Masacrele de la Katyn

Exemplu al crimelor comise de către totalitarism, masacrele de la Katyn reprezintă una dintre cele mai tragice experiențe ale secolului al XX-lea, în urma căreia o mare parte a elitei națiunii poloneze a fost distrusă.

Ca urmare a protocolului adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, Armata Roșie a invadat partea de est a Poloniei, la 17 septembrie 1939. Militarii polonezi căzuți prizonieri, dar și nenumărați civili, au fost întemnițați in lagărele de prizonieri de la Starobelsk, Koziolsk și Ostașkov sau în închisorile din vestul Ucrainei și Bielorusiei. Luni la rând, ofițerii polonezi _ activi sau în rezervă _ au fost anchetați de NKVD. Poliția politică sovietică era interesată de convingerile politice și de familia lor, iar în cazul celor vârstnici, de eventuala implicare în conflictul polono-sovietic din 1920. Pentru Moscova, ei constituiau nucleul potențial al unei primejdioase elite naționaliste. 

Verdictul lui Stalin

În împrejurările determinate de întorsătura războiului cu Finlanda, în mod neașteptat, în a doua jumătate a lunii februarie 1940 a fost adoptată hotărârea finală, privind eliminarea acestor „dușmani duri și inflexibili ai autorității sovietice”, care „abia așteaptă să fie eliberați pentru a participa activ la lupta împotriva puterii sovietice”. Pe 5 martie 1940, Beria înainta lui Stalin nota cu caracter strict secret nr. 00794 B, având următorul conținut :

„Tovarășului Stalin

În lagărele pentru prizonieri ale N.K.V.D. al U.R.S.S. și în închisorile regiunilor de vest ale Ucrainei și Bielorusiei, în prezent sunt deținuți un număr mare de foști ofițeri ai armatei poloneze, foști lucrători ai poliției și ai organelor de informații, membri ai partidelor poloneze naționaliste contrarevoluționare, participanți ai organizațiilor de insurecție contrarevoluționară, transfugii etc. Toți aceștia sunt dușmani înverșunați ai puterii sovietice, pătrunși de ură față de orânduirea sovietică. Ofițerii și polițiștii prizonieri, aflându-se în lagăre, încearcă să continue activitatea contrarevoluționară, fac agitație antisovietică. Fiecare dintre ei nu face altceva decât să aștepte eliberarea pentru a obține posibilitatea de a se încadra activ în lupta împotriva puterii sovietice. În regiunile de vest ale Ucrainei și Bielorusiei organele N.K.V.D. au descoperit un șir de organizații de insurecție contrarevoluționară. În toate aceste organizații contrarevoluționare un rol activ de conducere l-au avut foștii ofițeri ai fostei armate poloneze, foști polițiști și jandarmi. Între persoanele reținute, transfugi și infractori ai hotarului de stat, a fost depistat un număr considerabil de persoane care sunt membri ai organizațiilor de spionaj și de insurecție contrarevoluționară. În lagărele pentru prizonieri sunt reținuți în total (în afara soldaților și subofițerilor) 14.736 foști ofițeri, administratori, moșieri, polițiști, jandarmi, osadnici ¹ și agenți secreți, de naționalitate polonezi – peste 97%.

Între aceștia:

Generali, colonei, locotenent-colonei, 295

Maiori și căpitani, 2.080

Locotenenți, locotenenți inferiori și horungi ² , 6.049

Ofițeri și comandanți inferiori ai poliției, ai trupelor de grăniceri și ai jandarmeriei - 1.030

Simpli polițiști, jandarmi, gardieni și agenți secreți - 5.138

Administratori, preoți catolici și osadnici - 144

În închisorile din regiunile de vest ale Ucrainei și Bielorusiei sunt deținute în total - 18.632 persoane arestate (dintre acestea 10.685 sunt polonezi), inclusiv:

Foști ofițeri - 1.207

Foști polițiști, agenți secreți și jandarmi - 5.141

Spioni și diversioniști - 347

Foști moșieri, fabricanți și administratori - 465

Membri ai diferitelor organizații contrarevoluționare și de insurecție și diferite elemente contrarevoluționare - 5.345

Transfugi - 6.127

Ținând cont de faptul că toți aceștia sunt dușmani inveterați ai puterii sovietice, N.K.V.D. al U.R.S.S. consideră necesar :

I. A recomanda N.K.V.D. al U.R.S.S.:

1) dosarele celor 14.700 prizonieri aflați în lagăre – foști ofițeri polonezi, administratori, moșieri, polițiști, agenți secreți, jandarmi, osadnici și gardieni;

2) precum și dosarele celor arestați și ale celor care se află în închisorile din regiunile de vest ale Ucrainei și Bielorusiei în număr de 11.000 persoane – membri ai diverselor organizații de spioni și de insurecție contrarevoluționară, foști moșieri, fabricanți, foști ofițeri polonezi, administratori și transfugi – să fie examinate într-o ordine deosebită, cu aplicarea față de ei a pedepsei capitale – împușcarea.

II. Examinarea dosarelor să fie efectuată în absența celor arestați și fără prezentarea învinuirii, încheierea privind decizia judecății să fie efectuată în ordinea următoare :

1) persoanele care se află în lagărele de prizonieri – pe baza dosarelor prezentate de Direcția prizonieri de război a N.K.V.D. al U.R.S.S.;

2) persoanele arestate – pe baza documentelor extrase din dosarele prezentate de N.K.V.D. al R.S.S. Ucrainene și N.K.V.D. al R.S.S. Bieloruse.

III. Troika formată din tovarășii Beria, Merkulov și Baștakov (șeful secției I speciale a N.K.V.D. al U.R.S.S.) să fie împuternicită cu examinarea dosarelor și luarea deciziei.

“Comisarul poporului pentru Afacerile Interne al U.R.S.S., L. Beria”.

Ținând cont de mecanismele de funcționare ale puterii sovietice de atunci, putem presupune că inițiativa acestei “rezolvări” a problemei prizonierilor de război și deținuților polonezi i-a aparținut nu lui Beria, ci lui Stalin însuși, a cărui dorință a fost transpusă într-un document corespunzător. Trebuie menționat că, personal, Stalin avea o aversiune specială față de militarii polonezi care luptaseră cu forțele bolșevice ruse în războiul din 1919-1920, în timpul căruia viitorul dictator sovietic îndeplinise funcția de comisar politic³.

Una din gropile comune de la Katyn

Aceasta explică implicarea directă a lui Stalin în sugerarea și inițierea unor decizii care vizau soarta polonezilor, aspect relevat de o serie de documente publicate în ultima vreme. Un alt motiv pentru lichidarea ofițerilor polonezi poate fi identificat și în preocuparea lui Stalin de a-l „liniști” pe aliatul său nazist, Hitler. La propunerea lui Beria, în ziua de 5 martie, Biroul Politic a aprobat Nota Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne și a decis să aplice „pedeapsa capitală prin împușcare” celor 14.700 prizonieri de la Starobelsk, Koziolsk și Ostașkov și unui număr de circa 11.000 de polonezi aflați în închisorile din partea occidentală a Ucrainei și din Bielorusia.

În rândul acestora intrau categorii diverse de prizonieri polonezi - militari, membri ai poliției și serviciilor secrete, oficiali ai guvernului, agricultori si industriași, locuitori din regiunile de frontieră, membri ai diferitelor „organizații contrarevoluționare de spioni si sabotori” etc. - aflați în lagărele sau închisorile sovietice. Propunerea a fost aprobată de Stalin și alți cinci membri ai Biroului Politic, organul suprem al Partidului Comunist: Voroșilov, Molotov, Mikoian, Kalinin si Kaganovici.

Aceștia doi din urmă, absenți în ziua respectivă, erau favorabili hotărârii, după cum a notat grefierul de ședință. Cu luarea „verdictului”, pe post de „Tribunal Special”, ca și cu partea organizatorică a execuțiilor a fost însărcinată o „Troikă” centrală, alcătuită din Vsevolod Merkulov și Basto Kobulov, ca adjuncți ai comisarului poporului pentru Afacerile Interne, și Leonid Bastakov, în calitate de șef al Secției I speciale a N.K.V.D.

Stalin și Beria nu și-au ales întâmplător oamenii, știau foarte bine cine poate duce la bun sfârșit asemenea operațiuni. Ca o ironie tragică a soartei este de reținut și faptul că exact în aceeași zi de 5 martie 1940, când s-a hotărât execuția prizonierilor de război polonezi, Biroul Politic al Partidului Comunist Sovietic examina problema construirii unui nou sarcofag pentru Lenin.

Pregătirile „tehnice”

Imediat după ce hotărârea Biroului Politic a fost luată, au început pregătirile „tehnice” pentru operațiunea de executare a prizonierilor de război polonezi închiși în cele trei lagăre. În acest sens, între 7 și 15 martie 1940 au avut loc la Moscova mai multe consfătuiri. Pe 7 martie, Beria transmitea lui Soprunenko o directivă, prin care ordona alcătuirea listelor exacte ale ofițerilor polonezi, polițiștilor, jandarmilor, gardienilor, agenților deschiși și secreți ai poliției, foștilor moșieri, fabricanți și funcționarilor importanți ai fostului aparat al statului polonez, care sunt deținuți în lagărele pentru prizonieri.

Conform ordinului, la alcătuirea listelor trebuia să se țină cont de următoarele :

a) în liste să fie indicată componența familiei fiecărui prizonier și adresa ei exactă. Membri ai familiei sunt considerați soția și copiii, precum și părinții, frații și surorile, în cazul în care ei locuiesc împreună cu familia prizonierului;

b) listele trebuie alcătuite ținând cont de orașele și raioanele regiunilor de vest ale Ucrainei și Bielorusiei, separat pentru fiecare oraș sau raion, și să fie trimise comisarilor poporului pentru Afacerile Interne ale R.S.S. Ucrainene și al R.S.S. Bieloruse, tov. Serov și tov. Țanava;

c) listele cu prizonierii din familiile care locuiesc pe teritoriul fostei Polonii, actualmente trecute la Germania, de asemenea trebuie alcătuite în ordine alfabetică și trimise N.K.V.D. al R.S.S.U. și al R.S.S.B.;

d) toate listele trebuie alcătuite pe baza materialelor existente deja în lagăre, în dosarele personale ale prizonierilor. Interogarea prizonierilor poate fi admisă în cazuri deosebite în scopul precizării datelor deja existente.

