Matei Socor, primul președinte comunist al Radioului

Pe holurile noii clădiri din strada g-ral Berthelot nr. 60 încă se mai simte mirosul de zidărie proaspătă. Dar în încăperile de la etajul patru rezervate lui Matei Socor, președintele Radiodifuziunii, miroase doar a mobilă nouă. De la biroul său masiv, plin de dosare, el contemplă casele de jos, întinzându-se monoton spre mahalaua Berzei, și scrie din când în când într-un formular lung, de patru foi lucioase, format A4. E un chestionar de partid, în care trebuie să treacă multe: data și locul nașterii, cine îi sunt părinții și profesiile acestora, studiile, locurile de muncă, bunurile lui și ale familiei, anul intrării în partid, motivul intrării, tovarăşii din partid care îl cunosc și îl pot recomanda. Dar lui Matei Socor nu-i vine greu să completeze rubrică după rubrică. În fond, este al patrulea chestionar de acest fel cu care are de-a face în cei 15 ani de când e membru PCR, fără a mai pune la socoteală şi cele trei autobiografii. Scrie şi se opreşte şi se uită iar pe fereastră. Dar face pauze nu pentru că ar fi uitat ceva sau ar căuta vreun răspuns care să dea bine, ci pentru că se lasă din când în când dominat de un sentiment de satisfacţie.

Are şi de ce. Cu doar șase-șapte ani în urmă zăcea în penitenciarul de la Târgu Jiu, bolnav şi încă şi exclus din partid. Azi, în august 1949, e preşedintele Radiodifuziunii, cu mașină cu șofer la scară, locuinţă gratuită în București și vilă de vacanță la Geiser, în judeţul Timiş. Ascensiunea lui după 23 august 1944 e remarcabilă. Iar anii care urmau, câţiva, nu mulţi, aveau să fie la fel de buni, până în momentul în care vechea lui cunoştinţă cu care se lăuda, Ana Pauker, avea să cadă în dizgraţie.

Armeanul filosemit 

Născut la Iaşi în 1908, Matei Socor provenea dintr-o familie mixtă, dar asimilată mediilor urbane din Iaşi sau Bucureşti. Tatăl, Emanoil (Emil) Socor, armean de origine, fusese avocat şi publicist. Mama, Eliza, era evreică iar în chestionare, Matei Socor a trecut-o casnică1. Familia s-a mutat în Bucureşti în 1913, Emanoil Socor ajungând în conducerea ziarelor de stânga „Adevărul” şi „Dimineaţa”, ba chiar şi unul dintre acţionarii acestora2. Ceea ce nu a îmbogăţit familia, dar măcar a ferit-o de lipsuri. Şi deşi trece constant în formularele de partid „fără avere”, Matei Socor a avut totuşi susţinerea de acasă pentru a merge la studii la muzicale la Leipzig, în Germania.

Activitatea publicistică a tatălui, dar şi cea politică, la social-democraţi şi la ţărănişti, nu a fost neapărat o pată neagră în dosarul fiului. Liniile de-a lungul cărora a combătut tatăl erau pe aceeaşi direcţie cu cele ale comuniştilor iar adversarii lor politici fuseseră de multe ori comuni. Un ziarist de la gazeta de dreapta „Porunca vremii” scria în 1939 despre Emanoil Socor, „armeanul filosemit”: „Ermin Agop Sohor, descendent legitim al dinastiilor dela Erzerum, înfrăţit pe pământul României cu veneticii invaziei galiţiene (aici făcea referire la prietenia lui Emanoil Socor cu socialistul Constantin Dobrogeanu-Gherea, n.n.), intrat mai adânc în familia lor printr’o foarte oportună mezalianţă, a fost cândva căpitanul rotativelor din Sărindar, şef de mişcare socială, militând în foile pe care le conducea cu o mână de fier, pentru biruinţa marxismului”3. Iar mai încolo îi imputa maxima blasfemie: „Socor, închipuiţi-vă, a fost singurul om care s-a socotit în drept să califice miracolul de la Maglavit drept o imensă şarlatanie!”4

Mai cu seamă după 1944, Matei Socor a simţit nevoia de a se delimita public de tatăl său. Menţiona la partid că acesta nu a votat afilierea social-democraţilor la Internaţionala a III-a şi că nici nu a fost pentru greva generală pentru care comuniştii făcuseră o propagandă masivă5. „Avia totdiauna o atitudine de indignare faţă de politica manistă dusă de tatăl său, rupând cu el şi relaţiile familiare (sic)”, scrie despre Matei Socor un cunoscut al său, în 19496. Păcatul mărturisit este pe jumătate iertat, şi Matei Socor n-a avut de suferit în cariera sa politică de comunist din cauza lui Emanoil Socor. De partea cealaltă, dinspre tată, susţinerea fiului (unic la părinţi, de altfel) a fost constantă. I-a plătit studiile iar mai târziu l-a angajat ca redactor şi director la publicaţiile efemere pe care le-a înfiinţat în 1934 şi 1935, „ABC” şi „Zorile”. Şi s-a luptat din toate puterile, făcând memorii peste memorii, să îl scoată din lagăr, unde și el, dar și fiul intraseră în 1941 pentru „legături cu sovieticii și atitudine antigermană”7, respectiv activitate ilegală comunistă. Tatăl a ieșit din lagăr în același an, dar fiul abia în 1943, după ce și marii muzicieni George Enescu şi Constantin Brăiloiu au garantat şi în faţa ministrului de Interne pentru fiul lui Emanoil Socor8.

