Mărirea și decăderea familiei Rufolo. Acumularea de capital în Evul Mediu: de la cămătărie la piraterie

Landolfo Rufolo este un personaj imaginat de Giovanni Boccaccio în Decameronul, însă familia Rufolo a existat cu adevărat în Italia, fiind originară din localitatea Ravello. Aceasta avea demnitatea de civitas, adică de oraș, și era sediu episcopal încă din 1086, de când căpătase o importanță mare datorită comerțului cu sudul Italiei, Sicilia și Ţara Sfântă.

Membrii familiei Rufolo apar în secolul al XI-lea în documente ca proprietari de pământuri prin împrejurimi. Ca în cazul unui infinit șir de familii medievale și renascentiste, și ei ajung în vârful înaltei societăți când unul de-ai lor, Giovanni, este ales episcop în 1150. Acesta va cârmui biserica locală timp de 59 de ani. Dintr-o mare familie de provincie, un secol mai târziu, Rufolo capătă o putere nemăsurată printr-o căsătorie bine calculată.

Nicola Rufolo, strănepotul episcopului Giovanni, o ia de soție pe Sigilgaida, sora lui Angelo della Marra, bancherul și șeful vameșilor în tot Regatul Siciliei, condus de Frederic al II-lea (1198-1250). Ne-ar ajuta să înțelegem această poziție amintirea apostolului Matei și imaginea generală a vameșilor ce rezultă din Evanghelii.

Ca și atunci, aceștia taxau populația după indicațiile guvernului, având oportunitatea să își regleze salariul după plac, mărind abuziv vamele. Familia Rufolo intră astfel în circuitul marilor bancheri care împrumută bani cu camătă chiar regelui, iar când acesta nu poate plăti la timp, creditorii se „mulțumesc” cu feude bogate, titluri nobiliare sau concesii de mine, pășuni, mori etc.

Afacerile familiei

Să nu se înțeleagă totuși că norocul familiei se datorează, în întregime, unei căsătorii strategice – familia apare ca proprietară de pământ încă de la început și trebuie să clarificăm ce afaceri avea: în primul rând, exportul de vin și de ulei, bunuri de consum mai ales în păturile înalte din întregul bazin al Mării Mediterane.

Ştim despre Nicola că achiziționase terenuri vaste cultivate cu măslini în regiunea Puglia, zonă care și astăzi produce cele mai bune uleiuri din lume, și ridicase acolo o fermă pentru producția pe scară largă. O importanță însemnată o avea și exportul de lemn, fundamental în industria navală a vremii. În al doilea rând, membrii familiei se ocupau cu importul de produse de lux din Orient: ceramică rafinată și mătase din Corint și Atena, mirodenii din Alexandria, în Egipt, marmură din Cipru sau bijuterii din Constantinopol.

„Frederic al II-lea părăseşte Sicilia cu toată suita sa” – miniatură dintr-o versiune în limba franceză a Decameronului

Vastitatea liniilor comerciale din acea epocă poate fi exemplificată citând romanul catalanului Ildefonso Falcones, Catedrala Mării: în faimoasa operă, pe lângă unele prejudecăți grosolane, autorul afirmă că flotele orașului Barcelona importau ceară și grâu chiar de la gurile Dunării.

Un studiu al lui B.P. Hasdeu, desigur astăzi depășit, dar interesant ca lectură, arată importanța apiculturii în Banatul Severinului chiar dinaintea descălecării Basarabilor. Obținerea privilegiilor era unul dintre imboldurile dezvoltării unei bresle sau ale unei familii. Când citim în diplome sau cronici că un voievod muntean sau moldovean dădea privilegii negustorilor din Lvov sau Brașov, trebuie să ne amintim că acest lucru îi favoriza pe aceștia într-o formă de concurență neloială față de autohtoni.

