Masacrul de la Fântâna Albă: Numărul victimelor acestui „Katyn românesc”, greu de stabilit exactitate
Sistemul politic și social-economic introdus de bolșevici, bazat pe propagandă și teroare, care atenta direct la libertatea individuală, proprietatea și valorile tradiționale ale românilor bucovineni și basarabeni, a avut ca urmare o acută stare de nesiguranță a vieții și sărăcirea locuitorilor din teritoriile anexate de URSS, în urma notelor ultimative din iunie 1940.
Ocuparea nordului Bucovinei a făcut din românii lipsiți de dreptul elementar de a opta asupra cetățeniei lor, prizonieri ai imensului Gulag care era Uniunea Sovietică a “tătucului” Stalin. Moscova a evitat să încheie o convenție specială de repatriere cu România (așa cum a făcut cu Reich-ul), fiind conștientă că acest gest ar fi fost urmat de o înscriere masivă pe liste a locuitorilor din teritoriile ocupate, fapt ce nu putea decât să zdruncine din temelii mitul rolului “eliberator” al Armatei Roșii. Deoarece până la 30 martie 1941, au fost pregătite doar patru transporturi cu repatriați din nordul Bucovinei, mult sub numărul doritorilor, refugierea dincolo de linia de demarcație, prin ”vămile cucului”, a devenit treptat un fenomen de masă. În consecință, paza frontierei a fost consolidată de N.K.V.D prin instalarea de cuiburi de mitralieră, minarea unor porțiuni, intensificarea patrulelor și recrutarea de delatori și false călăuze, mai ales din rândul unor minoritari.
Cu toate acestea, se apreciază că aproximativ 7.000 de locuitori din Regiunea Cernăuți au reușit să ajungă cu bine în Vechiul Regat. Mulți au fost însă capturați sau și-au pierdut chiar viața cu prilejul acestor tentative disperate. Cel dintâi masacru a avut loc în februarie 1941, la Lunca, când un grup de 370 de persoane din Mahala și alte localități apropiate, au pornit pe valea Prutului până la frontiera ruso-română, dar, fiind trădați, în dreptul comunei Roftiana, au fost înconjurați de câteva sute de soldați și secerați cu mitralierele.
În primăvara anului 1941, starea de nemulțumire a populației din nordul Bucovinei, se va acutiza din cauza măsurilor tot mai dure pentru forțarea colectivizării agriculturii. În scop de intimidare, vor fi intensificate arestările și deportările din rândurile locuitorilor de aici. Autoritățile din oblastea Cernăuți au întreținut iluziile românilor, lansând zvonul că cine intenționează să se repatrieze poate să o facă pe baza unei simple cereri. Anunțul secretarului comunal din Pătrăuții de Jos, Izidor Cobeli, că se primesc cereri de repatriere, nu putea decât să întărească convingerea locuitorilor de pe valea Siretului despre iminenta deschidere a graniței cu România, între 1 și 10 aprilie. După toate probabilitățile, regimul bolșevic a vrut să testeze pentru ultima dată loialitatea românilor și a considerat că, dacă vor fi puține persoane care să dorească să fie înscrise în noile liste, le va putea ușor aresta și deporta în Siberia. Din pricina mulțimii cererilor autoritățile au refuzat să-și onoreze promisiunile, astfel încât românii au hotărât să trimită delegați prin sate pentru a organiza o altă deplasare la raion cu cererile de emigrare. De aici înainte, se pare că desfășurarea evenimentelor a scăpat de sub controlul administrației locale.
Pentru a sublinia caracterul pașnic al marșului, o delegație, condusă de Ilie Şcrobaneț, a cerut crucile și prapurii de la biserica din Suceveni, pe care au fost puse ștergare albe. Totodată, niciun participant nu avea, de această dată, armă sau alt obiect căruia i s-ar fi potrivit un astfel de calificativ.
La 1 aprilie 1941, o imensă mulțime (după unele surse, ridicându-se la câteva zeci de mii de persoane) întinsă pe mai mulți kilometri, formată din locuitori din Suceveni, Cupca, Pătrăuți, Prisăcăreni, Mihuceni etc, se îndrepta spre Adâncata, intonând cântece patriotice, de unde și-a continuat drumul spre Fântâna Albă, pentru a trece linia de demarcație. Capul coloanei a ajuns într-un loc situat la ieșirea din pădurea Bohorodici și zona de șes numită „Toloaca Lipovenilor”. Aici, românii, care deja erau escortați pe trei părți de grăniceri, s-au trezit în fața unei tranșee unde se găseau militari în poziție de luptă, în timp ce în spate așteptau cavaleriștii.
“Într-un cuvânt – remarca supraviețuitorul V. Ciobanu din Camenca – am nimerit între ciocan și nicovală”.
Asupra mulțimii lipsite de apărare, în care erau numeroși copii, femei și bătrâni, mitralierele au deschis un foc nimicitor.
“Se produce un măcel din cele mai groaznice [...]. Vaetele de durere se înmulțesc. Toată toloaca e un țipăt și un plânset – se arăta în Monografia comunei Petriceni scrisă în 1941 – Pe toloaca Bahrineștilor și liziera de sud a com. Petriceni, mor în credința străbună peste o mie de buni români străpunși de gloanțele vrăjmașe”.
În scurt timp, întreg câmpul Varniței era împânzit de cadavre și oameni în agonie, alte victime căzând lângă biserica din Suceveni, pe dealul „Brădet” și în punctul „Fântânele”, deoarece trupele ruse au început o adevărată vânătoare de oameni în regiune. O parte din morți au fost aruncați în mai multe gropi comune, lungi de 50 m, fără să fie identificați. Pentru a ascunde dimensiunile masacrului, timp de două zile și două nopți, camioanele au transportat cadavre în alte localități.
După opt decenii, este dificil să stabilim cu exactitate numărul victimelor acestui Katyn românesc, cum îl numea poetul bucovinean Vasile Levițchi. Au fost vehiculate diverse cifre care merg de la câteva mii la doar zeci de persoane. Autoritățile bolșevice au avut, evident, tot interesul să minimalizeze proporțiile masacrului. Astfel, în documentele cercetate de N. Rubaneț în arhiva N.K.V.D.-ului, se vorbește de circa 20 de morți, ceea ce este departe de realitate. Într-o notă informativă a S.S.I. din aprilie 1941, apare cifra de 200 de morți și 500 de răniți. Considerăm că adevărul se află undeva pe la mijloc, numărul victimelor situându-se în jurul la 1.000, dacă îi socotim și pe cei reprimați în perioada imediat următoare. După opinia noastră, întreaga manifestare îmbracă aspectul unei modalități de împotrivire nonviolente față de regimul sovietic, ce a atras o reacție disproporționată și total nejustificată a forțelor de represiune. Totodată, prin obiectivul urmărit, a reprezentat un refuz global al sistemului comunist, având un caracter proromânesc nedisimulat, cu toate că a antrenat și persoane de altă naționalitate. În urmă cu două decenii, am avut ocazia să discut cu mai mulți participanți la acțiunea din 1 aprilie 1941, chiar cu unul dintre organizatori și am participat la realizarea a două interviuri, veritabile mărturii pentru istorie, filmate de regretatul Mihai Petru Ungureanu. În premieră, unul dintre acestea, aflat în arhiva media a Muzeului Național al Bucovinei, este oferit astăzi publicului.
Autor: Dr. Mihai-Aurelian Căruntu, Muzeul Național al Bucovinei