Ascendenţa maternă evreiască a jucat un rol cel puţin la fel important în cariera lui Matei Socor, chiar dacă nu la fel de vizibil precum ascendenţa paternă. După ce termină Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, Matei Socor pleacă la studii în Germania, în 1930, şi se întoarce la începutul lui 1933, exact când Hitler devenea cancelar. „În acei ani am asistat la venirea la putere a lui Hitler”, a scris Matei Socor într-una dintre autobiografiile sale de membru PCR. Altfel spus, e foarte posibil ca atunci, pe fondul atacurilor antisemite tot mai dure din Germania, să se fi conturat convingerile sale antihitleriste. Dar convingerile căpătate la Leipzig s-au forjat în mediul politic de la Bucureşti, aşa că în scurt timp îl găsim pe Matei Socor în proximitatea mişcărilor antihitleriste din România. „Ceea ce mă împingea să iau atitudine împotriva antisemiților era sentimentul meu de dreptate pe care îl aveam destul de desvoltat. Atitudinea partidului față de mișcările antisemite a fost – cred – printre primele cauze care m’au orientat spre el”, scrie Matei Socor într-o autobiografie de după război9. Iar în 1934, în martie, face şi un pas politic major: se înscrie în UTC, mişcarea de tineret a comuniştilor, pentru ca în septembrie acelaşi an să fie primit în PCR, „la recomandarea tovarăşei Ana Pauker”.

Recomandat de Ana Pauker 

În 1949, recomandare mai solidă decât cea care o invoca pe Ana Pauker nu exista. „Ana, Luca, Teo, Dej/ Bagă spaima în burgheji” era un slogan popular în epocă. Ordinea personajelor din slogan nu e însă întâmplătoare, după cum a susținut politologul Vladimir Tismăneanu10. Ana Pauker era pe-atunci primus inter pares în cvadruplul puterii care ar fi funcționat la vârful PMR și din care mai făceau parte Vasile Luca, Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Și nu era vestită doar în țară. În septembrie 1948, în calitatea ei de primă femeie din istorie ministru de Externe, Ana Pauker, „amazoana Cominternului” și „Ibarruri a Balcanilor”, apăruse pe coperta revistei „Time”. Nu e de mirare așadar că în chestionar, la rubrica „Mă cunosc tovarășii”, Matei Socor o trece pe primul loc pe Ana Pauker. După ea, sunt și numele altor persoane cu care Matei Socor a lucrat mult mai îndeaproape. Lista indică și anul în care Matei Socor scrie că i-a cunoscut pe tovarăși. Pentru 1934 figurează Grigore Preoteasa, Petre Constantinescu-Iași, Mihail Roller, Constantin Tiulescu; din 1935 sunt Ștefan Voicu, din 1937 Loți Foriș, Zaharia Stancu, Leonte Răutu și Ofelia Manole, iar din 1938 sunt Iosif Chișinevschi, Teohari Georgescu și Ion Șahighian. O parte dintre acești tovarăși, cum ar fi Petre Constantinescu-Iași, Grigore Preoteasa sau Mihail Roller, confirmă relația și povestesc în dosarul de cadre al lui Matei Socor aflat la Arhivele Naționale cum l-au cunoscut ei pe acesta. Nu și Ana Pauker, singura la care Matei Socor se referă în autobiografii folosind numele mic. „Tov. Ana” era probabil prea sus pentru a da note de recomandare.

Matei Socor a susţinut că o cunoaşte cu Ana Pauker „din copilărie, mai de aproape”11. Familia Socor se mută la Bucureşti în 1913, iar în 1926 Ana Pauker pleacă din ţară de teama detenţiei. Întâlnirea se produce spre sfârșitul acestui interval. „Când eram de 14-15 ani, am cunoscut-o pe tov. Ana, care a venit într-o zi la sora mamei, colegă cu dânsa. Am fost impresionat de cele ce am auzit în familie despre energia cu care activa tov. Ana”, scrie Matei Socor12. Născută în 1893, Ana Rabinsohn a început prin a preda limba și religia ebraică la mai multe școli și în particular, pentru ca în 1918-1919 să devină bibliotecară la „Adevărul”-„Dimineața”, unde își construiau cariera tatăl și unchiul viitorului său soț, Marcel Pauker, dar și Emanoil Socor; primii în calitate de acționari majoritari, ultimul ca membru al conducerii redacționale13. În ’22-’23, când Matei Socor zice că a întâlnit-o, Ana, devenită deja Pauker, era membră PCdR București și redactor la ziarul „Socialismul”14. Până în 1926, când pleacă în misiuni cominterniste în Germania, Franța și la Moscova, e arestată de patru ori și inculpată de două ori, pentru activități comuniste ilegale. Revenită în țară în 1934, Ana Pauker îl găsește pe Matei Socor pregătit să se alăture mișcării comuniste. „În ianuarie 1934 m’am întâlnit cu tov. Ana, cu care am păstrat legătura până aproape de căderea ei în 1935. Prin mine tov. Ana coordona Comitetul Național Antifascist”, mai precizează Matei Socor. „Căderea” Anei Pauker înseamnă de fapt arestarea ei, petrecută în iulie 1935 la Văcărești și soldată cu un proces din care comuniștii au făcut un caz de răsunet nu numai în țară, ci și în Occident.

