Mărturii din infernul de la Periprava

Florin Pavlovici, unul dintre supravieţuitorii coloniilor de muncă de la Periprava şi de la Salcia, a povestit pentru ”Adevărul” calvarul trăit în închisorile comuniste.

Născut la 14 martie 1936 la Conceşti, Botoşani, într-o familie de învăţători, Florin Pavlovici a absolvit, în 1958, Facultatea de Filosofie-secţia Ziaristică. Ar fi trebuit să aibă parte de un viitor strălucit în profesia pe care şi-a ales-o, dar, în februarie 1959, a fost arestat sub acuzaţia de „complot contrarevoluţionar”, iar visurile i-au fost spulberate cu brutalitate. A fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la cinci ani de închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”. A trecut prin închisorile Jilava şi Gherla şi lagărele de muncă Salcia, Giurgeni, Periprava.

Florin Pavlovici rememoreaza bestialităţile cărora a trebuit să le facă faţă în lagăre. Suferind şi încă marcat de ororile trăite în lagărul de muncă de la Periprava, fostul deţinut politic are puterea să trateze totuşi cu umor şi o fină ironie calvarul prin care a trecut în închisoare.

Periprava, lagărul morţii

„Adevărul”:Când aţi ajuns în lagărul de la Periprava?

Florin Pavlovici:Am ajuns mai târziu, în 1962. Primii deţinuţi politici au fost aduşi la Periprava în 1959. Până atunci, acolo au fost numai deţinuţi de drept comun. Erau numai deţinuţi condamnaţi sau şi arestaţi? Nu trebuia să fii condamnat ca să ajungi în închisoare, pe vremea aceea. Era o formulă denumită administrativ. După ce erau arestaţi, oamenii erau duşi la canal, la Periprava sau la alte lagăre, printr-o simplă hotărâre administrativă. Se şi numea pedeapsă administrativă şi nu se măsura cu anii, ca în cazul pedepselor date prin hotărâre judecătorească, ci cu lunile. Adică, nu erai condamnat la 5 ani, ci la 30 de luni.

Nu era acelaşi lucru?

Sigur, într-o aritmetică elementară tot acolo ajungi. Au fost multe cazuri de deţinuţi care au ispăşit 15-16 ani, măsuraţi în luni, de pedeapsă administrativă.

Ce vă amintiţi de Periprava?

Aici am stat destul de puţin, din mai ‘62, până în iulie ‚63. Ce pot să vă spun? Era un regim cu adevărat de exterminare. Închisorii Periprava i se spunea colonie de muncă, termenul lagăr nu era pe placul regimului, pentru că nu suna prea socialist. Aici au murit foarte mulţi deţinuţi. Împărţiţi în „hoţi” şi „bandiţi”

În ce închisoare aţi stat cel mai mult?

La Salcia, în Insula Mare a Brăilei, din ‘59, până în ‘62. De aici am păstrat şi cele mai multe amintiri. Închisoare era celebră în lumea noastră a puşcăriaşilor (zâmbeşte). Salcia era un centru de detenţie mai important, pentru că avea şi o infirmerie, care nu era foarte dotată, dar putea să salveze viaţa celor bolnavi. Aici îngrijeau, evident, medici deţinuţi.

Câţi deţinuţi politici erau în acest lagăr când aţi ajuns aici?

Eram acolo 1200 de deţinuţi politici. Într-o anexă a lagărului erau şi aproximativ 100 de deţinuţi de drept comun, care se ocupau cu munci agricole şi cu munci de interior. Foarte repede, au fost duşi de acolo de administraţie, de frică să nu fie contaminaţi de noi. Ei erau numiţi hoţi, iar noi bandiţi. În mintea lor era o deosebire fundamentală între aceşti termeni:cuvântul bandit avea conotaţie de duşman al poporului.

Pedepsele ţineau de imaginaţia gardienilor

Cum erau pedepsiţi deţinuţii?

Se ştie că bătaia era cel mai răspândit mijloc de reeducare pentru deţinuţii politici. Erau două tipuri de pedepse. Erau pedepsele aşa-zis regulamentare, cu proces-verbal, pentru diverse abateri. Caraliul scria în procesul-verbal pentru 3-6 zile la izolator. Sau mai mult. Izolatorul era o cameră îngustă din beton, fără ferestre, doar cu uşă. Cei de la izolator primeau ca hrană doar o felie de pâine la două zile şi o cană cu apă. Administraţia considera că nu meritau mai mult...

Aveaţi vreun pat sau un scaun?

