Mărturii din universul gheişelor, într-un volum scris de un jurnalist francez

Arhetip al feminităţii? Păstrătoare ale tradiţiei? Prostituate de lux? Puţini occidentali au reuşit să pătrundă în lumea secretă a gheişelor şi să o înţeleagă. Robert Guillain, jurnalist şi scriitor francez, este autor al mai multor cărţi despre Japonia. Volumul „Gheişele“, ]n curs de apariţie la Editura Polirom, dezvăluie universul gheişelor, această lume situată parcă în afara timpului.

Robert Guillain, un jurnalist francez care a trăit timp de 40 de ani în Asia şi a iubit cu precădere Japonia, oferă o mărturie fără echivalent despre universul gheişelor, dar şi despre obiceiurile şi tradiţiile nipone. Un univers pe care Guillain îl descoperă şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când armata japoneză lupta în China şi în Pacific, şi în perioada când Japonia ajunsese printre cele mai mari puteri industriale din lume.

Robert Guillain (1908-1998) a fost jurnalist francez şi autor al mai multor cărţi despre Japonia. Trimis de actuala agenţie France-Presse în Japonia în 1938, după atacul de la Pearl Harbor nu a mai putut reveni în Franţa decât în 1946, pentru ca apoi să-şi petreacă mare parte a vieţii tot în Asia. A mai publicat Japon troisième grand (1969), Orient Extrême (1986), J’ai vu brûler Tokyo (1990), Aventure Japon (1998).

Fragmente în avanpremieră din volumul „Gheişele“, de Robert Guillain. Traducere de Ioan Biţa:

Masayo, ucenica gheişă

Într‑un orăşel din Japonia de nord, din regiunea Tohoku, unde zăpada începe să cadă încă din lunile octombrie sau noiembrie, o şcolăriţă de familie bună se uita într‑o seară la televizor şi urmărea un reportaj despre gheişele din Kyoto. Acest reportaj a uimit‑o şi a sedus‑o atât de mult, încât, imediat, le‑a spus părinţilor:„Iată ce vreau să fiu:maiko în Gion şi apoi gheişă!”. Tatăl, preşedintele unei companii industriale din provincie, a rămas consternat;mama, la fel. Cu siguranţă, profesiunea de gheişă nu este una dezonorantă, fetele fiind recrutate uneori chiar şi din mediile burgheze. Totuşi, asta se întâmplă rar, meseria fiind una foarte specială. Obiecţiile părinţilor erau inutile;micuţa, care tocmai îşi terminase primul ciclu de studii secundare, se încăpăţâna şi le învenina existenţa cu vocaţia ei găsită subit. De acord, îşi făcu socoteala tatăl, să ne prefacem că acceptăm, şi se îndreptă spre Kyoto cu maşina. Fusese sfătuit să ia legătura cu O‑Toyo în persoană. „Luaţi‑o la dumneavoastră, spuse el, şi arătaţi‑i începuturile acestei profesii, dar cât mai dur;şi dumneavoastră la începuturi aţi cunoscut cu siguranţă acest lucru. Lecţii, treburi prin casă, şcoala de maiko;începeţi ziua la 6 dimineaţa şi sfârşiţi‑o la miezul nopţii, poate în felul acesta o veţi îndepărta de această profesie. Aveţi trei luni pentru toate astea.”