„Derbedeu în solda Moscovei” 

Când a făcut pasul în PCR, Matei Socor știa foarte bine la ce se înhamă. Știa că partidul e în afara legii. Știa că Siguranța îi vânează pe comuniști și că tribunalele îi condamnă la închisoare. Era avertizat probabil inclusiv de tatăl său și în privința agendei antinaționale a comuniștilor. „(...) Am avut conflicte grave cu tata, care văzând că activez, a mers până la a mă goni de acasă”, scrie el15. Cu toate acestea, și sub impresia celor văzute în Germania în legătură cu ascensiunea lui Hitler și în fața manifestărilor antisemite tot mai pronunțate din țară, Matei Socor optează pentru obscurul curent moscovit care se aciuase prin cotloanele Bucureștiului și care se folosea din plin de paravanul antifascist.

De la început, specializarea sa în partid a fost presa. Și nu se ocupa doar de scrierea articolelor de la birou. Era cel ce se agita pentru fonduri și cel care se ocupa cu distribuția. Tipărea manifeste și broșuri de propagandă comunistă și lua cuvântul la adunări care puneau în discuție statalitatea și granițele României și transmiteau mesajele „revoluționare” ale Moscovei. Grigore Preoteasa afirma în 1949 că Matei Socor, ca ilegalist, „se ocupa îndeosebi cu editarea presei antifasciste legale sau semilegale, transporta personal ziarele de la Brașov la București”16. La Brașov, scrie Matei Socor într-o autobiografie de partid17, a scos ziarul „Cuvântul Nou”, dar tot în 1934 îl găsim redactor la ziarul tatălui său, „ABC”. Se implică în mișcarea republicană, ca membru în Comitetul Revoluționar Republican, „unde propagă idei împotriva Coroanei”18 și e reprezentant al PCR la Congresul Mondial Antifascist de la Paris. Anul următor, în 1935, el afirmă că a participat la reorganizarea „comitetelor de ateliere“ (sindicale) de la Grivița CFR, în 1936 e director la „Zorile”, tot un ziar al tatălui său și secretar în colegiul de presă al PCR, iar în 1937 e redactor la „Reporterul”, „revistă de extremă stângă” de la București19.

Colaborează sporadic și la alte publicații. Când Ministerul Învățământului a vrut să îl sancționeze pentru scrieri pornografice pe Mircea Eliade, asistentul onorific al universitarului pro-legionar Nae Ionescu, Matei Socor se pronunță într-un răspuns la o anchetă a revistei „Azi” împotriva amestecului justiției în lumea literaturii20. O opinie la care însă nu a mai ținut după 1945, când a devenit promotor al realismului socialist în ariile sale de competență, presa și muzica. În mai 1940 intră în conducerea filialei PCR din București. Controversele timpului îl aduc în opoziție și cu intelectuali de stânga, cum ar fi Zaharia Stancu. În disputa privind conflictul dintre URSS și Finlanda, el și cu alți tovarăși țin partea sovieticilor, ceea ce îl face pe scriitorul cu care împărțise redacția „Azi” să îi numească „derbedei în solda Moscovei”. 

Dăruirea lui Matei Socor pentru cauza comunistă a fost răsplătită și în numerar, după cum o recunoaște chiar el. În toată perioada de la înscrierea în partid și până la arestarea și întemnițarea sa din februarie 1941, a călătorit în străinătate, „cu misiune sau pentru studii”21, cu alte cuvinte cu bani de acasă dar și cu bani de la partid. Pe lângă Germania pe care am menționat-o, ajunge în țările scandinave, Elveția, Cehoslovacia, Italia, Bulgaria, Estonia, dar și la Paris, Berlin, Bruxelles și bineînțeles, Moscova. El și scrie într-o autobiografie de cadru PCR: „în acești ani am fost cu mai multe întreruperi salariat de partid”22. De fapt, cu o singură întrerupere, de un an, dacă ne luăm după o adeverință din 1972, anul pensionării lui Matei Socor, potrivit căreia în perioada ilegalistă acesta a fost salariat de partid între 1 august 1933 și 31 decembrie 1943, cu excepția intervalului 1 noiembrie 1935-30 noiembrie 193623.

În această perioadă, Matei Socor nu renunță la profesia pentru care consacrase multe ore de studiu. La absolvirea conservatorului de la Leipzig, i se eliberase un atestat pentru „componistică și dirijorat”. În țară, lucrează o vreme cu Constantin Brăiloiu și Harry Brauner la Institutul de Folclor din București. Urmărește o carieră dirijorală mai amplă, dar eforturile i-ar fi fost zădărnicite, spune el, de campania de denigrare la care e supus încă de la început de concernul de presă „Universul”. Compune în schimb mai multe lucrări orchestrale. De la o Sonată pentru pian (1932), un Concert de cameră pentru șapte instrumente (1936) și un Concert pentru orchestră cu clarinet, corn și violoncel (1939), compozițiile lui devin treptat mai proletare, odată cu Cum Jiul își curge necazul la vale (1942) și De-ajuns, României, calvarul (1944). Comuniștii îi remarcă talentul, iar partidul, deși nu a pretins că are și ureche muzicală, îi va selecta două creații pentru a le preface în imnuri naționale: Zdrobite cătușe (imn național între anii 1948 și 1953, pe versuri de Aurel Baranga) și Te slăvim, Românie! (imn național între anii 1953 și 1977, pe versuri de Eugen Frunză și Dan Deșliu).