Nu era o cameră de odihnă, era o cameră de pedeapsă. Întrebarea dumneavoastră este chiar jignitoare la adresa administraţiei...Nu te puteai aşeza nici pe jos, pe ciment. Era foarte riscant, te puteai îmbolnăvi de la frig.

Atunci când deţinuţii se îmbolnăveau, erau duşi la medic?

Erau atât de mulţi bolnavi, încât la medic nu ajungeau decât cazurile foarte grave. În noiembrie-decembrie 1959, au murit cam 60 de deţinuţi pe lună, din cauza bolilor şi a condiţiilor inumane.

Care era cel de-al doilea tip de pedepse?

Al doilea tip de pedepse ţinea de imaginaţia gardienilor. Asta însemna bătăi cu ciomege şi cozi de lopată. Dădeau unde nimereau, mai ales în cap. Era o bătaie organizată.

Pentru ce eraţi pedepsit cel mai des?

Pedepsele erau date mai ales pentru neîndeplinirea normei la dig. Într-o perioadă, venea în control de la centru, de la Ostrov, un căpitan, căruia nimeni nu i-a ştiut numele. Era foarte tânăr. Scriitorul I.D. Sîrbu i-a găsit o formulă a lui Topârceanu. Când apărea căpitanul pe creasta digului, I.D. Sîrbu spunea cu umor:“frumos ca un locotenent...”, numai că era căpitan. Noi îi spuneam căpitanul “harşti”, avea o vipuşcă improvizată cu care se lovea peste cizmă. Avea cizme frumoase, din piele. Probabil că avea o ordonanţă care le lustruia. Iar dacă nu avea o ordonanţă, găsea oricând printre bandiţi un lustragiu. Făcea controale la gropile de împrumut...

Gropile de “împrumut”

Ce erau aceste gropi?

Erau gropile din care scoteam pământul, îl încărcam în roabe şi îl duceam pe dig. Construiam diguri, era o centură de diguri, care înconjura Balta Brăilei. Erau cam 100.000 de hectare. Digurile au fost începute în 49’ de deţinuţii politici şi de administrativi. Groapa era măsurată, pentru a vedea dacă ne facem norma. Iar norma zilnică pentru fiecare deţinut era de 3, 2 metri cubi. Este o cantitate uriaşă chiar şi pentru cei hrăniţi bine şi obişnuiţi cu astfel de munci. Era greu de făcut norma.

Şi cum măsurau gropile?

Măsurarea se făcea de către brigadieri. Deţinuţii erau organizaţi pe brigăzi. O brigadă avea cam 40-50 de oameni şi era condusă tot de un deţinut, dar agreat de gardieni. Erau şi deţinuţi agreaţi? Sigur, erau turnători. Erau nişte slugi. Pentru asta erau agreaţi. Foarte puţini erau oneşti şi ajungeau brigadieri prin refuzul altora. Trebuiau să pună pe cineva. Revenind la gropi... Da, brigadierii măsurau gropile. Veneau dimineaţa, înainte de a începe săpatul, şi puneau un martor în groapă. Adică un stâlp în pământ de care nu te atingeai. Şi săpam de la stâlp în jos. Aşa se vedea cât pământ s-a scos din fiecare groapă. Sigur, ulterior, am învăţat şi noi să falsificăm martorul. Ridicam stâlpul cu 10-15 centimetri... Numai aşa puteam să ne facem norma. Erau brigadieri care ştiau, dar închideau ochii, pentru că în felul ăsta ieşeau şi ei bine. Raportau că s-a îndeplinit norma.

Bătaia, ”o treabă ştiinţifică”

Vorbeaţi de căpitanul “harşti”. De ce i se spunea aşa?

Căpitanul venea însoţit de brigadier şi îl punea să măsoare. La o groapă, lucrau doi oameni. Unul săpa, iar altul căra cu roaba pământul 2-300 de metri până la dig, pe nişte dulapi de lemn. Apoi, deţinuţii se schimbau între ei. Dacă vedea că nu s-a făcut norma, căpitanul zicea:“harşti! 10 la cur!” sau 20, în funcţie de cum i se părea lui. Seara, la întoarcerea în colonie, făceau coadă la o baracă de lângă poartă 50-60, toţi cei care nu şi-au făcut norma.

Aţi fost pedepsit de multe ori?

Într-o perioadă am fost pus să sap în zona unui drum, care ducea la satul Agaua. Şi am ajuns cu “groapa de împrumut” chiar la drum. Pământul era atât de bătătorit, încât se săpa foarte greu. Aşa se face că timp de o lună de zile nu am putut să fac norma şi am fost bătut în fiecare seară.

