Megalomania lui 23 august: 1984, 40 de ani de la revoluția anti-imperialistă

Regimurile politice totalitare din secolul al XX-lea (nazismul şi comunismul) au acordat o atenţie specială propagandei. Tiranii acestui veac au preluat cele mai şocante elemente, care simbolizează puterea nemărginită, de la celelalte epoci istorice. Conducătorii comunişti pot fi asemănaţi cu despoţii orientali şi cu sângeroşii monarhi medievali. Deosebirea este aceea că, în vreme ce faraonii şi regii antichităţii şi evului mediu îşi etalau explicit puterea şi descendenţa divină, dictatorii comunişti se prezentau ca fii ai neamului, oameni din popor, exponenţi ai celor mulţi şi necăjiţi.

Sărbătorirea lui 23 august după 40 de ani de la „revoluţia socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă” şi cu 5 ani înainte de colapsul regimului Ceauşescu

Dincolo de construcţiile megalomanice, de puzderia de funcţii deţinute, de omniprezenţa în locurile fierbinţi ale vieţii, la conturarea grandilocvenţei şi „eternităţii” regimului comunist au contribuit decisiv şi numeroasele momente solemne cu conţinut „istoric”.

Regimul comunist românesc a parcurs, în mare, două etape distincte:cea a comunismului internaţionalist, dominat de U. R. S. S. şi cea a comunismului naţional, când tradiţiile istorice au fost devalorizate printr-o vulgară şi repetată exploatare. În ambele perioade, s-a cultivat cu obstinaţie o formă specială de propagandă:marile demonstraţii ale oamenilor muncii-defilările. Semantica acestor defilări este simptomatică pentru descifrarea trăsăturilor regimului politic.

Cele mai cunoscute demonstraţii (defilări) erau cele de la 1 mai şi 23 august.

Prima sărbătoare internaţională a muncii („a solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc”) a fost cultivată îndeosebi în cea dintâi etapă a comunismului, aproximativ între 1945 şi 1962/1965. Defilarea de 1 mai se constituia într-un prilej oportun de manifestare a recunoştinţei poporului român pentru „fratele de la Răsărit”.  Defilau în primul rând muncitorii, dar şi „fraţii lor care munceau ogoarele”. La defilările de 1 mai se purtau portretele conducătorilor interni, dar şi cele ale „marilor dascăli ai proletariatului”:Karl Marx, Friedrich Engels, Vladimir Ilici Lenin şi Iosif Visarionovici Stalin, până după moartea sa. Pe măsura impunerii „comunismului naţional”, 1 mai nu mai era sărbătorit cu mare fast. A fost însuşită cutuma sărbătoririi prin muncă a zilei muncii.

Cea mai mare sărbătoare comunistă a fost 23 august. Partidul-Stat a decretat ziua respectivă zi naţională a României. De fapt, în legătură cu semnificaţia acestei zile s-a derulat o impresionantă retorică propagandistică. Retorica a vizat atât conceptualizarea însemnătăţii zilei, cât şi forţele sociale şi politice care au realizat-o. S-a mers de la „ziua eliberării”, la „insurecţie armată”, „insurecţie armată antifascistă”, „ziua eliberării patriei noastre de sub jugul fascist”, la pompoasa „revoluţie socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă”. S-a trecut de la recunoaşterea rolului hotărâtor al armatei sovietice eliberatoare la „opera patriotică a Partidului Comunist Român”.

Dar să încercăm să descifrăm din punct de vedere semantic o demonstraţie (defilare) organizată la 23 august 1984, valorificând informaţiile furnizate de către oficiosul Partidului Comunist Român, Scânteiaşi de către România liberă. Citatele din text sunt preluate din cele două jurnale, care făceau aproape zilnic apologia coducătorului mai ales în ultimii ani ai regimului comunist. Iar cele relatate despre manifestaţia din 23 august 1984 reprezintă o mărturie irefutabilă în acest sens.

Actul de la 23 august 1944 este denumit revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă. Istoriografia comunistă a acordat o atenţie deosebită cotiturii din politica externă a României survenită atunci, echivalând-o cu o mişcare pentru dezrobirea ţării. Defilările trebuiau să sugereze adeziunea cetăţenilor, a „oamenilor muncii” faţă de regim. Atmosfera este una de sărbătoare, în acord cu însemnătatea atribuită de comunişti aniversării evenimentului.

