Marinescu, sforarul politic: În loc să fie schimbat prefectul Poliţiei, cade ministrul

O confruntare ministrul de Interne-prefectul Poliţiei Capitalei nu a dus la demiterea firească a prefectului, ci a marcat, paradoxal, sfârşitul „coabitării” dintre Iuliu Maniu şi rege. Concret, în ianuarie 1933, ministrul de Interne Ion Mihalache a cerut înlocuirea comandantului Jandarmeriei, generalul Constantin Dumitrescu, a generalului Ion Stângaciu, directorul D.G.P., şi a prefectului Poliţiei Capitalei, colonelul (rez.) Gabriel Marinescu, întrucât, cu ocazia Anului Nou, aceştia acuzaseră guvernul de situaţia grea a ţării şi de dificultăţile financiare cu care se confruntau angajaţii celor două instituţii.Generalul Dumitrescu dăduse un ordin de zi către Jandarmerie în care afirma că a făcut eforturi pentru a le ameliora situaţia, dar nu a reuşit. Gavrilă plusase, permiţând poliţiştilor să ţină o întrunire în sala gardienilor (Piaţa Victoriei) şi să protesteze contra măsurilor ministerului, „care îi clasa provizorii”[1].

Guvernul Iuliu Maniu depusese jurământul la 20 octombrie 1932. La 9 noiembrie, Maniu i-a cerut lui Armand Călinescu să facă un referat în care să arate „dificultăţile ce le avem din partea şefului Siguranţei, inspectorului Jandarmeriei şi prefectului Poliţiei Capitalei”[2]. Potrivit lui Călinescu, dorinţa lui Maniu era clară:„Spune că vrea să-i schimbe”. Cei trei – generalul Stângaciu, generalul Dumitrescu şi colonelul Marinescu – erau oamenii de bază ai camarilei. Primit în audienţă la 16 decembrie 1932, regele i-a răspuns evaziv lui Maniu în legătură cu înlocuirile:„Vom mai vedea”.

„Petrecăreţ, cartofor, paznicul vieţii regelui şi al ţiitoarei lui, Gavrilă Marinescu îşi îngăduia toate abuzurile”

În lucrarea Şah la rege, declinul monarhiei române în secolul XX, G. Constantinescu arată:„Conflictul dintre rege şi Iuliu Maniu a fost iscat de Gavrilă Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei;ştiindu-se ocrotit de rege, şi mai ales de Elena Lupescu, el se socotea în afară de orice disciplină ierarhică faţă de ministrul de Interne. Petrecăreţ, cartofor, paznicul vieţii regelui şi al ţiitoarei lui, Gavrilă Marinescu îşi îngăduia toate abuzurile, ca un agă pe vremea domnitorului fanariot Caragea. Ministrul de Interne Ion Mihalache a găsit că trebuie să curme practicile prefectului Poliţiei Capitalei:l-a chemat şi i-a pus în vedere că dacă nu-şi schimbă năravurile, va trebui să-l destituie. Gavrilă Marinescu i-a răspuns obraznic, accentuând că el nu e răspunzător decât în faţa regelui. Pe ce se bizuia această obrăznicie ? Împreună cu Scurberg (un afacerist evreu, n.n.), Gavrilă Marinescu avea 15 tripouri în Capitală, plus cazinoul din Carmen Sylva”[3].

Gavrilă era asociat în patronarea tripourilor şi cu bătrânul Nicolae Lupescu (Nuhum Grünberg), iar Ion Mihalache refuza să creadă că regele ar putea ocroti un prefect al poliţiei patron de săli de jocuri de noroc. Totuşi, ameninţat, Gavrilă a apelat la metresa regală. „După audienţa la rege a lui Ion Mihalache, îndrăsneala provocatoare a lui Gavrilă Marinescu s-a schimbat în deprimare;a ieşit însă triumfător de la Elena Lupescu. Îl asigurase că va pleca ministrul de Interne, ba chiar guvernul, dar el va rămâne atâta vreme cât va fi convinsă de devotamentul lui”[4].

„Pare sigur că regele nu va sacrifica pe prefect şi atunci va fi criză de regim”

Cum era de aşteptat, suveranul a refuzat să semneze proiectul de decret de demitere. De fapt, aceasta a fost modalitatea prin care regele l-a pus la punct pe Iuliu Maniu, cel care-l adusese pe tron, arătându-i că va domni autoritar. La un moment dat, în cercurile politice s-a acreditat chiar ideea că regele l-ar fi dorit ministru de Interne pe Gavrilă, pentru că era „mai supus şi mai de încredere decât Mihalache”[5]. Probabil regele n-a făcut-o pentru a nu inflama şi mai mult pe ţărănişti. Prefectul poliţiei nu numai că nu a demisionat, dar a infirmat public zvonurile potrivit cărora urma să fie schimbat:„Sunt şi rămân prefect al Poliţiei Capitalei numit prin decret regal şi numai prin decret regal pot fi înlocuit”[6]. La 5 ianuarie 1933, ministrul de Interne, argeşeanul Ion Mihalache, a propus suveranului înlocuirea celor trei. La finalul întâlnirii, Carol a replicat:„Mihalache, să nu te faci coadă de topor în mâinile celor care fac atmosferă împotriva mea”[7].