Termenul de alcătuire a listelor era de cinci zile.

Tot la 7 martie 1940, Beria a transmis o directivă comisarului poporului pentru Afaceri Interne al R.S.S. Ucrainene, Ivan Serov și comisarului poporului pentru Afacerile Interne al R.S.S. Bieloruse, Lavrenti Țanava, privind deportarea în R.S.S. Kazahă a familiilor militarilor polonezi închiși în lagărele speciale ale N.K.V.D. și a deținuților aflați în închisorile din regiunile de vest ale Ucrainei și Bielorusiei.

Directiva prevedea că “acei membri ai familiilor deportate, care sunt deosebit de înverșunați, iar organele N.K.V.D. dispun de materiale privind activitatea lor antisovietică în trecut sau în prezent, să fie arestați cu perfectarea ulterioară a dosarelor lor pentru a fi examinate la consfătuirea specială de pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S.”. În scopul pregătirii și executării acestei operațiuni, a fost constituită o troică operativă, formată din reprezentanți ai N.K.V.D.-ului central al U.R.S.S., respectiv ai N.K.V.D.-ului R.S.S. Ucrainene și R.S.S. Bieloruse.

Pentru ducerea la îndeplinire a planului, câteva zile mai târziu, Beria a transmis o directivă comisarului pentru Afacerile Interne al R.S.S. Kazahe, Semion Burdakov, privind repartizarea familiilor deportate ale prizonierilor polonezi. Conform directivei, din regiunile de vest ale R.S.S. Ucrainene și R.S.S. Bieloruse urmau să fie deportate, pe un termen de 10 ani, în regiunile de nord ale R.S.S. Kazahe, 25 mii de familii⁴ ale foștilor ofițeri ai armatei poloneze, polițiștilor, gardienilor, jandarmilor, cercetașilor, foștilor moșieri și fabricanți, precum și ale funcționarilor importanți ai fostului aparat de stat polonez, reținuți în lagărele pentru prizonieri.

Numărul total orientativ al celor deportați era de 75- 100 mii de oameni. În afară de aceștia, tot în regiunile de nord ale R.S.S. Kazahe urmau a fi deportate din regiunile de vest ale R.S.S.U. și R.S.S.B. 2- 3 mii de prostituate. Repartizarea deportaților trebuia să se facă în regiunile Kustanai, Akmolinsk, Aktiubinsk, Kazahstanul de Nord, Pavlodar și Semipalatinsk, câte 15-20 mii de oameni în fiecare regiune, ținându-se cont de numărul raioanelor și localităților din fiecare regiune.

Pentru prevenirea evadării deportaților se ordona crearea de grupe operative în regiunile menționate, precum și supravegherea permanentă prin agentură a deportaților, în scopul descoperirii la timp a activității lor “dușmănoase” și a preîntâmpinării încercărilor de evadare. Directiva mai prevedea ca, până la 5 aprilie 1940, să fie prezentat la N.K.V.D. al U.R.S.S. planul dislocării celor deportați în care să se indice stațiile de cale ferată terminus, unde trebuie să fie descărcate eșaloanele de deportați pentru a-i trimite ulterior la locurile de destinație, și numele de familie ale conducătorilor grupurilor operative, responsabili pentru dislocare.

La ședința din 14 martie 1940, au participat șefii direcțiilor N.K.V.D. (U.N.K.V.D.) din lagărele de la Smolensk, Kalininsk și Harkov, locțiitorii acestora și comandanții militari regionali ai N.K.V.D., cărora li s-a făcut cunoscut ordinul de executare a prizonierilor polonezi. Potrivit relatării șefului N.K.V.D. din lagărul Kalininsk, Dimitri Tokariev, pe timpul consfătuirii Soprunenko s-a referit la operațiune și a fost apoi completat de Kobulov, care a afirmat: „În conformitate cu ordinul conducerii superioare, paisprezece mii de polonezi, arestați în septembrie 1939, trebuie să fie împușcați”.

Tokariev pretinde că abia mai târziu a aflat că vorbind de „conducerea superioară”, Kobulov se gândea la Biroul Politic al C.C. al Partidului Comunist Sovietic (b). Cu o zi mai înainte, pe 13 martie 1940, comandanții, comisarii politici și șefii compartimentelor speciale din lagărele de la Starobelsk, Koziolsk și Ostașkov au fost convocați la Moscova, unde în ziua de 15 martie 1940 a avut loc ședința Direcției pentru problemele prizonierilor de război. Reuniuni similare au fost organizate pentru conducerile N.K.V.D. din R.S.S. Ucraineană și R.S.S. Bielorusă.

În același timp, la Statul Major General al N.K.V.D. de la Moscova au fost convocați comandanții brigăzilor și diviziilor care aveau competențe în domeniul apărării exterioare a lagărelor cu prizonieri de război. Înainte de începerea operațiunilor, între 15 și 17 martie 1940, pentru a fi „mai bine motivați”, cei care urmau să înfăptuiască masacrele împotriva prizonierilor polonezi au fost avansați în grad, printr-un ordin dat de comisarul poporului pentru Afacerile Interne, L. Beria (foto).

Mai întâi, Soprunenko, care avea gradul de maior de armată a fost avansat la gradul de căpitan de securitate (în nomenclatorul gradelor militare sovietice din acea vreme, căpitanul de securitate era superior maiorului de armată, iar locotenentul major de securitate superior căpitanului de armată ș.a.m.d.). Apoi șeful N.K.V.D. din lagărul Harkov, căpitanul de securitate Piotr Safonov a fost avansat la gradul de maior de securitate; în schimb, au primit gradul de căpitan de securitate: unul din șefii Direcției Administrativ-Gospodărești a N.K.V.D., lt. maj. Ivan Șîgalov, ca și locțiitorul Secției Speciale 1 a N.K.V.D., lt. maj. Anatoli Kalinin.

La gradul de locotenenți majori au fost avansați comandanții N.K.V.D. ai lagărelor de la Kalininsk – Andrei Rubanov, Harkov – Timofei Kuprij și Smolensk – Josif Gribov. De avansarea la gradul de locotenent major de securitate s-au bucurat: comandantul lagărului Koziolsk, căpitanul de armată Vasili Korolov, șefii compartimentelor speciale ai lagărelor de la Koziolsk - Hans Eilman, Starobelsk – L. Lebedev și Ostașkov – Grigori Korytov. Au mai fost avansați mulți funcționari ai serviciilor de transporturi din N.K.V.D., care mai apoi vor avea un rol important în operațiunile de transport și executarea prizonierilor de război polonezi.

Sunt indicii că avansări în grad similare au fost făcute și la nivelul comisariatelor pentru Afaceri Interne din R.S.S. Ucraineană și R.S.S. Bielorusă. Între timp au fost pregătite listele cu aceia care urmau să fie deportați, datele de identificare, adresele etc., în conformitate cu ordinul mai sus menționat. La 16 martie 1940 a început activitatea de întocmire a formularelor cu datele de prezentare și propuneri pentru fiecare dintre prizonierii de război din lagărele speciale și închisori, care trebuiau împușcați. Ultima rubrică a acestor formulare era cea privind „concluzii și propuneri”, ceea ce însemna practic faptul că trebuia să cuprindă ordinul privind soarta fiecărei victime.

În legătură cu aceasta au fost convocați la Moscova pentru instructaj funcționarii superiori ai Direcției pentru problemele prizonierilor de război care fuseseră delegați în lagărele speciale. Ținându-se cont de caracterul “strict secret” al operațiunii, formularele au fost tipărite cu aparatura N.K.V.D.-ului, interzicându- se cu desăvârșire tipărirea în altă parte sau multiplicarea lor. În zilele de 23-25 martie 1940 s-au intensificat pregătirile în lagărele speciale pentru operațiunea prevăzută.

La Starobelsk a revenit căpitanul de securitate M. Iefimov, care condusese mai înainte brigada specială a N.K.V.D. din acest lagăr. Tot aici a revenit șeful închisorii Lefortov, căpitanul de securitate Aleksandr Mironov, care răspundea de rețeaua informativă în lagărul Starobelsk. În lagărul Koziolsk a reapărut Vasili Zarubin, la Ostașkov – locotenentul de securitate Holicev. În lagăre au mai fost trimiși reprezentanți ai Direcției Generale a Trupelor de Escortă a N.K.V.D.: la Koziolsk – locțiitorul șefului Secției Operative, col. Ivan Stepanov; la Ostașkov – șeful Statului Major al Trupelor de Escortă, comandantul de brigadă Mihail Krivenko; la Starobelsk – șeful Secției Speciale a Direcției Generale a Trupelor de Escortă, Aleksei Rîbakov. Acești reprezentanți au luat măsuri pentru întărirea apărării lagărelor.

În acest sens au fost sporite efectivele posturilor de pază și ale echipajelor de patrulă, mărindu-se, totodată, capacitatea de iluminare a lagărului. Pentru accesul la comandamentele din lagăre s-a introdus sistemul legitimațiilor speciale, iar prizonierilor nu li s-a mai permis să iasă în afara incintelor, nici chiar pentru interogatorii. S-a restricționat, de asemenea, accesul în lagăr a personalului de serviciu și s-a intensificat controlul corespondenței.