Ierarhia:cuplul dictatoral, liderii comuniști, iar la urmă…intelectualii

Sosirea la tribună a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu este întâmpinată cu urale şi ovaţii de către mulţime. Cei prezenţi în Piaţa Aviatorilor au aplaudat îndelung, scandând numele partidului şi al şefului său. După ce cuplul dictatorial a urcat la tribuna oficială, aici au luat loc şi alţi lideri comunişti:Constantin Dăscălescu, Iosif Banc, Emil Bobu, Lina Ciobanu, Ion Coman, N. Constantin, Ion Dincă, Ilie Verdeţ, Nicu Ceauşescu şi alţii, vice prim-miniştri ai guvernului, membri ai Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ai Consiliului de Stat şi ai guvernului, conducători ai organizaţiilor de masă şi obşteşti, reprezentanţi ai sindicatelor, ai organizaţiilor de femei, de pionieri, ai organizaţiilor cooperatiste, precum şi eroi ai muncii socialiste. Ordinea precizată nu este întâmplătoare, ci stabilită în funcţie de rangul liderilor comunişti. Această aniversare de patru decenii s-a bucurat şi de participarea unor conducători comunişti din diferite state, precum Erich Honecker, Secretar General al C. C. al Partidului Socialist Unit din Germania şi preşedinte al Republicii Democrate Germane;Li Xiannian, preşedintele Republicii Populare Chineze;Jose Eduardo dos Santos, preşedintele Republicii Populare Angola. Este prezentată o listă lungă cu lideri comunişti, în special din Lumea a treia – Africa-prezenţi la manifestaţiile prilejuite de a 40-a aniversare a zilei de 23 august. Dintre oaspeţii din Europa la această aniversare, cea mai importantă personalitate era Honecker, un adevărat „dinozaur” comunist, ca şi Ceauşescu. Existau şi tribune la care au luat loc persoane considerate mai puţin însemnate în cadrul nomenclaturii comuniste, precum şi ziarişti.

Tribuna principală, flancată de steaguri tricolore şi roşii în special, era dominată de un mare portret al lui Nicolae Ceauşescu încadrat de stema republicii şi cea a partidului. Sub acesta se afla scris:„Trăiască a 40-a aniversare a revoluţiei de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă!”. Steagurile tricolore şi roşii laolaltă sugerează slujirea patriei de către partid, care poza în unicul înfăptuitor al idealurilor naţionale, iar Nicolae Ceauşescu este văzut ca portdrapel în lupta partidului, ca erou al neamului. Pentru comunişti, eliberarea socială însemna egalitatea tuturor, lichidarea moşierimii şi a burgheziei. Fiind vorba de cea de a 40-a aniversare, sărbătorirea evenimentului căpăta o importanţă sporită. Nicolae Ceauşescu este personajul central al întregii demonstraţii. Tot ce se petrece în piaţă i se adresează. El urmăreşte impasibil, grav sau deconectat fluviul multicolor de oameni care şerpuieşte prin faţa tribunei. Întreaga curgere este supervizată de balansarea mâinii drepte sau a ambelor mâini ale dictatorului, în semn de salut tovărăşesc. Gesturile dictatorului erau repetate mecanic şi de ceilalţi conducători de partid şi de stat.

Epoca lozincilor

Fastul defilărilor sporeşte la aşa-numitele aniversări „rotunde”:5, 10, 15, 20 de ani etc.. Pe fundalul tribunelor laterale se aflau scrise lozinci ca:„Trăiască P.C.R., conducătorul încercat al poporului nostru pe calea socialismului şi comunismului!”;„Trăiască patria noastră liberă şi independentă, R. S. R.!”. Alte lozinci înscrise erau:„Partidul-Ceauşescu-România!”, „Partidul-Ceauşescu-Pace!”, „Ceauşescu şi poporul”.

