în debutul conflictelor cu puternicul vecin de la răsărit, Sparta.
Războaiele messeniene, între legendă, propagandă şi adevăr
Istoria războaielor messeniene este dificil de reconstituit, cel puţin în perioada lor timpurie, căci mărturiile scrise din timpul luptelor sunt restrânse, iar reconstituirile ulterioare ale autorilor antici s-au format pe baza tradiţiilor folclorice şi pe dorinţa fiecărei părţi de a-şi justifica acţiunile şi a-şi lăuda vitejia. Notabile astăzi sunt doar câteva fragmente contemporane ale poetului atenian Tyrtaios, emigrat la Sparta în timpul celui de-al doilea război messenian, unul dintre principalii combatanţi de partea lacedemonienilor, şi naraţiunea geografului şi călătorului Pausanias, care scrie însă la mai bine de 800 de ani de începutul evenimentelor, în vremea împăraţilor romani Antoninus Pius şi Marcus Aurelius. Cercetătorii moderni au arătat că, deşi extrem de captivantă, povestirea lui Pausanias prezintă foarte multe neconcordanţe, imposibilităţi şi anecdote neverosimile, fiind rodul unei rescrieri propagandistice a istoriei după ce messenienii exilaţi se întorc în patria lor în 369 î.e.n.
Chiar şi aşa, începutul războiului, cum este el relatat de Pausanias (4.4.4-4.5.8), este plauzibil – un conflict asupra posesiei turmelor în zona de graniţă dintre Messenia şi Laconia, o veritabilă „Mioriţa”, cum trebuie să fi fost multe în acele vremuri în care economia pastorală era foarte dezvoltată. Un messenian ar fi încredinţat turmele sale unui spartan, contra unei părţi din profit, dar spartanul, lacom, ar fi înscenat furtul lor de către piraţi. Din nefericire pentru spartan, un sclav l-a dat în vileag. Spartanul a reuşit să obţină iertare de la messenian, cu promisiunea de a-i întoarce turmele nevătămate, dar, pe drumul către stâna unde acestea erau ascunse, l-a ucis mişeleşte pe fiul messenianului. Conflictul a escaladat repede. Întrucât spartanii nu l-au predat pe concetăţeanul lor criminal, messenianul şi-a pierdut minţile şi a început să vâneze laconieni. A fost rândul spartanilor să ceară extrădarea messenianului, dar fără folos.
Astfel a pornit războiul, care s-a întins pe o perioadă de douăzeci de ani şi care, după o rezistenţă disperată a messenienilor, sprijiniţi uneori de vecinii de la nord, arcadienii, şi chiar de luptători din Argos, s-a încheiat totuşi cu victoria spartanilor, care au ras de pe faţa pământului capitala Messeniei, de la poalele muntelui sfânt Ithome.
Prea puţin poate fi verificată în realitate versiunea romanţată oferită de Pausanias, plină de crime, trădări, fapte de vitejie şi oracole ale zeilor. Dispariţia învingătorilor messenieni din listele campionilor de la Olympia după 736 î.e.n. şi abandonarea Nichoriei, fără ca aşezarea să fie distrusă, precum şi alte descoperiri arheologice sporadice, îndreptăţesc ideea că, într-adevăr, confruntarea a fost una de lungă durată în ultima jumătate a secolului al VIII-lea î.e.n., în care raidurile neîncetate ale laconienilor i-au determinat în cele din urmă pe messenieni să capituleze.
Învingătorii i-au transformat pe învinşi în hiloţi, ţărani care trebuiau să predea jumătate din produsul muncii lor către stăpânii de la Sparta şi care puteau fi ucişi fără nicio consecinţă de către lacedemonieni. Condiţiile extrem de grele impuse de învingători învinşilor au pecetluit soarta de mai târziu a ambelor comunităţi: messenienii i-au urât invariabil pe spartani, plănuind permanent să iasă de sub stăpânirea acestora, în vreme ce spartanii, îndestulaţi de surplusurile provenite din Messenia, nu au putut nicicând în istoria lor să se dedice total unei politici externe expansioniste, de teama unei revolte messeniene.