De la 16 martie 1940, în toate lagărele s-a interzis cu desăvârșire trimiterea de scrisori. Direcția Generală Transporturi din N.K.V.D., sub conducerea comisarului de securitate de rangul 3, Solomon Milstein a elaborat un plan detaliat al escortării prizonierilor de război, din lagăre și până la locurile de execuție. Conform planului, prizonierii din lagărul de la Koziolsk trebuiau să fie încărcați în vagoane pentru vite și transportați la Smolensk; „contigentul” din lagărul de la Starobelsk urma să fie transportat, prin Voroșilovgrad sau stația Valuik, la Harkov, unde trebuia să aibă loc debarcarea; polițiștii, jandarmii și ceilalți prizonieri de la Ostașkov urmau să fie duși cu trenul la Kalininsk.

Timp de o lună și jumătate, Milstein a trimis zilnic rapoarte lui Beria și primului locțiitor al acestuia, Vsevolod Merkulov, informând în detaliu despre stadiul măsurilor preliminare pentru transport, numărul și tipul vagoanelor pregătite, raportând, totodată, despre eventualele mici abateri față de planul stabilit. La 22 martie 1940 Beria a dat ordinul cu nr. 00350, referitor la “descărcarea” închisorilor N.K.V.D. din Ucraina Occidentală și Bielorusia Occidentală, unde în cea mai mare parte erau închiși ofițeri și polițiști polonezi. Pentru organizarea transportului deținuților, în Ucraina a fost trimis șeful Direcției Generale a Închisorilor N.K.V.D., maiorul de securitate Pavel Zuiev. Întreaga operațiune trebuia să se termine în decurs de 10 zile.

S-a ordonat ca în lagărele corecționale de muncă ale N.K.V.D. din Republica Socialistă Sovietică Federativă Rusă să fie transportate 8 mii de persoane, cu prioritate “fugari”, precum și 3 mii de deținuți din închisorile de la Harkov, Cherson și Kiev. S-a mai stabilit, de asemenea, ca din închisorile N.K.V.D. aflate în partea occidentală a R.S.S. Bielorusă și în Lituania să fie transportate 3 mii de persoane la Minsk; acestea proveneau din închisorile de la Brest – 1,5 mii, Wilensk – 500, Pinsk – 500, Baranowick – 450. Pentru “întărirea” echipei N.K.V.D. din R.S.S. Bielorusă a fost trimis din Direcția Generală de Transporturi a N.K.V.D. căpitanul de securitate Aleksandr Cecev. Împreună cu Țanava, el trebuia să organizeze transportul deținuților în decurs de 10 zile, respectiv până la începerea operațiunii de lichidare. Escortarea deținuților a fost încredințată Diviziei 13, sub comanda lui Aleksandr Zavialov și Brigăzii 15, aflată sub conducerea lui P. Popov.

Execuția celor 15.000

Ordinul de execuție a prizonierilor de război polonezi a fost dat în ultimele zile ale lunii martie 1940, dar nu mai târziu de 1 aprilie. În acel moment, în lagărul de la Starobelsk se aflau 3.895 prizonieri, la Koziolsk – 4.599, iar la Ostașkov – 6.364. Primele liste ale prizonierilor, care trebuiau să fie trimiși din lagăre “la dispoziția” N.K.V.D., respectiv la locurile de execuție, au fost primite la Koziolsk, Starobelsk și Ostașkov în zilele de 3-5 aprilie, iar în închisorile de la Minsk, Kiev, Harkov și Cherson – în jurul datei de 20 aprilie 1940.

Fiecare din listele morții cuprindea numele a circa 100 prizonieri de război. Tabelele au fost întocmite de Secția Specială 1 a N.K.V.D. Purtând semnătura șefului Direcției pentru problemele prizonierilor de război, Soprunenko, listele propriu-zise erau însoțite de ordinul pentru comandanții celor trei lagăre speciale, privind trimiterea imediată a persoanelor care figurau pe tabele, la dispoziția organelor N.K.V.D. din Smolensk, Kalininsk și Harkov.

Locul masacrului

Timp de șase săptămâni (între 3 aprilie și 13 mai 1940), prizonierii au fost organizați în grupuri de câteva sute de persoane și preluați de secțiile N.K.V.D. din regiunile Smolensk, Voroșilovgrad si Kalininsk. 4.404 persoane din lagărul de la Koziolsk au fost îmbarcate câte treizeci, într-un autocar cu geamurile vopsite, transportate la Katyn, duse în pădure, cu mâinile legate la spate, împușcate cu un glonț în ceafă și azvârlite în gropi comune. 3.896 prizonieri de la Starobelsk au fost uciși în localurile N.K.V.D. de la Harkov, iar trupurile lor au fost îngropate lângă localitățile Pietihatka și Alekseievka. 6.287 prizonieri de la Ostașkov au fost executați în sediile N.K.V.D. de la Kalininsk (astăzi Tver) și înhumați în localitatea Miednoje.

În total, au fost lichidate 14.587 de persoane. Potrivit unor informații din anii 1941 – 1943, numărul prizonierilor de război uciși în cele trei lagăre ale N.K.V.D., în aprilie-mai 1940, ar fi, totuși, de 15.131. Peste 7.300 persoane au fost omorâte în alte închisori și lagăre de pe teritoriul statului sovietic. Printre cei uciși s-au numărat un amiral, 8 generali, 24 colonei, 79 locotenent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofițeri, câțiva preoți militari, trei moșieri, un prinț, 43 de oficialități, 85 de cetățeni privați și 131 de refugiați.

Printre cei morți s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, mai multe sute de avocați, ingineri și profesori, peste 100 de scriitori și ziariști și aproximativ 200 de piloți de aviație. În pădurea de la Katyn și-au găsit moartea peste patru mii de intelectuali polonezi, printre aceștia aflându-se medici renumiți, ca: Wlodzimierz Godlowski, Wladyslaw Kakowicki, Stefan Pienkowski, Antoni Stefanowski și Marcin Zielinski; juriști precum Roman Belohlavek, Witold Krzyminski, Slawomir Stecki; matematicianul Stefan Kaczmarz; economistul Janusz Libicki; inginerii Karol Drewski, Adolf Morawski și Tadeusz Tucholski, poetul Wladyslaw Sebyla și numeroși activiști sociali.

Printre victimele masacrului s-au aflat, de asemenea, generalii: Leon Billewicz, Stanislaw Haller, Aleksander Kowalewski, Kazimierz Orlik-Lukowski, Konstanty Plissowski, Franciszek Sikorski, Leonard Skierski și Piotr Skuratowicz, coloneii: Konstanty Drucki-Lubecki, Boleslaw Szwarcenberg-Czerny, Jaroslaw Szafran, Alojzy Wir-Konas ș.a. Au fost omorâți aproape toți specialiștii Institutului Militar Geografic, preoți, ca Antoni Aleksandrowicz și Edmund Nowak, profesori, ca Zygmunt Mitera, Karol Piotrowski și Edward Ralski.

În total, N.K.V.D.-ul a eliminat aproape jumătate din corpul ofițerilor polonezi. Printr-un ordin secret din 26 octombrie 1940, semnat de Beria, un număr de 125 funcționari ai N.K.V.D.-ului, implicați direct în asasinarea prizonierilor de război și deținuților polonezi erau răsplătiți cu premii pentru „îndeplinirea cu eficacitate a unor sarcini speciale”. Potrivit unei note secrete din 3 martie 1959, semnate de șeful KGB din acea vreme, Aleksandr Șelepin, și adresată lui Nikita Hrușciov, numărul total al polonezilor uciși în primăvara anului 1940 a fost de 21 857, din care 4 421 au fost omorâți în pădurea Katyn, 3 820 în lagărul Starobelsk, de lângă Harkov, 6 311 în lagărul Ostașkov, din regiunea Kalininsk, si 7 305 în alte lagăre și închisori din vestul Ucrainei și al Bielorusiei.

Încercarea de ștergere a urmelor

Dispariția fără urme a peste 15 mii de ofițeri și polițiști polonezi a provocat o mare îngrijorare, în primul rând, membrilor familiilor acestora care, în mod firesc, au devenit extrem de preocupați de soarta lor. Mame și soții, tați și copii ai celor dispăruți s-au adresat instanțelor sovietice, solicitând informații asupra locurilor unde se află aceștia, precum și acceptul de a-i contacta.

Scrisorile de la familii sunt mărturii zguduitoare cu privire la proporțiile acestei tragedii. N.K.V.D.-ul nu s-a lăsat impresionat de durerea și îngrijorarea care străbăteau din aceste scrisori, pe care le-a folosit potrivit scopurilor sale operative. Întreaga corespondență care venea în lagăre pe adresele celor omorâți a fost dirijată la organele N.K.V.D. din R.S.S. Ucraineană și R.S.S. Bielorusă, în scopul întreprinderii de măsuri împotriva familiilor, dacă acestea nu fuseseră deja deportate în Kazahstan.

La 21 noiembrie 1940, de exemplu, șeful Direcției pentru problemele prizonierilor de război, Piotr Soprunenko trimitea locțiitorului comisarului poporului pentru Afaceri Interne al R.S.S. Ucrainene, Ivan Tkacenko, în scopul „folosirii în interes operativ”, un număr de 32 scrisori de la ofițeri ai „fostei armate poloneze”, iar omologului acestuia din R.S.S. Bielorusă, Serghei Duhovici – 20 de scrisori.

Corespondența adresată de familii secretarului general al Partidului Comunist Sovietic (b), Iosif Stalin, președintelui Prezidiului Suprem al U.R.S.S., Mihail Kalinin, președintelui Consiliului Comisarilor Poporului și comisar al Afacerilor Externe al U.R.S.S., Viaceslav Molotov și comisarului poporului pentru Apărare, Semion Timoșenko era trimisă la Direcția N.K.V.D. pentru problemele prizonierilor de război, unde în mod obișnuit era repartizată la „Secția 1 specială”, cu mențiunea că persoanele vizate au fost lichidate în cursul operațiunilor de „descărcare” a lagărelor și închisorilor.