Lagărul 

Un episod delicat din punct de vedere politic și personal survine în 1941, odată cu internarea în lagărul de la Târgu Jiu. Luat în vizor de Siguranță încă din 1934, când e arestat pentru prima oară, și având la activ o serie întreagă de acțiuni socotite de autorități drept infracțiuni, Matei Socor e condamnat mai întâi în 1939, dar câștigă recursul. În februarie 1941 e arestat la Iași, unde fusese trimis de partid, „bătut și trimis la București”. Aici ajunge „cu picioarele umflate, cu dureri în piept și cu timpanul stâng spart”. Consemnează în autobiografii că tratamentul dur i-ar fi fost aplicat pentru că ar fi refuzat să devină informator al Siguranței. De la București ajunge în lagărul de la Caracal, unde stă trei săptămâni „bolnav de ureche”. În final e internat la Târgu Jiu, unde e coleg de celulă cu mulți alți membri PCR. Partidul se afla însă într-o perioadă de degringoladă, perspectiva înfrângerii URSS-ului de către Germania hitleristă punându-și amprenta asupra membrilor. Iată cum descrie situația Matei Socor însuși, într-o „autocritică” pe care și-o face în anul 1949, uzând de o terminologie de epocă bine însușită.

„În lagăr am dat peste o organizație care în opt luni de zile trecuse prin două sau trei convulsiuni fracționiste. Certurile dintre membrii organizației erau și cu caracter principial și fără caracter principial. Compoziția organizației era pestriță cu preponderența elementelor nemuncitorești. În educația mea politică erau lipsuri serioase; nu aprofundasem suficient principiile organizatorice de bază ale partidului, nu prelucrasem luptele fracționiste, nu aveam experiența muncii în închisoare. În plus aveam o prea mare încredere în mine, izvorâtă din faptul că avusesem o muncă de mare răspundere și trecusem prin focul teroarei cu succes. Toate acestea suprapuse peste rămășițele individualiste datorite (sic) originii mele sociale și profesiunii mele, au făcut să mă angajez cu aproape toți tovarășii care au fost în lagăr în lupta fracționistă”24.

„Lupta fracționistă“ era un păcat capital în partidele comuniste, dar ele mascau de fapt lupta internă pentru putere. Probabil că Matei Socor a mizat pe cartea pierzătoare, pentru că e exclus din partid (cel puțin așa credea el, ulterior aflând că deciziei de excludere i-a lipsit „o aprobare de sus”). Dar „convulsiunea” pentru el s-a terminat până la urmă cu bine, prin două intervențiii. Cu tact și răbdare, povestește Matei Socor, tovarășii Chivu Stoica și Gheorghe Gheorghiu-Dej, sosiți și ei între timp în lagăr în calitate de internați, aveau să îl aducă pe linia corectă. Celălaltă intervenție a fost a lui Emanoil Socor, care scria în memorii la minister, către conducerea lagărului și la poliție, că fiul său nu va mai face politică, că nu e nici evreu și că nu își dorește decât să compună muzică simfonică. În urma acestei corespondențe, contrasemnate și de unele personalități din lumea muzicii, pe 30 noiembrie 1943, Matei Socor e eliberat din lagăr și trimis la Craiova cu domiciliu obligatoriu. Aici avea să îl prindă 23 august 1944, „fără legătură de partid”. Conexiune pe care însă avea să o refacă fără întârziere.

Un ilegalist la Radio 

Matei Socor ajunge la București pe 26 august, imediat ce transporturile prin țară s-au putut relua. Se pune la dispoziția partidului care îi găsește o misiune pe măsură. E trimis la radio, unde ajunge să fie angajat dirijor în orchestra instituției. Obiectivul său e formulat în termeni misionari: „După 23 august 1944 am fost încadrat în Secțiunea de Propagandă a CC având răspunderea muncii la radio și în muzică. De atunci am dus lupta pentru cucerirea Radiodifuziunii și a Sindicatului Artiștilor Instrumentiști, pentru epurarea instituțiilor muzicale”25. Legătura dintre radio și muzica cultă nu era așa de artificială cum ar părea azi. La începuturi, radiourile nu aveau la dispoziţie playlisturi pe care eventual să le cumpere de-a gata de pe piață. Ele își făceau propria orchestră pentru a umple spațiile de emisie, așa încât rolul orchestrei în producția de radio era mult mai mare decât în zilele noastre.