Astfel, cel de-al doilea război messenian, a izbucnit de fapt ca o revoltă a messenienilor la numai două generaţii după capitulare, în urma slăbiciunii de moment a Spartei, învinse de Argos în 669 î.e.n. la Hysiai. Potrivit unui oracol, spartanii au cerut ajutorul unui atenian în acest război, dar atenienii, nedorind să îi întărească pe lacedemonieni, le-au trimis un pedagog şchiop, pe numele său Tyrtaios. Oracolul s-a împlinit totuşi, căci prin cântecele sale înflăcărate de război, Tyrtaios i-a încurajat pe lacedemonieni în luptele grele purtate cu messenienii (Paus. 4.15.6). Versurile lui sunt printre cele mai vechi păstrate din întreaga literatură greacă antică, după cele ale lui Homer, Hesiod şi Archilochos:
O, flăcăilor, luptaţi stând mereu unul alăturea de celălalt,
Fără să începeţi fuga ruşinoasă, fără de teamă,
Ci mare făcându-vă şi puternică inima în piept;
Fără să vă iubiţi viaţa, ci încăierându-vă bărbăteşte etc. (Lycurg. Leocr. 107)
Pausanias, urmându-l pe poetul cretan Rhianos din Bene, cel care a compus un poem despre acest al doilea război dintre spartani şi messenieni, îl plasează în timpul acestui război pe eroul popular al Messeniei, Aristomenes. Cercetătorii moderni sunt însă sceptici. Ei consideră că, după al doilea război messenian, sfârşit în jurul anului 650 î.e.n., a mai urmat o mare răzvrătire în jurul anului 600 î.e.n., pentru ca abia un secol mai târziu, pe la 500 î.e.n., să izbucnească revolta condusă de Aristomenes.
Aristomenes
Fiu al unei femei messeniene şi al unui zeu întrupat într-un şarpe, aşa cum se va spune mai târziu şi despre Alexandru cel Mare, Aristomenes a dobândit dimensiuni legendare în imaginarul messenienilor, situându-se în rând cu Ahile şi ceilalţi eroi homerici. Zeci de povestiri despre faptele sale de arme s-au întreţesut de-a lungul veacurilor: cum ar fi dedicat la Sparta, în timpul nopţii, în cel mai important templu al cetăţii, un scut capturat de la un spartan ucis, pentru a-i teroriza pe inamici, cum a tăiat liniile de comunicaţie ale duşmanilor, producând foamete în Laconia, cum a reuşit să întoarcă rezultatul unei mari confruntări dintre spartani şi messenieni, atacând garda regelui spartan cu cei 80 de oameni aleşi ai săi, cum a reuşit să scape din prăpastia în care fusese aruncat de pe muntele Taiget de către inamicii care îl capturaseră, urmărind o vulpe, şi multe altele.
O analiză atentă a acestor tradiţii şi punerea lor în context creează însă o imagine mai prozaică, dar la fel de interesantă: cea a unui „haiduc” extrem de abil, ducând din cuibul său de vulturi de pe muntele Eira o luptă de gherilă dificil de contracarat de către spartani. În cele din urmă, doar trădarea şi acţiuni militare serioase împotriva arcadienilor din nord, care îi dădeau adăpost rebelului, i-au ajutat pe spartani să scape de Aristomenes şi luptătorii săi de gherilă.
Dacă ar fi să îi dăm crezare lui Platon (Legile 698a), din cauza unei revolte a messenienilor, cel mai probabil aceasta, stârnită în jurul anului 500 î.e.n. şi întinsă pe mai mulţi ani, spartanii au întârziat şi nu au dat ajutor atenienilor în bătălia de la Marathon din 490 î.e.n.
Ultima mare revoltă a messenienilor s-a desfăşurat începând cu 465 î.e.n., când un cutremur extrem de puternic a distrus mare parte din Sparta. Ajutaţi şi de atenienii cu care încă mai erau aliaţi după războaiele cu perşii, spartanii au reuşit să îi facă pe rebeli să se retragă pe muntele sfânt Ithome, unde au rezistat timp de zece ani. În târziu, printr-o pace mediată de atenieni, rebelii au fost lăsaţi să plece în exil la Naupactos, pe malul nordic al Golfului Corintic, unde au fondat o cetate puternică, redutabilă pentru vecinii acarnanieni, etolieni şi locrii.
Acest val de exilaţi nu a fost însă primul. Unii dintre cei înfrânţi în primul război messenian şi în revolta lui Aristomenes au luat calea mării spre vest, unde au ajuns să domine mai vechile cetăţi Rhegion şi Zancle, situate de o parte şi de alta a strâmtorii care separă Sicilia de sudul Italiei. Sub conducerea tiranului Anaxilaos, s-a constituit un mic „regat al Strâmtorii”, controlat din centrul de la Zancle, redenumit acum, în jurul anului 490 î.e.n., Messene. De aceea astăzi, atât strâmtoarea, cât şi oraşul sicilian din dreptul ei, poartă numele Messina.