Pe tribunele aflate de partea cealaltă a pieţei erau marcate datele jubileului:„23 august ’44-23 august ‘84” şi urarea:„Trăiască unitatea de nezdruncinat a întregului popor în jurul P.C.R., în frunte cu secretarul său general, Nicolae Ceauşescu”, „Trăiască lupta unită a popoarelor pentru o lume mai dreaptă şi mai bună pe planeta noastră”;„Să triumfe cauza socialismului, a progresului, a independenţei şi păcii în întreaga lume!”. Comunismul este prezentat ca o formă ideală de organizare a societăţii. Totodată, P. C. R. şi conducătorul său sunt prezentaţi drept militanţi pentru menţinerea păcii universale, ca luptători neînfricaţi pentru binele celor mulţi. Prin simplificare sau omisiune, se creează impresia că istoria României se confundă cu partidul comunist. Cu alte prilejuri, P. C. R. se prezintă ca fiind continuatorul glorioaselor tradiţii de luptă pentru independenţă şi unitate naţională şi dreptate socială, iar Nicolae Ceauşescu ca fiind chintesenţa izbânzilor poporului român. Partidul Comunist se înfăţişează ca fiind patria, iar Ceauşescu partidul. Prin extrapolare, secretarul general se identifică cu patria. Ceauşescu se prezintă ca fiind campionul luptei pentru pace. El aspiră la primul loc în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională, fiind caracterizat ca gânditor, vizionar, teoretician şi practician revoluţionar. Esenţa lozincilor duce la constatarea că, practic, poporul, partidul şi Ceauşescu sunt una. Reducând la absurd, am putea socoti că doar secretarul general contează. El apare ca fiind creaţia supremă a acestui popor, bombasticele epitete precum cel mai iubit fiu, geniu al Carpaţilor, erou între eroii neamului, părinte iubitorşi altele fiind relevante.

În viziunea lui Nicolae Ceauşescu şi a P.C.R., comunismul se află într-o permanentă expansiune geografică, urmând să triumfe în toate colţurile lumii. Se regăseşte în aceste lozinci celebra teză cominternistă cu privire la exportul de revoluţie, ca şi iluzia ceauşistă referitoare la viitorul de aural omenirii.

Urmează intonarea imnului de stat al R.S.R.. Acest moment marchează începerea „paradei militare şi a demonstraţiei oamenilor muncii din capitală”. Aşadar, manifestaţia debutează cu parada militară. Se doreşte să se sugereze „nivelul ridicat de pregătire şi dotare a armatei, capabile să facă faţă în caz de război”, „unitatea deosebită între armată şi popor”. Armata este înfăţişată drept:„creaţie a Partidului Comunist, care a avut un rol fundamental în conducerea şi coordonarea sa”. Imnul este o compilaţie între compoziţia lui Ciprian Porumbescu şi versuri proletcultiste menite să exalte ideologia naţional-comunistă. Astfel, alături de celebrele „Trei culori conosc pe lume...”, apar improvizaţii vulgare:„Se înalţă ca un astru gloriosul meu popor ...”, „ziditori ai lumii noi” etc.

Din armată au defilat:„batalioane de infanterişti, de paraşutişti, vânători de munte, grăniceri, unităţi ale trupelor M. I.”. Ceauşescu este înfăţişat ca fondator al doctrinei militare naţionale. „În timpul paradei militare cerul era brăzdat de elicoptere  de luptă şi de avioane de vânătoare-bombardament IAR 93”. Armata a prezentat onorul comandantului ei suprem. Armata era menită să apere:„cuceririle revoluţionare ale poporului, independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială”, teze atât de dragi preşedintelui republicii. Se acreditează ideea că partidul acordă o atenţie specială armatei populare. La defilările prilejuite de aniversările „rotunde”, forţele armate îşi prezintă tehnica din dotare:aviaţie, tunuri, tancuri, rachete, transportoare, transportoare blindate. Se făcea o adevărată demonstraţie de forţă menită să sugereze excepţionala pregătire de luptă a soldaţilor, ofiţerilor şi generalilor români. Demonstraţia armată relevă două aspecte:pe de o parte, să insufle poporului încredere că patria este apărată şi, pe de altă parte, să intimideze pe cei care ar fi atentat la absolutismul regimului comunist.

„Stima noastră şi mândria, Ceauşescu-România”