Prizonierii de la Koziolsk, Starobelsk și Ostașkov au mai fost căutați și de Crucea Roșie Internațională și Ambasada Germaniei, dar și de unele instituții sovietice. La fel, și pe aceste scrisori, lângă numele prizonierilor uciși, s-a pus rezoluția „Secția 1 specială”, iar răspunsurile adresate petenților, atunci când erau date, cuprindeau formulări de genul: „nu figurează cu datele indicate” sau „scrisoarea a fost trimisă adresantului”, chiar dacă acesta era demult mort. Pentru ștergerea urmelor masacrelor comise, multe din documentele incriminatoare au fost distruse încă din acea perioadă, pe motiv că „nu sunt utile din punct de vedere operativ”.

Dezvăluirile germane

Soarta prizonierilor dispăruți a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit gropile comune din pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyn. Descoperirile făcute de nemți confirmau unele date pe care ei le aveau încă mai înainte în legătură cu soarta prizonierilor polonezi. Pe 16 iulie 1941, în cadrul Blitzkrieg a fost cucerit orașul Smolensk și împrejurimile, de către trupele din Grupul de Armate ”Centru“, sub conducerea gen. Fedor von Bock.

Direcția forțelor armate germane pentru cercetarea încălcării drepturilor popoarelor (Wehrmachts-Untersuchungsstelle für Verletzungen des Völkerrechts) a primit, în data de 2 august 1941, un raport care reda mărturia unui anume Merkulov, prizonier de război rus, conform căruia ”toți ofițerii polonezi, căzuți prizonieri la ruși în războiul ruso-polonez din 1939, au fost împușcați“. Mărturia nu permitea însă și localizarea corpurilor celor uciși, pentru aceasta fiind necesare o serie de verificări.

Un alt indiciu a apărut în noiembrie 1941, când soldații germani, ajunși în pădurea de lângă Katyn, au găsit cruci din lemn de mesteacăn, puse de localnici deasupra unor presupuse morminte, aspect despre care ei au raportat unui oarecare colonel Ahrends. În 1942 s-a raportat aceluiași colonel despre faptul că localnicii știau de execuții în masă, prin împușcare, care avuseseră loc în zonă. Ca indiciu suplimentar, în zonă fuseseră găsite acolo oase umane târâte de lupi. Colonelul nu a întreprins însă nici o acțiune, lucru explicabil având în vedere că, pentru Germania, atunci era prioritară campania militară împotriva Uniunii Sovietice.

Începând de la 6 ianuarie 1942, în regiunea Kosogorî (sau Kozii Gorî - Dealul Caprelor), timp de trei luni a staționat batalionul de geniu (muncă) nr. 2005 al Organizației ”Todt“, în rândurile căruia se aflau și muncitori polonezi, care lucrau la linia ferată din împrejurimile localității Gniezdov. Înainte de a-și încheia activitatea aici, ei au aflat de la un țăran rus care locuia în zonă că acolo au fost executați militari polonezi. La indicațiile țăranului, muncitorii au săpat într-un loc deluros, unde fuseseră plantați de curând puieți de pin – o măsură luată de N.K.V.D. pentru a masca gropile comune.

După descoperirea primului cadavru de ofițer polonez, muncitorii au reacoperit groapa pentru că, dacă doreau să se afle mai multe despre cele întâmplate, trebuiau să apeleze la ajutorul germanilor. Ceea ce s-a și întâmplat. În acel moment, însă, nemții nu erau prea interesați în lămurirea afacerii, atâta vreme cât Wehrmacht-ul se afla în plină ofensivă spre Volga. După căderea prezumată a Stalingradului, ei sperau să cucerească Moscova. În această perspectivă, problema secretelor care se ascundeau în pădurea Katyn nu părea un lucru demn de prea mare atenție.

De menționat că muncitorii polonezi care au făcut descoperirile păstrau legătura cu mișcarea de rezistență din Guvernământul General, prin intermediul căreia s-a transmis guvernului polonez aflat în exil la Londra informațiile obținute de la țăranul rus. În cadrul Guvernământului General, dependent de Oficiul Central de Securitate al Reich-ului și, în cooperare cu Gestapo-ul și SD-ul, fusese creat un detașament special numit ”Soko Spilker“, având ca misiune crearea de legături cu organizațiile din rezistența poloneză, în scopul stabilirii unei cooperări, pe baza sentimentelor comune anticomuniste, toate acestea în pofida politicii devastatoare a forțelor de ocupație germane din țară.

Astfel, la sfârșitul lunii octombrie 1942, a avut loc o reuniune secretă în cadrul căreia emisarii polonezi au cerut părții germane să întreprindă unele cercetări în zona orașului Smolensk. Un raport al acestei reuniuni a fost trimis Oficiului Central de Securitate al Reich-ului. Cu toate acestea, nu a fost inițiat vreun demers în perioada imediat următoare. În iarna 1942 – 1943, s-a constatat că, în pădurea de la Katyn, câinii și lupii zgârmau doar în anumite locuri, iar ”poveștile“ spuse de localnici păreau tot mai credibile, fapt despre care s-a raportat comandanților germani de nivel superior.

Nici aceste elemente nu au fost de natură să ducă la inițierea unei cercetări serioase a problemei. O schimbare de atitudine a germanilor în această chestiune se va produce abia în primele luni ale anului 1943, după capitularea armatei feldmareșalului Friedrich von Paulus și contraofensiva Armatei Roșii, care au marcat o cotitură decisivă în desfășurarea războiului, în favoarea coaliției antifasciste. În această situație nouă, poliția secretă germană a început o anchetă energică în problema militarilor polonezi executați și îngropați în pădurea Katyn.

La mijlocul lunii februarie 1943, Ivan Krivoșerțov, membru al serviciului de ordine local instituit din ordin german, se adresase poliției secrete regionale (Feldpolizei) și, împreună cu alți doi ruși, raportaseră cele cunoscute în primăvara anului 1940. La rândul ei, poliția germană informase Wehrmacht-ul asupra acestor stări de lucruri. Pe 18 februarie 1943, au început săpături de sondaj care au permis localizarea câtorva morminte masive, unde s-au descoperit rămășițe ale unor ofițeri polonezi, iar la 29 martie încep, din ordinul Înaltului Comandament al armatei, exhumările sistematice.

Dr. Johannes Conrad, judecător pe lângă Grupul de Armate ”Centru“, a condus interogatoriul chiar la fața locului. În ziua de 28 februarie 1943 au fost audiați locuitori ai satului din apropiere, între care s-au aflat Ivan Andriev și Fiodor Kuftikov. Așa cum va arăta dr. Johannes Conrad și la Procesul de la Nürnberg (1946), din scrisorile și jurnalele găsite asupra victimelor rezulta că executarea ofițerilor polonezi a avut loc în aprilie 1940.

Tot pe 28 februarie 1943, conducerea Grupului de Armate ”Centru“ a informat Comandamentul General al Armatei Terestre (Oberkommando des Heeres-OKH) cu privire la rezultatele investigațiilor făcute de șeful poliției secrete locale. În scurt timp, toate materialele referitoare la cele descoperite în pădurea Katyn au ajuns la șeful Secției Operațiuni a Comandamentului General al Forțelor Armate germane (Oberkommando der Wehrmacht – OKW), gen. Alfred Jodl și au fost predate apoi directorului Direcției de Medicină Legală și Criminalistică al Universității din Wroclaw (Breslau), prof. Gerhard Buhtz.

Pe 29 martie 1943, OKH-ul a dat ordinul să fie dezgropate mormintele colective din pădurea Katyn, să se stabilească numărul persoanelor îngropate în acestea și împrejurările morții lor. Conform ordinului personal dat de Hitler, întreaga afacere trebuia să aibă un răsunet cât mai mare pe plan internațional. La locul exhumărilor din pădurea Katyn au fost trimiși ziariști din Suedia, Elveția, Spania și statele satelite ale celui de-Al Treilea Reich.

Pe 11 aprilie 1943 a ajuns acolo prima delegație poloneză compusă din câteva zeci de persoane din Guvernământul General, reprezentând diverse medii și instituții din Varșovia și Cracovia. La fața locului, în pădurea Katyn, delegația a luat cunoștință de rezultatele operațiunii de exhumare și i s-au arătat mostre din obiectele găsite în gropile comune, precum și rămășițele generalilor Mieczyslaw Smorawinski și Bronislaw Bohatyrewicz. Relatări despre investigațiile făcute și discuțiile realizate de membri ai delegației, inclusiv cu martori din rândul populației locale, au fost transmise la posturile de radio în limba poloneză din Guvernământul General. Pe 13 aprilie 1943, Radio Berlin anunța:

”Din Smolensk ni s-a comunicat că populația locală a semnalat autorităților germane un loc în care bolșevicii ar fi desfășurat pe ascuns execuții în masă și unde G.P.U. a ucis 10.000 ofițeri polonezi. Autoritățile germane s-au deplasat la fața locului – o reședință de vară sovietică, numită Kosogorî – făcând o descoperire macabră. A fost găsită o groapă de 28 de metri lungime și 16 metri lățime, în care se găseau aranjate în 12 straturi cadavrele ofițerilor polonezi în număr de peste 3.000. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toate având răni provocate prin împușcare în ceafă. Identificarea cadavrelor nu se va face cu greutate, întrucât ele se află în stare mumificată datorită particularităților solului, iar bolșevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei uciși se află generalul Smorawinski din Lublin. Ofițerii s-au aflat inițial la Koziolsk, lângă Oriol, de acolo, în februarie și martie 1940, au fost aduși în vagoane pentru transportul vitelor la Smolensk, iar de acolo, cu autocamioanele, transportați în Kosogorî, unde au fost împușcați de către bolșevici. Continuă căutarea și deschiderea altor gropi. Sub straturile deschise se descoperă straturi noi. Numărul total al ofițerilor polonezi se estimează la 10.000, ceea ce corespunde aproximativ corpului ofițeresc polonez, luat în prizonierat de bolșevici. Corespondenții publicațiilor norvegiene, care au fost prezenți la fața locului și au putut să se convingă personal de adevărul privind această crimă, au anunțat publicațiile lor din Oslo”.