Ura dintre spartani şi messenieni nu a dispărut însă după niciunul dintre exilurile messenienilor înfrânţi. Dimpotrivă, în timpul marelui război peloponesiac (431-404 î.e.n.) dintre superputerile lumii greceşti de atunci, Sparta şi Atena, messenienii din Naupactos au sprijinit întotdeauna activ campaniile militare ale atenienilor, contribuind chiar decisiv la cea mai mare înfrângere a lacedemonienilor din întregul conflict. Ca o ironie a sorţii, ea s-a înregistrat în 424 pe ostrovul Sphacteria, de lângă Pylos, pe coastele Messeniei, acolo unde trupele uşor înarmate ale messenienilor din Naupactos au făcut ravagii în rândul hopliţilor spartani izolaţi pe insulă.
Nici spartanii nu au fost mai prejos şi, la încheierea războiului peloponesiac, i-au obligat pe messenienii din Naupactos să părăsească şi acest loc. O parte a lor au emigrat în Sicilia, la Messene, cealaltă, cea mai mare, s-a dus să îşi încerce norocul în Libya, unde coloniile greceşti fondate înainte vreme se confruntau cu mari probleme din partea triburilor localnice.
Întoarcerea exilaţilor şi renaşterea Messeniei
Soarta crudă a început să le zâmbească messenienilor odată cu decăderea Spartei. După înfrângerea administrată lacedemonienilor la Leuctra, în centrul Greciei, se zice cu sprijinul spiritului lui Aristomenes, thebanul Epaminondas a decis să scoată Messenia de sub stăpânirea Spartei. Sub protecţia thebanilor şi a aliaţilor lor arcadieni, messenienii s-au întors din exilul din Libya şi Sicilia şi, împreună cu cei asupriţi de spartani, au fondat în 369 î.e.n., la poalele muntelui sfânt Ithome, cetatea Messene, creditată de Pausanias ca având cele mai puternice ziduri din întreagă Eladă (4.31.5). Acelaşi Pausanias explică miraculos această schimbare a sorţii prin faptul că Dioscurii, Castor şi Pollux, prinţi ai Spartei divinizaţi după moarte, supăraţi în vremuri imemoriale de nişte tineri messenieni, îşi potoliseră în sfârşit mânia (4.27.1-3).
De atunci înainte, norocul nu le-a mai fost vitreg messenienilor. Până la cucerirea romană şi stingerea treptată a vechii duşmănii, ei au constituit cel mai puternic bastion împotriva unei eventuale noi ascensiuni a spartanilor, care nu s-au mai ridicat niciodată la gloria de odinioară. În ciuda lungului exil şi a crudei asupriri spartane, messenienii şi-au păstrat nealterat graiul lor dorian, cel mai curat din întreg Peloponesul, depănând mai departe într-însul, din generaţie în generaţie, poveştile împotrivirii lor neînduplecate.
Bibliografie
Blegen, Carl W., Rawson, Marion (eds.), The Palace of Nestor at Pylos in Western Messenia I. The Buildings and Their Contents, Princeton, Princeton University Press, 1966.
Cartledge, Paul, Sparta and Lakonia: A Regional History 1300 to 362 BC, Londra - New York, Routledge, 2002.
Cooper, Frederick. A., The Temple of Apollo Bassitas. I. The Architecture, Princeton, The American School of Classical Studies at Athens, 1996.
Hope Simpson, Richard, Mycenaean Messenia and the Kingdom of Pylos, Philadelphia, PA: INSTAP Academic Press, 2014.
Kiehle, Franz, Messenische Studien: Untersuchungen Zur Geschichte Der Messenischen Kriege und Der Auswanderung Der Messenier, Kallmünz, M. Lassleben, 1959.
Luraghi, Nino, The Ancient Messenians: Constructions of Ethnicity and Memory, Cambridge, Cambridge University Press, 2008.
McDonald, W.A., Coulson R., „The Dark Age at Nichoria: A Perspective”, în McDonald, W. A. et al. (eds.), Excavations at Nichoria in southwest Greece III: Dark Age and Byzantine Occupation, Minneapolis, The University of Minnesota Press, 1983, 316-29.