Calea de infiltrare aleasă pentru faza inițială a fost înființarea unui sindicat pro-comunist. Inițiativa nu a fost receptată cu entuziasm de angajații radioului, care păreau edificați asupra intențiilor adevărate ale lui Matei Socor. El însuși povestește cum era gratulat cu îndemnul „de-a se duce Moscova” în ședințele furtunoase cu colegii din radio. A ajuns să fie suspendat din post și pus sub anchetă internă. Dar dacă în radio avea puțini susținători, Matei Socor avea aliați formidabili în afara lui. Pe 22 septembrie 1944, Societatea Română de Radiodifuziune e trecută în subordinea Comisiei Militare Aliate, delegatul său desemnat fiind maiorul sovietic Nikolai Petrovici Krasnov. La 12 noiembrie, Societatea e obligată să primească și un cenzor militar în persoana maiorului Koncenko26. Spre sfârșitul lunii, directorul de la Radiojurnal este arestat sub acuzația de legionarism, pentru ca, pe 30 noiembrie, directorul general Vasile Ionescu să fie chemat la ordin la legația sovietică. Acolo diplomatul Sava Dangulov i-a comunicat că programele Radiodifuziunii „nu respectă spiritul vremurilor de azi”27.

Pe de altă parte, Partidul comunist câștiga tot mai mult teren politic, iar în „Scînteia”, oficiosul său, nu era săptămână fără ca administrația radioului să nu fie virulent atacată. „Cerem imediata înlăturare și arestare a actualului Director General și o severă anchetă, aceasta înainte ca actele să poată dispărea. Cerem înlăturarea acelora care au făcut parte din «cuiburile legionare» organizate la Radiodifuziune. Cerem înlăturarea tuturor acelora care au contribuit la emisiunile clandestine din 1941 în favoarea legionarilor. Cerem înlăturarea naziștilor și legionarilor de la Radiodifuziune, precum și a slugilor lui Antonescu de la această Societate”28. Sau, în altă parte: „În fruntea Societății Române de Radiodifuziune se cer oameni noi. Modul cum au administrat și teroarea polițistă, pe care caută să o prelungească, sunt acte de acuzare nemiloase, care planează asupra vechilor conducători. Să plece. Și dacă sunt prudenți, să plece de bună voie, cât mai repede. Altfel vor pleca de nevoie”29. La grăbirea schimbărilor din radio pune umărul și Socor-tatăl, printr-o campanie a ziarului „Curierul” pe care îl conducea: „După trei luni şi jumătate de la 23 August, în fruntea atâtor direcţii, subdirecţii şi paradirecţii persistă (în radio, n.n.) încă elemente compromise care în noua ordine de lucruri, n-au ce căuta acolo unde au fost instalate de Ion Antonescu sau au servit pe Adolf Hitler. «Nepotismul», «verişorismul», «cuscrismul» sunt în floare şi nu înţelegem că trebuie să ne salvăm ţara şi nu nepoţii, verii sau cuscrii. Când o să ne cuminţim? (...) Este admisibil ca în fruntea acestei instituţii să stea domnul Lulu Ionescu (Vasile Ionescu, directorul general, n.n.), cunoscută slugă a lui Antonescu, preamăritorul civilizaţiei hitleriste şi atacatorul «barbariei bolşevice», în discursul de la Iaşi publicat în revista «Radio România»?”30

Ancheta internă asupra lui Matei Socor e abandonată. În preambul la epurarea internă care avea să vină câteva luni mai târziu, noul sindicat impune consiliului de administrație îndepărtarea unor colaboratori de seamă ai Radiodifuziunii care „activaseră în favoarea Axei”. Directorul Ionescu în cele din urmă demisionează. Dar comuniștii deschiseseră și un alt front. Nu se putea, spuneau ei, după o idee a lui Matei Socor, ca un monopol de stat, emisia radio, să fie concesionat unor terți. Era atacat cu alte cuvinte statutul juridic al Radiodifuziunii, care era la acel moment societate pe acțiuni. Transmisia pe unde radio, argumentau ei, trebuie să fie un bun al poporului. În același timp, era cerută subordonarea instituției la Ministerul Comunicațiilor, unde ministru era Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu a mai fost însă nevoie de presiuni în această direcție, pentru că după demonstrațiile din februarie 1945, unde Matei Socor a participat direct, guvernul Rădescu cade și, odată cu el, își dă demisia și consiliul de administrație al Radiodifuziunii. Se instalează primul guvern comunist, condus de Petru Groza, iar la radio, „Subdirector General al Programelor”, prin ordinul de serviciu nr. 44 din 9 martie 1945, devine Matei Socor31. Și cu aceasta calea comunizării radioului e acum complet deschisă.

Preluarea 

Că a știut sau nu, Matei Socor a dus la îndeplinire o procedură standard sovietică de preluare a radiourilor din „țările eliberate”. Așa s-a întâmplat și în Ungaria, și în Polonia, și în Germania de Est. Moscova vedea în radio un mijloc cât se poate de eficient de manipulare. La această percepție contribuia și rolul de propagandist al radiourilor în timpul războiului, dar sovieticii aveau planuri mult mai mari. Ei doreau să convingă oamenii cu radioul, să îi convertească la noua ordine pe care urmau să o implementeze în multe țări din estul Europei. Nu conta audiența de acum. La momentul preluării radioului de către comuniști, în martie 1945, în România existau aproximativ 100.000 de abonați. Dar lucrurile erau văzute dinamic de noii lideri, și ascultătorii aveau să se înmulțească rapid în următorii ani.

