Masca Morții Negre: cum au încercat regii Europei să fugă de ciumă – și de ce n-au reușit

Literatura gotică a lui Poe a surprins, în formă alegorică, o realitate istorică dureroasă: Moartea Neagră nu putea fi oprită de ziduri, rang sau bogăție. Europa Evului Mediu târziu și a începutului epocii moderne era un continent vulnerabil. Orașele aglomerate, igiena precară și lipsa unei înțelegeri științifice a bolilor făceau din epidemii un fenomen recurent.

  „He had come like a thief in the night. And one by one dropped the revellers in the blood-bedewed halls of their revel… And Darkness and Decay and the Red Death held illimitable dominion over all.” „Venise ca un hoț în noapte. Și, unul câte unul, petrecăreții cădeau în sălile lor stropite de sânge și mureau fiecare în postura disperată a prăbușirii. Și viața ceasului de abanos se stinse odată cu cea a ultimului dintre cei veseli. Și flăcările trepiedelor se stinseră. Iar Întunericul și Putrezirea și Moartea Roșie au domnit fără hotar peste toate.”— Edgar Allan Poe, „The Masque of the Red Death” (1842)  

Febra tifoidă, tifosul, dizenteria, malaria („ague”), rujeola și alte boli făceau ravagii, însă ciuma și, mai târziu, variola erau cele mai temute. Ele nu țineau cont de rang. „A king was as susceptible as a commoner” – un rege era la fel de expus ca un om de rând. Diferența era doar în capacitatea de a reacționa.

Încă din secolul al XIII-lea exista convingerea că murdăria aduce boala. Explicația era formulată în termenii „aerelor viciate” (foul airs), nu ai bacteriilor și virusurilor. O casă curată era considerată o casă sănătoasă. Cei bogați se retrăgeau în alte reședințe, lăsând servitorii să curețe și să „împrospăteze” aerul spațiilor părăsite. Pentru cei săraci, însă, fuga nu era o opțiune.

Dar au fugit, într-adevăr, regii Europei de ciumă la prima amenințare?

Eduard al III-lea și prima mare epidemie (1348–1349)

Ciuma bubonică – cunoscută sub numele de „Pestilența”, „Marea Mortalitate”, „Marea Ciumă” sau „Moartea Neagră” – a devastat Europa între secolele XIV și XVII. Deși multe decese au fost atribuite ciumei, la șapte secole distanță identificarea exactă a cauzelor rămâne uneori incertă.

Un caz bine documentat este cel al regelui Eduard al III-lea al Angliei. În 1347, epidemia izbucnea în Sicilia, probabil adusă pe mare din Crimeea. În iunie 1348, ciuma era deja la Paris. Teama se răspândea mai repede decât boala.

Pe 23 iunie 1348, ciuma a ajuns în Anglia, prin portul Melcombe Regis (Dorset), venind din Bordeaux. La 1 iulie, tragedia a lovit familia regală: Ioana, fiica de 12 ani a regelui, aflată în drum spre Castilia pentru a se căsători cu regele Pedro, a murit, împreună cu escorta sa diplomatică, Sir Robert Bourchier.

În mod surprinzător, regele nu s-a retras imediat într-un refugiu izolat. Itinerariul său arată deplasări obișnuite în sud-estul Angliei. Chiar și după apariția cazurilor la Londra în octombrie, Eduard a organizat turniruri fastuoase la Windsor, Reading, Eltham, Canterbury, Bury și Lichfield.

Autorul textului sugerează că regele aparținea facțiunii „eat, drink and be merry…”, considerând că excesul de penitență religioasă nu oferea garanții de protecție. Clericii mureau la rândul lor. Arhiepiscopul de Canterbury a murit în august 1348 (nu de ciumă), iar succesorii săi au fost la rândul lor victime ale epidemiei.

În primăvara lui 1349, chiar centrul administrației regale a fost lovit. Cancelarul John Ufford a murit înainte de a fi consacrat arhiepiscop. Succesorul său, Thomas Bradwardine, confirmat la Avignon, a murit la patru zile după sosirea în Londra, contractând boala în Franța.