Afiș propagandistic german

Difuzarea știrii fusese dispusă de ministrul din guvernul nazist, dr. Joseph Goebbels, care a sesizat imediat potențialul uriaș al acestui fapt în lupta pentru ruperea alianței dintre polonezi, aliații occidentali și sovietici. După catastrofa de la Stalingrad, petrecută cu două luni înainte de exhumări, Goebbels avea neapărat nevoie de un asemenea subiect care să vină în sprijinul propagandei antisovietice. El miza nu numai pe crearea de disensiuni între guvernul polonez anticomunist din exil și Stalin, dar și pe provocarea indignării britanicilor și americanilor. În jurnalul său, Goebbels scria:

”Însuși Führerul ne-a dat permisiunea să dăm o declarație dramatică presei germane. Voi ordona ca acest material să fie exploatat la maximum. Vom putea așadar trăi săptămâni de pe urma lui…Problema Katyn-ului devine o colosală bombă politică, urmând ca în anumite împrejurări ea să producă nu doar o undă de șoc. O folosim în conformitate cu toate principiile artei. Acești 10-12 mii de ofițeri polonezi, care deja au plătit o dată cu viața… ar putea să ne servească nouă pentru a deschide ochii popoarelor Europei asupra bolșevismului“.

Numărul morților găsiți a fost exagerat în mod premeditat în știrea germană radiodifuzată, pentru a i se conferi acesteia un efect propagandistic cât mai puternic. Mai mult, Goebbels nota în jurnalul său, la 8 mai 1943, cu stânjeneală:

”Din păcate, în gropile de la Katyn s-a găsit muniție germană. Trebuie văzut cum a ajuns aceasta acolo. Fie este vorba de muniție vândută Uniunii Sovietice pe vremea acordului, fie sovieticii au aruncat cu mâna lor această muniție în gropi“.

Cercetările ulterioare au dovedit că simpla utilizare a muniției de origine germană nu era suficientă pentru a concluziona că masacrul a fost săvârșit de către germani. Cu atât mai puțin s-au putut justifica și unele afirmații, conform cărora Gestapo-ul și-ar fi dat acordul pentru săvârșirea acestui genocid. În zilele următoare au fost difuzate informații mai detaliate, prin intermediul postului de radio german ”Transozean“, pe unde scurte, având audiență în întreaga lume. La 15 aprilie 1943, oficiosul NSDAP, ”Völkischer Beobachter“ titra pe prima pagină: Genocidul de la Katyn : opera măcelarilor evrei (Der Massenmord von Katyn: Das Werk jüdischer Schlächter).

Astfel, în mod caracteristic propagandei național-socialiste, antibolșevismul era strâns relaționat cu antisemitismul, bolșevismul fiind considerat produsul direct al conspirației mondiale evreiești. Desigur, nu s-au putut aduce dovezi în favoarea faptului că acoliții G.P.U. (în realitate N.K.V.D.-ul fusese implicat) erau cu toții evrei și, în plus, în această versiune se omitea faptul că aproximativ 200 dintre ofițeri erau de origine evreiască.

În ceea ce privește vinovăția Germaniei: nu s-au putut justifica afirmațiile conform cărora Gestapo-ul și-ar fi dat acordul pentru săvârșirea acestui genocid. Partea de vină a Germaniei a derivat din Pactul Molotov-Ribbentrop, din august 1939: astfel, doar de pe urma implementării acestuia, ofițerii polonezi ar fi căzut în mâinile sovieticilor.

Toate acestea sunt adevărate, totuși uciderea ofițerilor polonezi nu a fost un țel în sine și nicio formă de implementare a Pactului mai sus amintit, ci o inițiativă proprie a sovieticilor. Dezvăluirea crimelor bestiale comise de sovietici în pădurea Katyn a constituit începutul unei ample campanii propagandistice.

La locul exhumărilor au sosit noi grupuri de ziariști din multe state, prizonieri de război din statele coaliției, alți reprezentanți ai societății poloneze trimiși de autoritățile de ocupație germane. În ziua de 14 aprilie, în pădurea Katyn a sosit o altă delegație poloneză compusă din câteva zeci de persoane, între care se aflau medici și lucrători ai Crucii Roșii Poloneze (PCK). Până la sfârșitul lunii, delegația s-a lărgit cu alte câteva zeci de persoane, alcătuind delegația tehnică a PCK, care a participat la lucrările de exhumare, ajutând la identificarea cadavrelor și adunând material pentru expertize. 

Reacția sovietică

La 15 aprilie 1943, Biroul Informativ Sovietic a reacționat cu o declarație intitulată ”O calomnie mârșavă a călăilor germano-fasciști“, în care se afirmau următoarele:

”Pe parcursul ultimelor două-trei zile, clevetitorii lui Goebbels difuzează calomnii mârșave despre împușcarea în masă de către organele sovietice a ofițerilor polonezi, [masacru] ce ar fi avut loc în primăvara anului 1940, în regiunea Smolensk. Prin această nouă, monstruoasă născocire, nemernicii germano-fasciști nu s-au oprit în fața celei mai obraznice și josnice minciuni, cu care ei încearcă să ascundă nemaipomenitele crime comise, evident de ei înșiși. 
Informațiile germano-fasciste nu lasă nici o îndoială în privința sorții tragice a foștilor prizonieri de război polonezi, care în 1941 se găseau în regiunile de vest ale Smolensk-ului, la lucrări de construcție, și care au nimerit împreună cu mulți oameni sovietici, locuitori ai regiunii Smolensk, în mâinile călăilor germano-fasciști în vara anului 1941, după retragerea oștirilor sovietice din regiunea Smolensk. Nu poate fi pus la îndoială faptul că clevetitorii lui Goebbels încearcă acum să mușamalizeze cu ajutorul minciunii și invectivei crimele sângeroase ale bandiților hitleriști. În născocirea lor, ticluită neîndemânatic, despre numeroasele morminte, descoperite, chipurile, de nemți lângă Smolensk, mincinoșii goebbels-iști amintesc de satul Gnezdovaia, dar ei în mod fățarnic trec sub tăcere faptul că anume lângă satul Gnezdovaia se găsesc săpăturile arheologice ale istoricei necropole ”Gnezdovaia“.
Iscusiții hitleriști ai afacerilor de acest fel se lasă antrenați în cea mai grosolană falsificare și denaturare a faptelor, răspândind minciuni despre așa-zisele bestialități sovietice, comise în primăvara anului 1940, străduindu-se, astfel, să se eschiveze de la responsabilitatea pentru crimele lor bestiale. Asasinilor patentați germano-fasciști, care și-au pătat mâinile cu sângele a sute de mii de jertfe nevinovate, care nimicesc sistematic populația țărilor ocupate de ei, inclusiv copii, femei, bătrâni, care au omorât în Polonia multe sute de mii de cetățeni polonezi, nu le va reuși niciodată să ne mintă cu născocirile și clevetirea lor josnică. Asasinii hitleriști nu vor putea scăpa de răzbunarea justă și inevitabilă pentru crimele lor sângeroase“.

Atât în emisiunile difuzate de Radio Moscova, cât și într-un articol publicat la 16 aprilie de ziarul ”Pravda“, a fost reluată știrea cu privire la faptul că satul Gnezdovaia era declarat drept loc pentru săpături arheologice, sub denumirea de ”necropola de la Gnezdovaia“.

Poziția britanicilor și a americanilor

Adevărul cu privire la masacrele de la Katyn era incomod nu numai pentru conducerea stalinistă a Uniunii Sovietice, dar și pentru aliații democrați ai acesteia. Roosevelt și Churchill și-au dat seama cât de periculoasă poate fi aflarea acestui adevăr pentru unitatea coaliției antihitleriste. Scopul obținerii unei victorii cât mai rapide în războiul cu Germania hitleristă și aliații acesteia era în mod hotărâtor o chestiune prioritară.

Pentru atingerea acestui scop, partenerul sovietic era absolut indispensabil, iar dezvăluirea adevărului cu privire la Katyn nu făcea altceva decât să pericliteze realizarea acestui interes. De aceea, liderii anglo-saxoni au făcut totul pentru a limita ecoul informațiilor difuzate de Radio Berlin referitor la Katyn. Mărturii elocvente în acest sens sunt convorbirile pe care Churchill le-a avut cu reprezentanții politici polonezi, precum și corespondența purtată între liderii celor trei mari puteri membre ale coaliției Națiunilor Unite. Printre polonezi, comunicatul german a produs un adevărat șoc.

Pe timpul dejunului pe care premierul Churchill l-a dat, în ziua de 15 aprilie 1943, primului-ministru al guvernului polonez în exil, gen Wladyslaw Sikorski și ministrului Afacerilor Externe din acest cabinet, Edward Raczynski, printre multe probleme s-a discutat și despre comunicatul radioului berlinez. Cu acest prilej, Churchill a afirmat că ”informațiile germane au fost confirmate. Știm de ce sunt capabili bolșevicii și cât pot fi de cruzi; despre toate acestea cunoaștem… Dar altă politică nu este posibilă. Obligația noastră este să procedăm astfel încât să salvăm obiectivele esențiale pe care le avem în fața noastră și să le realizăm efectiv“.

A adăugat că guvernul britanic a luat deja o decizie în această chestiune și a subliniat încă o dată: ”Sunt probleme care, deși sunt demne de crezare, nu trebuie să fie făcute publice. Nerespectându-se acest principiu, s-ar comite o gravă eroare“.

Această declarație arăta în mod clar că Marea Britanie era interesată înainte de toate de continuarea colaborării militare cu U.R.S.S. iar orice alte probleme în raport cu aceasta erau tratate ca fiind secundare. Referindu- se la această discuție, câteva luni mai târziu, premierul Sikorski relata unor diplomați polonezi în Orientul Apropiat: ”Churchill mi-a spus că știe bine că acestea (masacrele de la Katyn) bolșevicii le-au făcut“.