După parada militară a urmat „demonstraţia oamenilor muncii din Capitală”. Se defilează în coloane, într-o atmosferă generală de sărbătoare. Mai întâi defilează muncitorii din întreprinderile industriale ale Capitalei, apoi cercetătorii din institutele ştiinţifice, „lucrători ai ogoarelor din Sectorul Agricol Ilfov”, reprezentanţi ai tineretului din Bucureşti, sportivi fruntaşi:„În pas energic, cadent, într-o perfectă aliniere, au apărut gărzile muncitoreşti. Veniţi de la strung, din faţa cuptoarelor incandescente în care fierbe oţelul, de pe şantierele impunătoarelor construcţii ale ţării, luptătorii din gărzile patriotice, urmaţi de formaţiunile de apărare civilă şi de Cruce Roşie, de detaşamentele de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei. Muncitorii raportează secretarului lor general deosebitele realizari industriale. V. Nicolescu, un veteran strungar afirmă:„Toate acestea s-au înfăptuit datorită gândului şi faptei cutezătoare a P.C.R. şi a tovarăşului Nicolae Ceauşescu.”Defilarea prin faţa tribunei sugerează adeziunea cetăţenilor bucureşteni la politica partidului, la direcţiile trasate de dictator în discursurile sale. Sărbătorirea zilei de 23 august s-a dorit a fi un bilanţ al realizărilor comuniste de când în fruntea statului se afla Nicolae Ceauşescu. Alte lozinci scandate au fost:„La al XIII-lea Congres, Ceauşescu reales”, „Ceauşescu-România, pacea şi prietenia”, „Ceauşescu-muncitorii!”, „Ceauşescu-tinerii!”, „Stima noastră şi mândria, Ceauşescu-România”, „Ceauşescu-Pace!”. „O ţară ce munceşte şi creează ne pregăteşte pentru viitor!”, răsunau în Piaţa Aviatorilor glasurile tinerilor utecişti, în timp ce cu trupurile lor întruchipau furnale de topit minereu, trasau conturul măreţei construcţii a Canalului Dunăre-Marea Neagră, având în mijloc portretul celui care a făurit prin geniul său creator cele două decenii de înălţătoare istorie românească. Glasul preşedintelui ţării este glasul întregului nostru popor, angajat cu tot potenţialul lui creator în bătălia pentru construcţia şi progresul unei noi lumi mai bune, pentru libertate şi fericire”. De regulă, defilarea oamenilor muncii începea cu cei de la Uzinele „23 august”, unde Nicolae Ceauşescu era deputat al Marii Adunări Naţionale.

Această desfăşurare de forţe reprezintă materializarea concepţiei lui Ceauşescu cu privire la apărarea ţării, cauză şi operă a întregului popor român. De fapt, militarii, studenţii şi alţii trebuiau să suplinească lipsa apetitului lucrativ al clasei muncitoare. Comentariul crainicului demonstraţiei este atât de ridicol, încât nu mai necesită alte interpretări. Avem de a face cu o lume care şi-a pierdut total uzul raţiunii şi pentru care nu există decât un singur scop, anume zeificarea conducătorului.

Personajele principale ale solemnităţii sunt Nicolae Ceauşescu şi tribuna oficială, crainicul şi manifestanţii (actorii). Adeziunea „oamenilor muncii” la politica partidului, ca şi conceperea demonstraţiei vor să sugereze viaţa nouă, îmbelşugată, prosperă a întregului popor. Fiecare colectiv de oameni ai muncii foloseşte acest prilej pentru a raporta noi reuşite în întrecerea socialistă. Multe momente ale defilării prezintă care alegorice, ce simbolizează realizările deosebite, abundenţa, fericirea şi dragostea pentru conducătorul partidului şi al ţării. Toate aceste carepoartă imense tablouri al lui Nicolae Ceauşescu.

Ordinea în cortegiul sărbătoresc exprimă atât ierarhiile sociale, cât şi ierarhiile instituţionale stabilite de P.C.R. şi conducători. Totdeauna, muncitorii sunt primii în cortegiu. Această prezenţă acreditează statutul de clasă politică conducătoare. Urmează ţărănimea colectivistă, aliatul de nădejde al clasei muncitoare în făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Cea mai batjocorită categorie socială, intelectualitatea trecea ultima prin faţa conducătorului iubit. Armata deschide totdeauna defilările la aniversările „rotunde”, urmează organele de represiune, miliţia, gărzile patriotice, detaşamentele de pregătire militară a tineretului, industria, agricultura şi, în sfârşit, sănătatea, învăţământul, cultura. Ultimii care prezentau salutul erau oamenii de ordine şi fanfara militară. În privinţa lozincilor, mai facem precizarea că ele erau afişate (scrise), scandate (ovaţii) şi construite cu trupurile demonstranţilor, în principal tineri şi copii. Întreaga demonstraţie era acompaniată de muzica militară, de cântece patriotice şi revoluţionare prezentate în uriaşe megafoane de către crainicii autorizaţi şi bine verificaţi. Citatele din text reprezintă în mare parte cuvintele crainicilor care prezentau „actorii” defilării şi marile realizări ale acestora sub glorioasa conducerea P.C.R. şi a secretarului său general.

Semantica festivităţilor prilejuite de sărbătoarea naţională a României comuniste relevă caracterul megalomanic, faraonic, superpropagandistic al regimului comunist. Întreaga suflare a ţării se prosterna la picioarele dictatorului, aducându-i prinosul de recunoştinţă.