„Este ceea ce am încercat să fac, îmi povestea mai târziu O-Toyo, glumind. I-am făcut viaţa imposibilă şi, după trei luni, ştiţi ce s‑a dus să-i spună tatălui ei? Ei bine, tată, asta credeam şi eu! Este viaţa la care visez:vreau să fiu gheişă!” Tatăl sfârşise prin a ceda. Iar acum Masayo era acolo, la O-Toyo, surâzătoare, cu părul strâns în coadă de cal, îmbrăcată frumos ca o şcolăriţă, cu o bluză şi un şort care-i lăsa pulpele dezgolite. Văzând-o, am fost imediat uimit de ceva destul de rar:înălţimea. „Are peste un metru şaptezeci, mi-a strecurat în ureche O-Toyo. E cu zece centimetri prea mult pentru o maiko, or, în alte vremuri, nimeni nu ar fi acceptat-o. Acum însă, acest lucru ar putea fi un avantaj pentru ea:se poate face remarcată astfel.” Un alt lucru original:pe faţa ei ovală, alungită, nasul îi era drept şi destul de lung, destul de „occidental” oarecum. „În optica noului val, îmi zise O-Toyo, nu-i un lucru rău. Este o beppin-san (fată frumoasă) sau kirei (drăguţă), însă nu poţi spune că este bijin (o frumuseţe), ceea ce este cum nu se poate mai bine, căci frumuseţea nu se potriveşte cu o gheişă. Astăzi se cere să ai personalitate şi şarm. Le are. Şi apoi mai şi munceşte pe brânci.”

Maiko înseamnă „fata dansului”. Odinioară se zicea că, pentru a avea o carieră strălucitoare, trebuia să dansezi de la şase ani şi să continui această artă timp de alţi şase ani. Pentru Masayo au fost de-ajuns doar trei ani. Încă de la cincisprezece ani a avut onoarea să danseze cu gheişele la şcoala doamnei Inouye, cea mai cunoscută profesoară de dans din Gion. Toată familia sa venise din Japonia de nord, închiriind un taxi, ca să-i aplaude triumful. În fiecare dimineaţă, Masayo se trezea devreme, iar ziua sa se sfârşea adesea la miezul nopţii. Mergea la şcoală pe jos, îmbrăcată într-un kimono obişnuit, cu cărţile şi caietele sub braţ, lecţiile durând până la orele două ale după-amiezii. Avea examene de dat de două ori pe an. La 17 ani, i se recunoştea deja talentul în ceea ce priveşte ceremonia ceaiului, recitarea de poeme specifice teatrului clasic, interpretarea la toba tsutsumi, interpretare foarte dificilă, etc., însă se remarca mult şi datorită siluetei sale foarte înalte şi zelului ei plin de graţie cu ocazia recepţiilor.

La ce sunt bune maiko? E aceeaşi întrebare pe care am pus-o deja în legătură cu gheişele, însă răspunsul este de această dată pe cât de simplu, pe atât de surprinzător:să‑i distreze pe onorabilii invitaţi, în compania gheişelor, bineînţeles, însă doar ca elemente de umplutură, nişte păpuşi mari, însufleţite, cărora nu li se cere altceva decât să fie viu colorate şi să rămână pe mai departe nişte copii:unii japonezi adoră acest lucru, cel puţin cei care merg în saloanele de ceai, iar acest rol Masayo ştia să-l joace la perfecţie. Particularitatea evidentă a unei maiko este centura sa, de două sau trei ori mai lungă şi mai lată decât cea obişnuită şi înnodată la spate aşa încât să cadă sub forma a două aripi până la pământ, expunând în felul acesta splendoarea materialului din care e făcută. Apoi, faţa fardată cu un strat alb dens, care‑i micşora gura, cu buza superioară de un roşu aprins, iar cealaltă, uneori, verde sau violetă;în sfârşit, coafura numită „în formă de piersică despicată”, foarte complicată, cu noduri de stofă roşie sau alte podoabe argintii sau aurii – buchete de floricele din diamante false, glicine sau flori de salcie din filigran de argint. Kimonoul este în culori foarte vii, din mătase scumpă, cu mâneci extrem de lungi. Pe stradă, ucenica gheişă, în general scundă, îşi înalţă talia înlocuind sandalele obişnuite cu saboţi brodaţi înalţi de vreo 10 centimetri;scobiţi şi zgomotoşi, aceştia fac să sune la fiecare pas clopoţeii din interior, aşa cum se întâmplă şi în cazul sandalelor fetiţelor foarte mici.

(Copyright Editura Polirom, fragment din volumul „Gheişele“, de Robert Guillain)