Trecerea radioului în România sub controlul comuniștilor s-a înscris în rândul acțiunilor similare din alte țări est-europene. În Polonia, radioul a fost construit de la zero prin investiții sovietice masive. Șefii radioului din Varșovia au început să pregătească emisiuni de omagiere a Revoluției din Octombrie și de preamărire a planificării centralizate încă din 1945. După cum a explicat Wilhelm Billig, primul șef comunist al radioului polonez, într-o cuvântare către angajații radioului de la sfârșitul anului, radioul putea contribui la „crearea omului nou care se trezește la viață în Polonia”32. În Ungaria, primul șef de rit nou al radioului, Gyula Ortutay, și-a ascuns identitatea politică ani de zile. Oficial, era înscris la partidul micilor agrarieni, dar în secret era membru al partidului comunist. Și Gyula Ortutay a avut de reconstruit de la zero clădirea radioului, ca și Matei Socor în România. Cu tact, el a adus treptat radioul pe noua direcție, așa încât personalul începe să se adapteze singur la noua linie. În Germania de Est, câțiva apostoli ai noului radio au avut și ei de înfruntat o majoritate reluctantă a angajaților. „Noi avem șase oameni și un ofițer, iar «ei» au 600… cernerea plevei este posibilă doar într-o măsură redusă, deoarece mulți, ba chiar cei mai mulți, sunt necesari”, mărturisea unul dintre ei într-o scrisoare către mama sa33. Marea deosebire față de Matei Socor era că reprezentanții noii conduceri erau școliți la Moscova și reveniseră în țară odată cu tancurile Armatei Roșii.

Epurarea 

Pregătirea radioului de la București pentru alegerile din 1946 era o urgență, acum că vechea conducere fusese îndepărtată și șefi deveniseră comuniștii. Au fost făcute investiții într-o rețea de stații de amplificare și de difuzoare în locuri publice34. Dar mesajul care ajungea la oameni trebuia să fie curat din punctul de vedere al ideologiei comuniste. Pentru aceasta au fost puse la cale mai multe metode de epurare a personalului, gândite de Petre Constantinescu-Iași la centru, de la cârma Ministerului Propagandei, și executate de Matei Socor pe teren, la radio.

Mai întâi, a fost adoptată decizia ca toți membrii consiliilor de administrație ale radioului, din 1940 până în prezent, să fie deferiți Tribunalului Poporului sub învinuirea că ar fi susținut sau măcar tolerat în această perioadă o politică editorială antinațională, pro-germană și pro-hitleristă. Din lista celor vizați făceau parte printre alții Emanoil Bucuța, Ionel Perlea, Nichifor Crainic, Ion Cantacuzino, Victor Papacostea, Ion Petrovici, Dragomir Hurmuzescu, Nicolae Bagdasar, în total 23 de persoane. Directorul Vasile Ionescu era și el pe listă și a sfârșit prin a face ani grei de închisoare.

Prin cel de-al doilea val de epurări s-a trecut la personalul de execuție. Au fost îndepărtați din serviciu, cu interdicții variabile privind reangajarea în radio, 21 de funcționari35. Numărul nu este mare, raportat la cel total al angajaților, de aproape 1.000 de persoane. Dar rapiditatea schimbărilor și duritatea atacurilor la adresa foștilor diriguitori erau intimidante.

Socor activistul 

La sfârșitul perioadei de primenire a personalului, Matei Socor e înscăunat șef plin al radioului. Perioada era una de reconstrucție și la propriu. Clădirea din Berthelot 60, distrusă complet de bombardamentele germanilor din 24 august 1944, a fost ridicată rapid, iar în 1946 a fost și inaugurată, în prezența miniștrilor din cabinetul Groza. Dar radioul avea nevoie de mai mult spațiu. O vreme, extinderea a stagnat pentru că acţionarii Radiodifuziunii ştiau că urma naţionalizarea şi stopaseră investiţiile. În 1949 a început și construcția „Casei Radiofoniei”, acele părți din ansamblul actual al Radiodifuziunii situate paralel cu străzile g-ral Berthelot și Temișana, Sala Radio fiind adăugată mai târziu, în 1960. Până în 1952, când i s-a încheiat mandatul și misiunea, Matei Socor s-a mai preocupat de dotările tehnice ale radioului și de organizarea concertelor Orchestrei Simfonice Radio, cu George Enescu la pupitru și Yehudi Menuhin solist. Dar marea sa grijă era alta: ca directorul cu sarcini administrative să nu treacă înaintea activistului. Într-o dare de seamă din dosarul său de cadre el scrie:

„În august 1945 am luat direcția generală. De atunci încoace munca la radio a avut următoarele direcții mai importante:  
1. Transformarea programului pe baza liniei partidului.
2. Creiarea (sic) unei organizații de partid la radio și formarea de cadre.
3. Construirea Casei Radiofoniei și radioficarea țării.
4. Asanarea financiară și mărirea numărului de ascultători.
5. Asigurarea lungimilor de undă ale țării noastre și ale lagărului nostru în forurile internaționale.
6. Colaborarea cu Radiocomitetul din Moscova și cu radiodifuziunile democrațiilor populare.”36