Cum aţi suportat supliciul?

La început, stăteam printre ultimii la rând, îi lăsam pe alţii să intre. Nu îndrăzneam, mi-era teamă...Până la urmă, trebuia să intru. După zece zile de bătaie, am schimbat metoda:mă duceam printre primii, ca să scap mai repede.

Ce se întâmpla în camera de pedeapsă? Cine aplica bătaia?

 Erau câţiva băieţi din trupele de securitate, ăştia erau militari în termen. Cei care ne păzeau când mergeam la muncă. Erau voluntari. Ei ne ţineau, iar gardienii ne băteau. Ne dădeau jos pantalonii şi ne întindeam pe burtă. Ne puneau pe fund un cearşaf ud, ca să nu crape vasele de sânge. Bătaia se aplica cu centironul. Desigur, se gândeau la noi...Nu erau nişte ignoranţi (ironic). Era unul dintre ei care ne bătea foarte des, îi făcea plăcere. Era chiar competiţie între gardieni care să ia centironul şi să ne bată.

Vă mai aduceţi aminte de prima pedeapsă? Ce aţi simţit atunci?

Pe aia o ţin minte toată viaţa. M-a şocat cel mai mult. M-am ţinut să nu ţip. Primele lovituri am rezistat. După a zecea lovitură, m-am smuls din mâinile militarilor. M-au imobilizat iar şi au continuat bătaia. Am răcnit la fiecare lovitură. Durerea era aşa de mare, încât nu puteai să nu ţipi. Unii deţinuţi leşinau de durere. Era o treabă ştiinţifică aproape. Bătaia era sistematică, dar bandiţii nu trebuiau ucişi, trebuiau ţinuţi în viaţă cât mai mult, ca să sufere. În plus, eram forţă de muncă. Bătaia era considerată un stimulent pentru îndeplinirea normei.

Generaţia ”ungariştilor”

Închisorile comuniste au decimat elitele politice, militare şi culturale ale României interbelice. Ce deţinuţi politi erau închişi cu dvs.?

Politicienii cei vechi, bătrânii, fuseseră deja exterminaţi, fie la Sighet, fie la Aiud sau în alte închisori. În majoritate, noi eram generaţia celor arestaţi după Ungaria (revoluţia maghiară anticomunistă din 1956, înăbuşită în sânge de tancurile sovietice). Ni se spunea “ungarişti”.

”Ungariştii„ erau singurii deţinuţi politici de acolo?

Nu, mai erau şi foarte mulţi ţărani care s-au opus colectivizării. Erau câteva sate din Vrancea. Era un sat, Răstoaca, care se mutase aproape tot în puşcărie. Erau vreo 30-40 de bărbaţi în putere, neamuri între ei. Cei din Răstoaca s-au opus colectivizării şi au răsturnat maşinile tovarăşilor veniţi să-i lămurească. I-au aşteptat la intrarea în sat şi i-au răsturnat în şanţ. Printre cei fugăriţi atunci de ţărani a fost şi Ceauşescu, care pe vremea aceea răspundea de colectivizarea pe întreaga ţară. Unii dintre ţăranii care s-au revoltat la Răstoaca au fost împuşcaţi, alţii au fost condamnaţi şi aduşi la Periprava.

Ce personalităţi aţi cunoscut în lagăr?

Unul dintre ei era medicul Sergiu Al. George, care a murit. A fost un strălucit orientalist, sanscritolog. După eliberarea din închisoare a publicat câteva studii de sanscrită. Este cel care a moştenit biblioteca lui Mircea Eliade. Nu se cunoşteau personal, Eliade îi ştia doar reputaţia de savant şi i-a dăruit biblioteca prin intermediul surorii sale. Am fost coleg acolo şi cu preotul greco-catolic Matei Boilă, nepotul lui Maniu. Un personaj minunat. Fusese adus la Salcia cu fratele său, Ion Boilă. Ei sunt băieţii lui Zaharia Boilă, senator PNŢ. Îmi aduc aminte de el cum lucra la dig. Era înalt şi slab, aproape scheletic, se clătina de slăbiciune. Era atât de convingător, încât chiar şi cei care nu credeau în Dumnezeu i se alăturau pentru a intona împreună ”Ave Maria”.

Ciorbă de murături şi “chirpici”

Lagărele de muncă erau recunoscute pentru foamea endemică.

Aşa este. De exemplu, la 1200 de deţinuţi politici se aduceau 12 kilograme de fasole. Adică 10 grame pentru fiecare deţinut.