Regii Europei și limitele puterii

Ciuma a lovit și alte curți europene:

• Alfonso XI al Castiliei a murit în 1350, în timpul asediului Gibraltarului.
• Pedro IV al Aragonului și-a pierdut soția, fiica și o nepoată în decurs de șase luni.
• În Franța, regina Jeanne la Boiteuse, descrisă drept „the brains behind the throne and the real ruler of France”, a murit în decembrie 1349.

La Avignon, Papa Clement al VI-lea a adoptat o metodă neobișnuită: s-a înconjurat permanent de torțe fumegânde pentru a bloca „aerul rău”. A supraviețuit.

La Veneția, autoritățile au instituit carantina navelor pe o insulă separată. La Milano, familia Visconti a izolat orașul și a ordonat zidirea caselor cu cazuri confirmate, izolând sănătoșii împreună cu bolnavii. Totuși, Luchino Visconti a murit curând – nu de ciumă, ci otrăvit.

Endemizarea bolii și noi victime nobile

După 1350, ciuma nu a dispărut. A devenit endemică, reapărând periodic.

În 1361, ducele Henry de Grosmont a murit la Leicester, urmat de soția sa. Fiica sa Maud a murit în 1362, posibil de ciumă. Blanche, cealaltă fiică, soția lui John of Gaunt, a murit în 1368; cauza ar fi putut fi complicații postnatale.

În 1415, Philippa, fiica lui John of Gaunt și regină a Portugaliei, a murit de ciumă la 53 de ani.

Se presupune că și Anne de Boemia, soția lui Richard al II-lea, ar fi murit de ciumă în 1394, deși anul nu este înregistrat oficial ca epidemic.

Elisabeta I și ambiguitatea prudenței

În 1592, o epidemie gravă a lovit Londra. Regina Elisabeta I a părăsit capitala pentru un turneu prin regat, oprindu-se la Eton, Reading, Oxford și Castelul Sudeley. Era o practică obișnuită, dar contextul epidemic nu poate fi ignorat.

La revenirea ei, epidemia se diminuase.

Marea Ciumă din 1665 și fuga lui Carol al II-lea

În primăvara lui 1665, primele cazuri au apărut în parohia St Giles-in-the-Fields. Rata mortalității a crescut rapid. În aprilie, regele Carol al II-lea a prorogat Parlamentul pentru a permite nobililor să părăsească orașul.

S-a retras la Salisbury, apoi la Oxford, unde s-au mutat instanțele și Parlamentul. În timp ce aristocrația fugea, primarul și consilierii Londrei au rămas pentru a menține ordinea. Casele infectate erau sigilate. Morții erau colectați noaptea și îngropați în gropi comune.

Samuel Pepys descria străzi pustii, iarbă crescând pe drumuri și lipsa alimentelor.

Incendiul care a pus capăt epidemiei

Marele Incendiu din 1666 a distrus cartierele insalubre ale Londrei, eliminând șobolanii și puricii purtători ai bacteriei. A fost ultima mare epidemie de ciumă din Anglia.

Cazuri izolate au mai existat până în secolul XX, aduse pe nave din Orient și India, dar nu au mai amenințat regalitatea.

Concluzie

Istoria arată că puterea politică nu oferea imunitate biologică. Regii au fugit, au organizat turniruri, au impus carantine, au apelat la foc purificator sau la rugăciune. Uneori au supraviețuit. Alteori au murit.

Așa cum scria Poe, „Darkness and Decay and the Red Death held illimitable dominion over all.” Moartea nu recunoștea coroane.

Surse

• B. Gummer, The Scourging Angel: The Black Death in the British Isles (2010)
• C. Brewer, The Death of Kings: A Medical History of the Kings and Queens of England (2000)
• I. & J. Glynn, The Life and Death of Smallpox (2004)
• Toni Mount, Medieval Medicine: Its Mysteries and Science (2016)