Misiunea de activist era completată în propria-i viziune de un rol militant pe care însuși radioul trebuia să îl joace în noul context creat de victoriile socialismului. Într-o conferință pe care a susținut-o la microfon în mai ’48, el revine la ideea „radioul, un bun al întregului popor”. „Până la prăbușirea regimurilor reacționare care au încurajat-o, radiodifuziunea a fost un comerț profitabil pe care o mână de mercenari ai burgheziei și ai moșierimii l-au făcut pe spinarea nu numai a abonaților, ci a întregului popor. Drept mulțumire pentru concesionarea acestui comerț fără concurență, profitorii lui au difuzat cu zel și devotament timp de 17 ani o propagandă reacționară, șovină și agresivă, contribuind la crearea atmosferei necesare pentru ca diferitele regimuri istorice și reacționare să își poată îndeplini politica de fascizare a țării și de dezlănțuire a agresiunii hitleriste antisovietice”. Astăzi, mai spune el, „se vede limpede importanța pe care o are în viața popoarelor o radiodifuziune (...) condusă de idealurile maselor populare dornice de pace, cultură și progres”37. Nu sesizează nicio contracție cu faptul că puțin mai devreme în conferință condamnase subjugarea radioului de către „propaganda reacționară a vechiului regim”; idealurile comuniste par pentru el prea sus pentru a fi bănuite că în definitiv pot fi și ele o altă propagandă.  

Căderea „dirijorului în frac roșu” 

„Înalt și subțire, cu profilul său atât de caracteristic semit (...), cu părul cârlionți și degetele nervoase de reumatic precoce, Matei Socor a condus concertul (de la Ateneu, n.n.) în frac roșu, ca un demon venit de nu se știe unde, recoltând unanima admirație a tuturor găgăuților noștri melomani”38. Dirijatul în frac roșu e emblematic pentru Matei Socor. Așa l-au văzut și adversarii săi politici, dar și partidul. Și deși el a negat episodul, legându-l de campania de denigrare a „Universului”, imaginea aceasta creată în anii ’30 a fost foarte puternică. Pe baza ei probabil, partidul i-a încredințat, după 1945, și misiunea de a reforma domeniul muzical în spirit comunist.

La început, lui Matei Socor i-a mers bine și în acest sector. În octombrie 1949 devine și președintele Uniunii Compozitorilor. O Uniune epurată prin metoda desființării și reînființării de a doua zi, sub un nume schimbat. Din noua instituție lipseau acum muzicieni renumiți: George Enescu, Constantin Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihailovici, Stan Golestan, Dinu Lipatti, plecați cu toții afară, dar și Mihail Jora, Tiberiu Brediceanu sau Dimitrie Cuclin, rămași totuși în țară. Matei Socor își ia în serios funcția administrativă, având grijă, ca și la radio, să acorde prioritate rolului de soldat credincios al partidului. Sub directoratul său, reapare revista „Muzica”, Uniunea Compozitorilor devine persoană juridică și e deschis și magazinul Muzica de pe Calea Victoriei din București, locaţie în care se află și azi39. În același timp, în articolele pe care le semnează în revista Uniunii, el critică „decadența muzicii occidentale” și „laudă principiile lui A.A. Jdanov din Rezoluţia sovietică în probleme de muzică”40.

În 1952 însă are loc un cutremur politic în România. Câțiva lideri de marcă ai partidului sunt acuzați de trădare a cauzei comuniste și încep să își piardă funcțiile. Printre ei, și Ana Pauker, nașa de partid a lui Matei Socor, cu care acesta se lăudase îndelung că se cunoaște încă din copilărie. Matei Socor nu își făcuse prea mulți fani printre angajații radioului sau ai Uniunii, și prin 1952-1954, plângerile și delațiunile la adresa lui încep să fie băgate în seamă la partid. La radio, existau nemulțumiri încă din 1949: „(...) din cauza unor legături slabe cu massele, el nu a sesizat că anumite chestiuni legate de viața personală (locuință la instituție, ocuparea a două camere în vila instituției, vara), (...) pot deveni probleme care preocupă oamenii și creiază (sic) greutăți”41. Într-o altă notă reținută la dosarul său de cadre apare că „Tov. Matei Socor are o atitudine nejustă în ce privește problemele Economatului, asigurând pentru sine și pentru un număr restrâns de protejați un regim mai bun în împărțirea bunurilor Economatului. Se comentează în rândurile funcționarilor cu totul defavorabil că mașina Directorului General-Comunist este trimisă în fiecare zi la 30 de kilometri depărtare de București pentru a aduce câteva kilograme de lapte pentru Dl. Director General”42. De fapt, pentru fiul său, viitorul politolog Vladimir Socor, pe atunci în vârstă de patru ani, după cum precizează Vasile Ionescu în memoriile sale43. Chiar și vechiul său coleg Grigore Preoteasa – în 1949 corespondentul lui Matei Socor la șefia agenției oficiale de știri Agerpres – după ce îl laudă pentru abnegația lui ca ilegalist și „atitudinea personală curajoasă față de administrația din lagărul de la Târgu Jiu”, scrie și că „munca sa este însă îngreunată de atitudini rigide, încăpățânate. Personal muncește, dar nu mobilizează, rămâne sectar”44. Și la Uniunea Compozitorilor se strâng acuzații: stil arbitrar de conducere, gestionare frauduloasă a drepturilor de autor, administrare defectuoasă a magazinului Muzica.