A plăti sau nu taxa pentru trecerea unui pod putea fi extrem de important pentru afaceri. Astfel, familia Rufolo, cu beneficiile primite în Orient încă din secolul al XI-lea, obținute din împrumuturile marilor feudatari și chiar regilor, ajunge, în 1260, la o bogăție de neimaginat. Atât de mare încât înclină balanța politică și, în 1266, Nicola îl ajută cu bani pe Carol I de Anjou, care îl învinsese pe ultimul rege șvab, Manfred de Hohenstaufen, fiul lui Frederic al II-lea. Nicola schimbă chiar blazonul familiei, înlocuind culoarea roșie cu albastrul, și adaugă trei crini, simboluri ale dinastiei de Anjou. Alianța Rufolo- Della Marra ține în palmă întregul Regat.

Semne ale bogăției: amvonul Catedralei din Ravello și vila familiei

Pentru a încununa succesul și bogăția familiei, Nicola dedică un amvon în Catedrala din Ravello în anul 1272. Lucrarea este executată de cea mai prestigioasă școală artistică a vremii, cea a lui Nicola di Bartolomeo da Foggia, sculptor de curte al Angevinilor. Amvonul este totodată un manifest politic: columnele pe care este plasat acesta sunt spiralate, după moda arabă; așezate pe șase sculpturi de lei, sunt decorate cu mozaic prețios de aur și marmură exotică.

Stilul oriental amintește de arta siciliană, care îmbina perfect romanicul catolic cu decorațiunile islamice și bizantine. În aceeași perioadă este construită și vila familiei, în Ravello, un complex de palate luxoase, săli de prânz și băi termale în stil islamic, cu vedere la mare. Arheologul italian Paolo Peduto, care a studiat gustul oriental al familiei Rufolo, comparând diferite situri și artefacte din zonă, îl consideră un manifest de originalitate și independență al aristocrației locale față de Angevini, dinastie ce importa și promova stilul gotic francez în propriile posesiuni.

Impresionantul amvon al Catedralei din Ravello, amintind de măreţia familiei Rufolo

Această independență și trufie cresc într-atât încât Matteo Rufolo, fiul lui Nicola, avea coroana regelui Carol ca asigurare pentru sumele împrumutate. Mai mult, în 1280, el ordonase clădirea unui turn de apărare de 30 de metri înălțime, un lux pe care puțini oameni în Europa și-l puteau permite. Napolitanul Giovanni Bonvito povestea că Matteo Rufolo i-a invitat odată la ospăț pe rege și pe fiul său, Robert, cu întreaga lor suită de valeți si dregători.

Banchetul a fost atât de somptuos încât după fiecare fel servit, ospătarii luau tacâmurile și farfuriile de argint și le aruncau în apă. Asemănător cu povestea cinei lui Trimalchio din Satyriconul lui Petronius, și în acest caz medieval gazda face totul pentru a impresiona, dacă nu și răni, orgoliul oaspeților. Naratorul încheie aproape comic: pe fundul mării erau întinse plase de pescuit pentru a ridica argintăria din apă, detaliu care scăpa, desigur, înalților meseni.

Declinul și dispariția familiei

Povestea lui Landolfo, de la care am pornit, are un iz moral și se termină cu bine, după diferitele fluctuații ale sorții. Istoria, adevărata istorie, n-a fost însă favorabilă eroilor noștri, pentru că sfârșitul familiei Rufolo a venit mai devreme decât s-ar fi așteptat oricine. În anul 1282, conjunctura mediteraneană împinge în față Regatul de Aragona, care, după glorioasa domnie a lui Iacob I (1213-1276), rege și totodată conte de Barcelona, avea ambiții foarte mari. Petru al III-lea, căsătorit cu Constanța, fiica ultimului Hohenstaufen, Manfred, manifestă propria legitimitate la tronul Siciliei.