A început, imediat, o campanie antisovietică a presei exilului polonez, din care n-au lipsit atacurile împotriva premierului Sikorski, acuzat de a fi desfășurat o ”dezastruoasă politică răsăriteană“, iar Katyn-ul fiind considerat tocmai rezultatul acestei politici. Descoperirea celor întâmplate la Katyn a făcut ca raporturile polono-sovietice să capete o turnură de-a dreptul dramatică. Guvernul polonez din exil se afla în fața unei mari dileme.

Întrucât de un an și jumătate partea sovietică nu fusese în stare să aducă lămuriri privind soarta ofițerilor polonezi din lagărul de la Koziolsk, iar cadavrele acestora fuseseră descoperite în pădurea de la Katyn, pentru guvernul polonez nu încăpea îndoială că secretul fusese dezvăluit împotriva voinței Kremlinului. Pe de altă parte, încercarea de a lămuri problema până la capăt putea duce la agravarea conflictului polono-sovietic, în care guvernul Republicii Polone nu era, câtuși de puțin, interesat.

Până la urmă, guvernul polonez de la Londra a apreciat că adevărul este cel mai bun instrument politic și, la 15 aprilie 1943, s-a adresat Crucii Roșii Internaționale de la Geneva, cu rugămintea de a clarifica problema la fața locului. În ziua următoare, a fost dat un comunicat al Ministerului Apărării Naționale, semnat de gen. Marian Kukiel și în care, după o amplă prezentare a căutărilor celor 10 mii de ofițeri polonezi, se afirmă că partea polonă, în cunoștință de cauză cu minciunile propagandei germane, trebuie ca, față de afirmațiile ”categorice“ făcute în comunicatul oficial al Berlinului, să solicite cercetarea problemei de către Crucea Roșie Internațională.

La Geneva fusese depusă, însă, o cerere similară din partea Germaniei. Într-un comunicat al guvernului Republicii Polone, din 17 aprilie 1943, se recuza dreptul celui de-Al Treilea Reich de a scoate din crime, pe care le impută altora, argumente pentru propria apărare și se menționa o întreagă listă a asasinatelor hitleriste împotriva poporului polonez și a populației evreiești. În aceeași zi, locțiitorul delegatului PCK în Elveția, Stanislaw Radziwill a înmânat reprezentantului conducerii Crucii Roșii Internaționale, Paul Ruegger, o notă a guvernului Republicii Polone, prin care se solicita cercetarea afacerii Katyn și trimiterea în locurile unde se efectuează exhumarea ofițerilor polonezi omorâți a unei delegații compuse din reprezentanți ai unor state neutre.

Arătând că la Crucea Roșie Internațională a fost depusă în aceeași problemă o cerere asemănătoare din partea autorităților germane, Ruegger a promis că în termen de trei zile va fi organizată comisia solicitată, având în componență reprezentanți din Elveția, Portugalia și Suedia. Față de presiunile părții sovietice, a fost pusă în cele din urmă condiția ca lucrările acestei comisii să înceapă după obținerea aprobării ”tuturor părților interesate“ – deci și a U.R.S.S. Pe baza deciziei luate în ședința Consiliului de Miniștri al Republicii Polone, din 17 aprilie 1943, ministrul Edward Raczynski a remis o notă ambasadorului U.R.S.S. la Londra, Aleksandr Bogomolov, în care se exprima regretul pentru faptul că nu au fost găsiți în U.R.S.S. ofițerii polonezi omorâți și se cerea clarificarea acestei ”probleme esențiale“.

Față de demersurile poloneze, guvernul de la Moscova a reacționat cu brutalitate. Într-un articol de fond al ziarului ”Pravda“, intitulat ”Colaboratorii polonezi ai lui Hitler“, publicat la 19 aprilie 1943, se afirma că ministerul polonez al Apărării, ”împotriva bunului simț, nu a găsit altceva mai bun de făcut în comunicatul său decât să susțină josnica provocare hitleristă de a se adresa Crucii Roșii Internaționale cu rugămintea de «a cerceta» ceea ce nu s-a întâmplat. Mai exact, ceea ce au săvârșit călăii de la Berlin și atribuit apoi în mod perfid organelor sovietice. Într-un mod de neiertat, conducătorii polonezi s-au lăsat prinși în această cursă a provocatorilor înverșunați ai lui Goebbels și prin aceasta, de fapt, au susținut trucurile fățarnice și calomniile călăilor poporului polonez. După aceasta nu este de mirare că Hitler, de asemenea, s-a adresat Crucii Roșii Internaționale cu propunerea de «a ancheta» înscenarea pregătită de mâinile iscusite ale complicilor săi în săvârșirea crimelor. Astfel, s-au unit drumurile provocatorilor germani cu acelea ale complicilor lor polonezi…“.

La 21 aprilie 1943, presa centrală a U.R.S.S. a difuzat o declarație a Agenției TASS, în care se sublinia că articolul de fond al ziarului ”Pravda“ din 19 aprilie 1943 reflectă pe deplin poziția cercurilor conducătoare sovietice în problema în cauză. Moscova a încercat, totodată, să determine Londra și Washington-ul să adopte poziții asemănătoare. Pe 21 aprilie 1943, Stalin a trimis scrisori lui Churchill și Roosevelt, în care procedeele guvernului polonez erau calificate drept ”total anormale“, întrucât ”încalcă toate principiile și normele acceptate în raporturile dintre două state aliate“.

Faptul că guvernul Sikorski se adresase Crucii Roșii Internaționale era apreciat ca o dovadă că între ”dușmanul aliaților, Hitler și guvernul domnului Sikorski există contacte și înțelegere secretă pentru desfășurarea… unei campanii dușmănoase“. Kremlinul afirma, de asemenea, că partea sovietică a ajuns la concluzia necesității ruperii raporturilor cu actualul guvern polonez, care ”a pășit pe calea conspirației cu guvernul hitlerist“.

Churchill s-a întâlnit imediat cu Sikorski și l-a acuzat de prea multă grabă în această acțiune, care și așa ”tot nu-i învie pe cei morți“. În același timp, la 24 aprilie, el i-a scris lui Stalin, apreciind acțiunea guvernului polonez ca o greșeală făcută fără știrea guvernului britanic. Într-un mod destul de stângaci, Churchill a încercat să-l apere pe Sikorski, arătând că eventuala demisie a acestuia ar putea duce la situația ca în locul lui să ajungă ”cineva și mai rău“, și l-a rugat pe Stalin ca anunțul privind ruperea relațiilor cu guvernul polonez de la Londra să fie făcut în forma unui avertisment.

Pentru formularea unui răspuns asemănător, guvernul S.U.A. a avut nevoie de două zile mai mult. Roosevelt l-a apărat pe Sikorski cu argumentul privind numeroasa colonie a polonezilor americani, ceea ce era cam lipsit de sens, arătând, mai degrabă, prevalența unui interes de natură electorală. Ambii lideri occidentali au dovedit că ”nu înțelegeau esența faptelor, depunând mărturie pentru crimele sovietice și străduindu-se să fie pe placul criminalilor“.

Kremlinul rupe relațiile cu guvernul Republicii Polone

Fără să aștepte prea mult timp, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1943, Molotov i-a prezentat lui Romer o notă cu un conținut aproape identic cu scrisoarea lui Stalin către Churchill, nelipsind imputarea plină de cinism că guvernul polonez ”nu a considerat normal să se adreseze guvernului sovietic cu orice întrebare“ referitoare la soarta ofițerilor. Partea poloneză era acuzată de ”încălcarea oricărui principiu și norme ale relațiilor reciproce dintre două state aliate“, imputându- i-se că a dat curs provocării Germaniei hitleriste, sub forma unei ”campanii mincinoase ostile“ față de U.R.S.S.

Apreciind că ”guvernul actual al Poloniei, lunecând pe calea cârdășiei cu guvernul hitlerist, a încetat de fapt raporturile sale de aliat cu U.R.S.S. și a adoptat o atitudine ostilă Uniunii Sovietice“, guvernul de la Moscova anunța ruperea relațiilor cu guvernul polonez. Romer a refuzat primirea notei și, într-o scrisoare din 26 aprilie, a acuzat partea sovietică de ”implicarea guvernului polonez în procedee inadmisibile sub nici o formă și intenții total neconforme cu faptele“.

Se arăta, între altele, că guvernul Republicii Polone s-a străduit, timp de aproape doi ani, să obțină de la partea sovietică informații despre ofițerii omorâți în Uniunea Sovietică. Ruperea relațiilor polono-sovietice nu era, totuși, irevocabilă. Romer trebuia să părăsească teritoriul U.R.S.S., lăsând marea masă de polonezi la cheremul regimului stalinist. După primirea știrii despre ruperea de către Stalin a raporturilor cu guvernul polonez, Churchill a trimis o nouă depeșă la Moscova, în ziua de 30 aprilie 1943, dând asigurări că-i va impune lui Sikorski să aibă o colaborare loială cu U.R.S.S.

A apelat la Stalin să revină asupra deciziei luate și, înainte de toate, să nu formeze un nou guvern polonez, pe care partea britanică ar putea să nu-l recunoască. La 4 mai, Stalin a răspuns că răbdarea guvernului sovietic nu poate fi nelimitată. El și-a exprimat speranța că S.U.A. și Marea Britanie vor ”îmbunătăți“ componența actualului guvern polonez, ținând cont și de opinia larg răspândită în unele cercuri americane că guvernul Sikorski are puține șanse să ajungă la putere în Polonia, după război. În acest fel, ”de la problema frontierelor, dictatorul sovietic a ajuns să se amestece în treburile interne ale guvernului polonez“.