Astfel că, în martie 1954, conducerea Uniunii e chemată la ordin la guvern. O aștepta o mega-comisie formată din greii partidului: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Iosif Chişinevschi și Leonte Răutu45. Cu primii doi, Matei Socor se mai întâlnise la o judecată, în lagărul de la Târgu Jiu. De această dată, cazul lui e socotit irecuperabil. El nu mai era șef la radio din 1952, dar acum își pierde și funcția de la Uniunea Compozitorilor. Contextul în care are loc debarcarea este dat și de epoca denunțării staliniștilor în care regimul intrase. Bucureștiul se simțea dator să arate Moscovei că se descotorosește de „micii staliniști” cu atitudini neprincipiale, iar Matei Socor părea să corespundă profilului. Nu a fost arestat și nici anchetat; partidul a socotit probabil că nu merită o pedeapsă exemplară precum alți membri cu ambiții politice mai mari. Până la decesul din 1980, Matei Socor intră într-un anonimat întrerupt doar de reprezentarea a patru-cinci compoziții muzicale proprii. A mai fost membru al Adunării Naționale, mai activează în diferite organizații și comitete, dar o misiune de anvergură nu i se mai dă. Astfel că activismul său politic e aproape perfect simetric: 10 ani ilegalist, între 1934 și 1944, și 10 ani comunist plin, între 1945 și 1955. La ieșirea din penitenciarul de la Târgu Jiu, Emanoil Socor le promitea autorităților că fiul său nu va mai face politică. Așa a și fost, dar nu din 1943, ci din 1955.

1. ANIC/Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiul în ilegalitate care au încetat din viaţă (Colecţia 53)/Dosarul S/141, vol. I, fila 6, în continuare Colecţia 53.
2. Liviu Rotman, Evreii din perioada comunistă: 1944-1965, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
3. Colecţia 53, f. 162, articol de I.P. Prundeni, Omul în frac roşu, Porunca Vremii, 22 iunie 1939.
4. Colecţia 53, f. 163.
5. Colecţia 53, f. 24.
6. Colecţia 53, f. 47, notă de recomandare pentru Matei Socor de Anton Moisescu.
7. Lucian Boia, Capcanele istoriei, Humanitas, 2011, pag. 224, în continuare Capcanele istoriei.
8. Colecţia 53, f. 176.
9. Colecţia 53, f. 29.
10. Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate, Humanitas, 2014.
11. Colecţia 53, f. 41.
12. Colecţia 53, f. 29.
13. Capcanele istoriei, pag. 68.
14. Florica Dobre (coord.), Membrii CC al PCR, ed. Enciclopedică, 2004.
15. Colecţia 53, f. 30.
16. Colecţia 53, fila 14, notă de recomandare pentru Matei Socor de Grigore Preoteasa.
17. Colecţia 53, f. 21.
18. Colecţia 53, f. 172.
19. Idem, ibidem.
20. Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1995, pag. 455. Ancheta „Arta și pornografia” din Azi, nr. 29, iunie-august 1937, a vizat și scrierile lui Geo Bogza și Horia Bonciu (Capcanele istoriei, pag. 82).
21. Colecţia 53, f. 11.
22. Colecţia 53, f. 21.
23. ANIC/Dosare de partid ale membrilor de partid cu stagiul în ilegalitate care au încetat din viaţă (Colecţia 53)/Dosarul S/141, vol. II, filele 9, 10.
24. Colecţia 53, f. 28.
25. Colecţia 53, f. 19.
26. Eugen Denize, Istoria Societății Române de Radiodifuziune, vol. II, ed. Casa Radio, 2000, pag. 36, în continuare Istoria Radiodifuziunii.
27. Istoria Radiodifuziunii, pag. 48.
28. Istoria Radiodifuziunii, pag. 39.
29. Istoria Radiodifuziunii, pag. 41.
30. „Curierul” nr. 64 din 11 decembrie 1944, citat în Vasile Ionescu, Istoria trece, cuvântul rămâne…, Editura Casa Radio, 2009.
31. Istoria Radiodifuziunii, pag. 61.
32. Anne Applebaum, Cortina de Fier. Represiunea sovietică în Europa de Est 1945-1956, Litera, 2015, pag. 259, în continuare Cortina de fier.
33. Cortina de fier, pag. 262.
34. Istoria Radiodifuziunii, pag. 69.
35. Istoria Radiodifuziunii, pag. 66.
36. Colecţia 53, f. 39.
37. Istoria Radiodifuziunii, pag. 145.
38. Colecţia 53, f. 162, articol de I.P. Prundeni, Omul în frac roşu, Porunca Vremii, 22 iunie 1939.
39. Constantin Secară, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – istoric și devenire, pe site-ul ucmr.org.ro.
40. Valentina Sandu-Dediu, Modernitatea muzicii românești: O schiță în perspectivă istorică, pe site-ul ucmr.org.ro.
41. Colecţia 53, fila 50, notă de recomandare pentru Matei Socor de Iosif Ardeleanu.
42. Colecţia 53, fila 52, notă de recomandare pentru Matei Socor de Ion Delea Stroescu.
43. Vasile Ionescu, Istoria trece, cuvântul rămâne…, Editura Casa Radio, 2009.
44. Colecţia 53, fila 43, notă de recomandare pentru Matei Socor de Grigore Preoteasa.
45. Adrian Iorgulescu, Scurt istoric al Uniunii, pe site-ul ucmr.org.ro.