Care era hrana zilnică în colonia de muncă?

Să vă spun ce primeam. Dimineaţa, câte 100 de grame de pâine neagră şi o cană de ceva negru la culoare, cred că era năut, neîndulcit. Raţia de zahăr nu ajungea în cănile noastre. Era deturnată ierarhic, de la magazioneri, până la caralii. Caraliii erau gardienii care ne păzeau. Este un cuvânt pe care noi îl moştenisem de la deţinuţii de drept comun. Argoul lor era mult mai bogat.

Iar la prânz?

La prânz, când erau la muncă la dig, primeam o ciorbă. Era un butoi mare într-un car tras de un bou. Erau folosiţi, de fapt, doi boi cu rândul, unul roşu şi unul negru. Cu o foame teribilă, ne uitam în zare să vedem când vine boul. Şi se dădea alarma:vine boul roşu...sau boul negru. Primeam câte o gamelă de ciorbă.

Ce fel de ciorbă?Luni de zile în 1959, ciorba era făcută numai din gogonele murate. Aveau de pe vremea “hoţilor” butoaie cu murături stricate. Erau băgate la cazan şi fierte, apoi ni le dădeau să mâncăm. La ciorbă, se mai dădea şi o bucată de 200 de grame de mămăligă. Erau nişte pătrate de mămăligă, le ziceam chirpici. Un chirpici se împărţea la doi oameni. Seara, primeam tot ciorbă de murături.

Hrana era aceeaşi în fiecare zi sau erau şi zile mai bune?

În zilele foarte bune, seara mai primeam arpacaş, adică orz decorticat şi fiert. Carne primeam doar dacă murea vreun cal. Când se prăbuşea, îl băgau la cazan. Era un moment precis când calul putea fi folosit ca hrană pentru bandiţi.

Calvarul deţinuţilor de drept comun

În lagărele de muncă, precum cele de la Periprava şi Salcia, au fost supuşi exterminării nu numai deţinuţii politici, ci şi cei de drept comun. Nu toţi erau criminali sau hoţi, unii ajungând acolo în urma unor abuzuri. Aşa este cazul lui Gheorghe Niţoiu (72 de ani). Bărbatul ne-a contactat la redacţie, după ce l-a văzut la televizor pe fostul comandant al coloniei de la Periprava, colonelul Ion Ficioru. “Când l-am văzut la televizor, mi-am amintit de el. L-am şi înjurat. Cât de mult ne-a chinuit ăsta. Îi punea pe gardieni să ne bată până nu mai ştiam de noi”, spune bătrânul.

Săltat de Miliţie direct de pe stradă În 1955, pe când avea doar 13 ani, Gheorghe Niţoiu a fost ridicat de miliţie de pe stradă, din Capitală, pentru vagabondaj. De fapt, copilul fusese alungat de acasă de către mama sa, care se recăsătorise cu un brutar din Ferentari. După ce a trecut prin mai multe centre corecţionale pentru minori, în 1959, când avea 17 ani, Gheorghe Niţoiu a ajuns la Periprava. Mărturia sa confirmă calvarul trăit de deţinuţi. Deopotrivă, politici şi de drept comun. ”Nu voi uita niciodată bacul pe care stăteam înghesuiţi 2-300 de oameni”, rememorează bătrânul.

În fapt, este vorba de mai multe şlepuri, care au fost transformate în locuri de detenţie plutitoare. Bacurile-închisoare erau ”Kastro”, ”Gironde” şi ”Yser”. Pe fundul bacului, în fostele magazii, se instalau paturi suprapuse pentru deţinuţi.

”Săpam gropi şi căram pământul cu roaba la dig. La fel ca deţinuţii politici. Stăteam separat, dar făceam cu toţii aceeaşi muncă. Comandantul Ion Ficioru dădea ordin gardienilor să ne chinuie. Ne băteau de ne suna apa-n cap. Ne băteau mereu dacă nu făceam norma. Uneori nici nu ne mai dădeau de mâncare în ziua respectivă dacă nu ne făceam norma. Eram consideraţi ultimii oameni, eram trataţi mai rău ca animalele”, a povestit Gheorghe Niţoiu.

Despăgubiri pentru victimele torţionarilor

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a avizat favorabil, miercuri, proiectul de lege privind obligarea torţionarilor condamnaţi definitiv, pentru faptele comise în 1945-1989, la plata unor despăgubiri către victime, cuprinse între 25 şi 70% din venitul lor lunar, timp de cinci ani.

Sursa:www.adevarul.ro