Monumentele dedicate victimelor de la Katyn: Baltimore (SUA), Londra (Anglia), Toronto (Canada)

În mod ipocrit, Stalin îi mai scria lui Roosevelt că polonezii din U.R.S.S. vor fi tratați ca prieteni și tovarăși de luptă. În interviurile date, în ziua de 4 mai 1943, lui Ralph Parker, corespondent al ziarelor americane Times și New York Times, Stalin dădea asigurări cu privire la dorința sa de reconstrucție a unei Polonii puternice și independente precum și de colaborare și alianță cu viitorul stat polonez. Aceste declarații și-au găsit apoi un larg ecou în presa anglo-saxonă. Pe 6 mai 1943, adjunctul comisarului Afacerilor Externe, Andrei Vîșinski a dat o amplă declarație în chestiunea Katyn, pentru reprezentanții presei anglo-americane acreditați la Moscova.

El imputa guvernului polonez că ar fi nesocotit înțelegerea semnată și ar fi scos din U.R.S.S. armata poloneză formată acolo, în loc să o îndrepte spre lupta comună cu Armata Roșie pe frontul de răsărit. Vîșinski acuza, totodată, reprezentanții diplomatici polonezi din U.R.S.S. că ar desfășura activități neconforme cu statutul lor, care contravin intereselor federației sovietice. Este posibil ca hotărârea Kremlinului, din mai 1943, privind dizolvarea Cominternului să fie motivată și de preocuparea conducerii sovietice de a mai atenua din ecoul negativ pe care l-a avut decizia lui Stalin referitoare la ruperea relațiilor diplomatice cu guvernul Republicii Polone.

Ruptura dintre Moscova și guvernul polonez din exil - ”succes total“ al propagandei germane

Pe deplin satisfăcut de rezultatele dezvăluirilor privind Katyn-ul, Goebbels nota triumfător în jurnalul său, la 27 aprilie 1943:

”Cel mai important subiect din întreaga dezbatere internațională este, firește, ruptura dintre Moscova și guvernul emigrant polonez. Toate posturile de radiodifuziune dușmane și presa lor împărtășesc părerea că această ruptură trebuie considerată un succes total al propagandei germane și mai ales al persoanei mele. Ei admiră priceperea noastră extraordinară cu care am înțeles să legăm de cazul Katyn o problemă de relevanță politică uriașă“.

Pe 28 aprilie 1943, Goebbels avea, totuși, grijă să-și instruiască presa ca să nu-și exprime în vreun fel satisfacția, având în vedere că acest lucru i-ar putea motiva pe adversari să se împace. În țările neutre, germanii au răspândit zvonul că guvernul britanic ar fi recomandat polonezilor din exil să se adreseze Crucii Roșii Internaționale, pentru a provoca, prin intermediul acestora, un conflict cu sovieticii. Acest zvon a fost mai apoi dezmințit în mod categoric de către Parlamentul britanic. În Guvernământul General, propaganda germană nu a avut un efect prea mare, întrucât populația nu putea uita felul în care a fost tratată de forțele de ocupație germane. O altă cauză a acestui eșec a fost și faptul că, la 19 aprilie 1943, a început lichidarea ghetoului din Varșovia.

Pe de altă parte, însă, presa poloneză clandestină din Guvernământul General nu s-a lăsat influențată de neîncrederea în germani, confirmând, la rândul ei, versiunea acestora, referitoare la cele întâmplate la Katyn. Pentru germani, însă, menținerea ocupației Poloniei era mai importantă decât încercarea de a prezenta polonezilor stăpânirea germană ca pe o variantă mai puțin rea decât cea bolșevică.

Așa se explică de ce Goebbels nu a dat curs propunerilor șefului S.S.-ului, Heinrich Himmler, de a fi invitat să meargă la Katyn premierul guvernului polonez în exil gen. Sikorski , pentru a se convinge la fața locului de realitatea celor întâmplate. În legătură cu exagerările propagandei germane, a fost evident de la început că acestea făceau parte din strategia lui Goebbels, având ca scop să-i îndepărteze pe occidentali de sovietici.

În schimb, fiul lui Stalin, Iakov, aflat sub supraveghere specială în lagărul pentru prizonieri de război de la Lübeck, a răspuns la interogatoriile privind subiectul Katyn în stilul tatălui său : ”De ce atâtea tânguiri pentru 10.000 sau 15.000 polonezi? La colectivizarea Ucrainei au pierit vreo trei milioane de oameni. Ce treabă am avea noi cu ofițerii polonezi… Intelighenția era elementul cel mai periculos pentru noi, de ea trebuia să scăpăm“. Desigur, o reflecție cât se poate de edificatoare pentru modul de gândire sovietic.

Comisia Crucii Roșii Internaționale

Demersurile diplomatice în problema Katyn și ruperea relațiilor polono-sovietice făceau abstracție de un lucru esențial și anume responsabilitatea pentru masacru. La 23 aprilie 1943, Crucea Roșie Internațională a respins solicitarea Poloniei, referitoare la cercetarea problemei de către o comisie a acestui organism, întrucât împotriva cererii se pronunțase delegatul U.R.S.S. Impresia generală a polonezilor din exil și a Occidentului, în general, a fost că Uniunea Sovietică avea ceva de ascuns, fapt datorită căruia propaganda germană a putut să-și revendice, în cele din urmă, succesul.

S-a constituit, astfel, la solicitarea Germaniei, o comisie internațională de experți cu înaltă calificare în domeniul medicinei legale din țările satelite sau ocupate de cel de-Al Treilea Reich: Belgia (dr. Speelers, profesor de oftalmologie la Universitatea din Gent), Bulgaria (dr. Marko Markov, profesor de medicină legală și criminologie la Universitatea din Sofia), Croația (dr. Miloslavici, profesor de medicină legală și criminologie la Universitatea din Zagreb), Danemarca (dr. Tramsen, asistent la Institutul de medicină legală din Copenhaga), Finlanda (dr. Saxén, profesor de anatomie patologică la Universitatea din Helsinki), Italia (dr. Palmieri, profesor de medicină legală și criminologie la Universitatea din Neapole), Olanda (dr. Burlet, profesor de anatomie la Universitatea din Groningen), România (dr. Birkle, expert în medicină legală la Ministerul român de Justiție), Slovacia (dr. Subik, profesor de anatomie patologică la Universitatea din Bratislava), Ungaria (dr. Orsós, profesor de medicină legală și criminologie la Universitatea din Budapesta), precum și din neutra Elveție (dr. François Naville, profesor de medicină legală și criminologie la Universitatea din Geneva).

La lucrările și întâlnirile Comisiei au mai participat: dr. Gerhard Buhtz, profesor de medicină legală și criminologie la Universitatea din Breslau (Wroclaw), însărcinat din partea Înaltului Comandament German și dr. Costedoat, inspector medical, însărcinat de guvernul francez de la Vichy. În calitate de conducător tehnic al operațiunii de exhumare, prof. dr. G. Buhtz a consemnat în Materialul oficial privind Masacrul de la Katyn, redactat în 1943 la cererea Ministerului de externe german:

”Absența urmelor de insecte indică faptul că uciderea și îngroparea au avut loc în anotimpul rece, când acestea lipsesc. Din documentele, portofelele, jurnalele și ziarele găsite asupra cadavrelor reiese, în mod obiectiv, faptul că acțiunile de împușcare au avut loc în martie, aprilie și mai 1940“.

Prof. dr. F. Naville a refuzat să discute la radio despre constatările făcute, iar mai târziu, la Procesul de la Nürnberg, nu a dorit să se înfățișeze. În septembrie 1946, în cadrul unei audieri la parlamentul de la Berna, și-a justificat participarea, demonstrând că cercetarea cazului sub comandă germană a fost cu totul nepărtinitoare. În anii 1951-1952, el și-a susținut afirmațiile anterioare, împreună cu alți medici legiști participanți, în fața unei comisii speciale a Congresului american.

Pe 27 aprilie 1943, Crucea Roșie Poloneză a trimis la Katyn, cu acceptul autorităților hitleriste, propria comisie, care a luat parte la exhumarea cadavrelor. Aceasta a fost condusă, împreună cu o comisie de medici germani, la gropile comune, toți putând să examineze materialele găsite asupra cadavrelor și să discute neîngrădit cu populația locală. După reîntoarcerea de la Katyn, mai mulți membri ai delegației poloneze au întocmit rapoarte asupra celor constatate. Dintre acestea menționăm pe cele semnate de: scriitorul Ferdynand Goetel; directorul Direcției Generale a Consiliului Principal de Protecție, dr. Edmund Seyfried; reprezentantul prizonierilor din lagărele sovietice, lt. col. Stefan Mossor; dr. Marian Wodzinski și secretarul general al Crucii Roșii Poloneze, Kazimierz Skarzynski.

Din lagărele germane pentru prizonieri au fost aduși la fața locului: un ofițer polonez, doi britanici și doi americani, care au putut să se informeze și ei, neconstrânși, în mod nemijlocit, acceptând fără rezerve versiunea germană a masacrelor. În fața Comisiei Internaționale au mai fost aduse delegații de jurnaliști din țările aflate pe atunci sub control german (Norvegia, Olanda, Belgia și Ungaria). Au fost invitați și suedezi, elvețieni și spanioli – cetățeni ai unor state neutre –, care au ajuns la aceleași concluzii.

În zilele de 28-29 aprilie 1943, un grup de experți patologi și anatomiști, sub conducerea șefului serviciului medical al Reichului, Leonard Conti, au efectuat autopsiile a 10 dintre cadavrele exhumate. Pe 30 aprilie, comisia internațională a încheiat un protocol în care se afirma că asasinatele au avut loc în primăvara anului 1940. Comisia a mai constatat că victimele erau legate cu mâinile la spate cu cabluri provenind de la armata sovietică.