Influenţele arabe în ansamblul reprezentat de Villa Rufolo din Ravello sunt cât se poate de vizibile – un manifest de originalitate şi independenţă al aristocraţiei locale faţă de Angevini

În acel moment, Carol I de Anjou plănuia, în calitate de rege al Albaniei, anexarea Greciei, fapt ce l-a împins pe basileul bizantin Mihail al VIII- lea Paleologul să se alieze cu aragonezii. Profitând de o revoltă a populației în Sicilia, Petru al III-lea ocupă insula. Carol I de Anjou îi arestează în 1283 pe toți membrii familiilor Rufolo și Della Marra. Matteo Rufolo, capul familiei, este acuzat de complot cu spaniolii și fiul cel mai mare, Lorenzo, de taxare exagerată în zonele de competență, adică porturile din Puglia și Calabria.

Femeile din cele două familii sunt necinstite de gărzi, copiii sunt chinuiți în detenție. Lorenzo este condamnat la moarte, împreună cu doi veri Della Marra. Deși averile familiei sunt în totalitate confiscate, Matteo are încă o sumă mare de capital mobil, în monedă de aur, pe diferitele piețe italiene și orientale. Pentru a fi eliberat, așadar, plătește nu mai puțin de 16.000 de uncii de aur. Să înțelegem cât însemna atunci această cifră în contextul unui război în curs de desfășurare – erau, practic, banii necesari armării unei flote de război cu 80 de galere.

În afară de Genova și Veneția nu exista vreun stat în acea vreme capabil de asemenea investiție. Drept exemplu, în august 1284, Republica genoveză va distruge flota pisană într-o bătălie-năvală considerată de unii cea mai mare din Evul Mediu: primii aveau 88 de galere, cei din urmă, înfrânți, 72. Vâslașii de pe nave erau în general bărbați liberi plătiți din fondurile publice; când nu erau de ajuns, se goleau închisorile sau se căutau sclavi. La rândul său, Lorenzo Rufolo reușește să evadeze și se alătură unor pirați, jefuind și deranjând rutele comerciale ale Angevinilor. Prins până la urmă, va pieri închis pe la 1292.

Ultimul Rufolo moare în 1401

Să nu credem totuși că fapta lui Carol I de Anjou, de a-i aresta pe membrii familiei Rufolo, este una unică sau rară. Câțiva ani mai târziu, Filip cel Frumos, rege al Franței, va anihila un întreg ordin religios cu scopul de a prelua avuțiile acestuia. Săracii Cavaleri ai lui Hristos, faimoși sub numele de Templieri, departe de a fi o organizație teroristă sau reptiliană, cum se zvonește azi în popor și în literatura de supermarket, erau cei mai înstăriți bancheri ai epocii lor și pentru asta au plătit.

În Germania, Spania sau Ungaria, Templierii nu au pățit nimic, în general fiind recunoscute inocența lor și șantajul la care Filip îl supusese pe Papa Bonifaciu al VIII-lea pentru închiderea ordinului. Putem compara mărimea acestor organizații cu cea pe care o au astăzi multe bănci sau fonduri speculative în țările din lumea a treia: alianța cu o putere politică slabă duce în mod natural la o facilă fraudare a norodului. Fenomenul era identic cu ceea ce vor păți bancherii italieni în Anglia și Franța înaintea izbucnirii Războiului de 100 de ani (1337-1453).

În anii 1327-1340, Giovanni Boccaccio a trăit la Napoli și a vizitat cu siguranță Ravello, auzind probabil povestea lui Lorenzo Rufolo, bancher ce a devenit corsar; putem înțelege povestea Laurettei, una dintre nuvelele alcătuind Decameronul, ca o încercare de redresare a imaginii unei familii cândva bogate, condamnate la dispariție. Familia Rufolo supraviețuiește până în 1401, când moare Peregrino, al paisprezecelea episcop de Ravello, ultimul purtător al acestui nume.

Acest text este un fragment din articolul „Aventurile unui bancher medieval. De la o nuvelă de Boccaccio la Richard Wagner”, publicat în numărul 213 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.