Cadavrele aveau orificii osoase de împușcare în zona occipitală și urme de înțepare prin baionetă. Aceste plăgi înțepate în trei colțuri, adevărate leziuni marker, au fost interpretate de dr. Miloslavici ca fiind produse de baionete cu trei lame radiare, utilizate numai de Armata Roșie. În cizmele unora dintre victime s-au găsit ceasuri și inele ascunse. La expertiză au asistat prizonieri englezi și francezi. Concluziile expertizei, axată cu precădere pe stabilirea datei morții (cauza violentă a morții prin împușcare nefiind controversată) au fost că execuțiile au avut loc în aprilie – mai 1940, și că de atunci ele au fost brusc întrerupte. Protocolul a fost publicat în numărul din 4 mai 1943 al oficiosului german ”Völkischer Beobachter“, care n-a avut însă prea mare ecou.

Un român în comisia Katyn

În Comisia Crucii Roșii Internaționale s-a aflat și dr. Alexandru Birkle, student al lui Mina Minovici, șef de lucrări la catedra de medicină legală și medic legist al orașului București și județului Ilfov. Alături de cei 11 experți din diferite țări europene, dr. Birkle constată pe bază de argumente științifice că, masacrul s-a produs prin împușcare în ceafă, în primăvara anului 1940. De asemenea, Alexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu jertfele totalitarismului sovietic, găsite de administrația germană a Ucrainei în orașul Vinița.

Participarea dr. Alexandru Birkle în Comisia Katyn a pus în evidență dârzenia deosebită a acestuia în apărarea și susținerea adevărului științific, în pofida represiunilor atroce la care el și familia sa au fost supuși ulterior din partea regimului comunist. Concluziile sale științifice, alături de cele ale altor experți în medicină legală din cadrul Comisiei Crucii Roșii Internaționale au putut servi demersurilor întreprinse pe parcursul anilor, pentru restabilirea adevărului despre Katyn.

Printre experții internaționali la Katyn a fost și anatomopatologul bulgar Marko Markov. După ocuparea, în anul 1944, a Bulgariei de către Armata Roșie, amenințat cu un proces juridic și supus unor mari șicane, medicul bulgar a declarat că a semnat sub presiunea nemților protocolul final al comisiei internaționale. La procesul internațional de la Nürnberg, el a fost obligat să afirme, împotriva convingerilor sale, că retenția cadavrelor în pământ ar fi fost doar de un an de zile.

Judecat de noua putere prosovietică de la Sofia, în procesul ”participanților bulgari în afacerile Katyn și Vinița“, ca răsplată pentru declarațiile sale false a fost absolvit de responsabilitate. Într-un mod asemănător au fost obligați să se dezică de cele susținute în cadrul comisiei și alți membri ai acesteia, precum medicul ceh dr. Frantissek Hájek de la Universitatea Karol din Praga.

Concluziile Comisiei Internaționale

În total, în pădurea de la Katyn au fost dezgropate opt mari morminte colective. Cu ajutorul prizonierilor de război care s-au aflat în lagărele sovietice și a unor locuitori din satele învecinate, din șapte morminte au fost exhumate rămășițele a 4.143 persoane executate. S-a reușit identificarea a 2.815, prin intermediul Crucii Roșii Internaționale. Toate proveneau din lagărul de la Koziolsk. Asupra trupurilor s-au găsit 3.184 documente, care au fost datate cel mai târziu la 6 mai 1940, precum și numeroase obiecte personale. Avându-se în vedere ofensiva Armatei Roșii, care putea să amenințe Smolensk-ul, precum și canicula din timpul verii, care provoca un miros de nesuportat, cât și riscul unor epidemii, pe 6 iunie 1943, operațiunile de exhumare au fost întrerupte, în ideea ca ele să fie reluate într-o perioadă mai potrivită a anului.

În mai 1943, în pădurea de la Katyn s-a aflat și col. John van Vliet din armata S.U.A. care, la scurt timp, a prezentat autorităților americane un raport special în această problemă. Toți participanții la aceste cercetări au subliniat efectuarea lor într-o libertate deplină. Dovezile erau atât de elocvente, încât nemții nu au avut nevoie să insiste asupra veridicității acestora. Înainte de toate, era uluitor faptul că autoritățile sovietice au venit cu declarația în această chestiune abia după descoperirea gropilor comune, iar nu în perioada de un an și jumătate în care polonezii îi tot căutaseră pe ofițerii dispăruți.

Afișul filmului “Katyn” regizat de Andrzej Wajda

Expertizele medicale au relevat, fără cea mai mică îndoială, că moartea celor îngropați la Katyn a avut loc cu trei ani în urmă, iar nu cu un an și jumătate. Datele rezultate din obiectele găsite asupra cadavrelor, ziare și scrisori, vârsta copacilor plantați deasupra gropilor și alte dovezi atestau că masacrul a avut loc în anul 1940. Urmele rănilor descoperite pe cadavre arătau, de asemenea, că acestea fuseseră făcute cu baionete aflate în dotarea N.K.V.D.-ului, iar nu cu acelea germane. Mai mult, cadavrele au fost găsite în aceeași ordine în care se făcuse transportul de la Kozielsk al celor ce urmau să fie omorâți.

Ca atare, deja de atunci nu exista nicio îndoială asupra vinovăției sovieticilor. Mai mult, la scurt timp după masacru, guvernele S.U.A. și Marii Britanii dispuneau deja de o amplă documentație pe această temă. Ele au ascuns, însă, un adevăr care le era incomod. Culmea cinismului și perfidiei sovieticilor a constat în faptul că soarta ofițerilor polonezi a fost folosită pentru ruperea relațiilor cu guvernul din exil. Asasinați odată de N.K.V.D., ei au servit, din nou, tiraniei sovietice pentru lichidarea raporturilor normale dintre guvernele celor două state.

Sovieticii și masacrele de la Katyn

În întreaga perioadă comunistă, sovieticii au negat orice acuzație făcută pe tema masacrelor de la Katyn până în aprilie , când, cu ocazia vizitei generalului Jaruzelski la Moscova, oficialii de la Kremlin au admis că NKVD-ul este responsabil pentru aceste asasinate ca și pentru mușamalizarea lor.

Varșovia a apreciat gestul Moscovei drept „un mult așteptat act de justiție morală“, dar a subliniat că mai rămân de rezolvat câteva chestiuni: pedepsirea vinovaților, acordarea de compensații familiilor victimelor si accesul liber la locurile unde au fost comise atrocitățile. Micșorând numărul victimelor și aruncând vina asupra lui Beria – care fusese acuzat de acțiuni criminale și împușcat după moartea dictatorului –, Gorbaciov voia să acopere guvernul sovietic și Partidul Comunist, făcând din Katyn o operațiune ilegală a poliției politice si nu ceea ce a fost de fapt: un act oficial de asasinare în masă.

În 1992, Moscova „descoperea“ brusc originalul ordinului de execuție din martie 1940, meritul dezvăluirii acestui document extrem de acuzator la adresa Kremlinului revenindu-i succesorului lui Gorbaciov, Boris Elțîn. În octombrie 1992, președintele rus i-a înmânat omologului său, Lech Walensa, copii ale acelui ordin și altor documente, punându-se, astfel, capăt minciunii sovietice privind Katyn- ul, locul unde a avut loc una dintre cele mai sângeroase crime din timpul celui de-al doilea război mondial.

Poziția de astăzi a Rusiei

În timpul vizitei în Rusia a președintelui polonez Aleksander Kwasniewski din septembrie 2004, oficialii ruși au anunțat că doresc să transfere toate informațiile despre masacrul de la Katyn către autoritățile poloneze de îndată ce ele vor fi declasificate. În martie 2005, autoritățile rusești au terminat investigații lungi de un deceniu.

Procurorul șef militar Alexandr Savenkov a socotit cifra finală a victimelor de la Katyn ca fiind 14.540 și a declarat că masacrul nu a fost genocid - o crimă de război - sau crimă împotriva umanității și de aceea nu există nici o bază de discuție despre acești termeni judiciari. În pofida unor declarații făcute mai înainte, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigațiilor rusești, ca și decizia de a-i pune capăt, au fost clasificate.

Datorită acestui fapt, Institutul Memoriei Naționale din Polonia a decis să înceapă propriile investigații. Procurorii din echipa condusă de Leon Kieres au declarat că vor încerca să-i identifice pe cei care au fost implicați în darea ordinelor și cei care au dus la îndeplinire execuțiile. În plus, pe 22 martie 2005, Seimul polonez a votat în unanimitate o moțiune prin care se cerea declasificarea arhivelor rusești precum și considerarea masacrului de la Katyn ca genocid. Problema Katyn rămâne, în continuare, deschisă, Polonia având dreptul moral și datoria de a cere elucidarea destinelor cetățenilor ei, care s-au ridicat pentru apărarea suveranității și unității teritoriale. Autoritățile guvernamentale poloneze fac aceasta din rațiuni umanitare și se așteaptă ca partea rusă să înțeleagă și să sprijine aceste acțiuni.

Monumentul din Polonia

NOTE

1. Osadnic (osadnik) este termenul folosit de sovietici pentru veteranii din armata poloneză, care au rămas în regiunile de vest ale Ucrainei și Bielorusiei, cedate Republicii Polone, ca urmare a Tratatului de la Riga (1921), și care au fost ocupate de Armata Roșie în septembrie 1939.
2. Horungii sunt o categorie de militari din armata poloneză situați ierarhic între ofițeri și subofițeri.
3. Stalin a avut o mare “contribuție” la eșecul Armatei Roșii în bătălia de pe Vistula, în urma căreia a fost blocat drumul comunismului spre Europa. Viitorul dictator sovietic n-a uitat niciodată acest afront și nici pe aceia care l-au criticat cu ocazia lui : Troțki și mareșalul Tuhacevski, care se afla în fruntea trupelor Armatei Roșii. Aceasta explică neîncrederea conducătorilor sovietici – și în special a lui Stalin – față de Polonia, față de polonezi și față de toți cei care și-au adus o contribuție la redobândirea independenței: nobilimea, armata și Biserica.
4. Cifra de 25 mii corespunde numărului de prizonieri din cele trei lagăre speciale ale N.K.V.D. (3.895+4.594+ 6.364=14.853) și cei din închisorile regiunilor de vest ale Ucrainei și Bielorusiei (11 mii).