La rândul său, Armand Călinescu i-a propuns regelui plecarea lui Gavrilă (eventual, reintrarea în armată), generalul Dumitrescu să-i ia locul la Prefectura Poliţiei Capitalei, generalul Stângaciu să fie numit la Jandarmerie, iar Eugen Bianu la Siguranţă[8]. „Toţi trecând drept oamenii regelui şi făcând între ei o simplă remaniere, opinia publică nu ar putea interpreta contra regelui”[9]. Regele a refuzat. Fără o atmosferă de încredere – considera şi Mihalache – nu se puteau angaja în acţiunea dificilă a reformei administrative. Regele a schimbat vorba, întrebând ce-ar zice de reducerea salariilor ofiţerilor şi funcţionarilor. Armand Călinescu nota după aceea:„Pare sigur că regele nu va sacrifica pe prefect şi atunci va fi criză de regim”.

Deznodământ:Maniu înaintează lui Carol demisia guvernului său

În şedinţa P.N.Ţ. din 8 ianuarie, membrii Biroului Comitetului Executiv al partidului s-au solidarizat cu Ion Mihalache. A doua zi, Armand Călinescu s-a întâlnit cu Mihai Popovici şi Nicolae Titulescu. Ultimul a propus formula demisiei lui Marinescu. Ion Mihalache urma să nu o aprobe şi „să-l pedepsească cu 15 zile”. Dar Mihalache, învăţătorul din Muscel, nu a acceptat să cedeze. Mai departe, Armand Călinescu a venit cu propunerea detaşării lui Gavrilă la Siguranţă;dar nu a găsit sprijin decât la Gh. Mironescu. Călinescu i-a spus regelui că Iuliu Maniu nu-i mai acceptă pe generalul Puiu Dumitrescu şi colonelul Gabriel Marinescu (12 octombrie 1932)[10]. Lui Călinescu, Ion Mihalache i-a mărturisit că va cere audienţă regelui pentru „a pune chestia prefectului Marinescu şi a generalului Dumitrescu” (5 ianuarie 1933)[11]. Mihalache era categoric:„el personal nu mai poate lucra cu oamenii aceia”[12].

Jignit şi iritat de tergiversarea chestiunii, la 8 ianuarie 1933, ministrul de Interne Ion Mihalache a demisionat şi, în semn de solidaritate, la 12 ianuarie, preşedintele Consiliului de Miniştri Iuliu Maniu a înaintat regelui demisia cabinetului său. La sfârşitul lunii februarie 1933, Maniu avea să spună:„Punându-mi-se în vedere că voi avea mână liberă în guvernarea ţării, am crezut că pot cere îndepărtarea unora din funcţionarii înalţi, în speţă a d-lui comandant al jandarmeriei şi a prefectului Poliţiei Capitalei, atunci când nu voi avea încredere în ei”. Din păcate, va fi singura poziţie de acest fel, pentru că miniştrii care au urmat se vor complace în poziţia de oameni, mici, dominaţi de prefectul poliţiei. A urmat la conducere tot un guvern P.N.Ţ., condus de Al.Vaida-Voevod, când au fost adoptate unele amendamente la Legea Mârzescu, introducându-se şi alte măsuri represive împotriva celor care atentau la siguranţa statului, iar  influenţa camarilei nu numai că s-a diminuat, dar a continuat să sporească.

În şedinţa Adunării Deputaţilor din 31 ianuarie 1933, deputatul Lothar Rădăceanu (Wuertzel) de la P.S.D. afirma categoric că guvernul Maniu „a fost trântit de un prefect de poliţie, pe care nu a putut să-l scoată din slujbă. Nu guvernul a avut aşadar puterea de a numi şi destitui funcţionarii statului, ci o putere ocultă şi iresponsabilă, despre care Constituţia nu glăsuieşte nimic”[13].Iată unde se ajunsese.

Gavrilă face şi desface

Amestecul prefectului în viaţa politică a ţării a constituit o constantă a preocupărilor sale. Credem că, de fapt, aceasta a fost chestiunea care a deranjat cel mai mult pe politicienii timpului. Opinia contemporanilor era aceea că Gavrilă face şi desface. Practic, nu există o singură scriere memorialistică în care să nu se amintească de Gavrilă. Însuşi Eugen Cristescu, director în D.G.P., apoi director în Ministerul de Interne, viitorul şef al Serviciului Special de Informaţii în vremea lui Ion Antonescu, i-a spus, în cadrul unei vizite din 4 iunie 1934, lui Armand Călinescu, că el, Cristescu, „a fost îndepărtat din Siguranţă în urma intrigilor lui Gavrilă Marinescu”.„Călinescu, regele Carol al II-lea, Gavrilă Marinescu s-au crezut oameni eterni şi de aceea au făcut ceea ce au făcut”, spunea şi Ion Antonescu imediat după venirea la putere în 1940, cerând legalitate în toate actele guvernului prezidat de Mihai Antonescu.

Regele avea nevoie de Gavrilă

„Divide et impera” a fost dictonul regelui în ceea ce priveşte partidele. Măcinarea grupărilor politice a fost scopul său de căpătâi şi acesta i-a reuşit;iar Gavrilă Marinescu a jucat un rol esenţial în această poveste. Iată ce nota, de pildă, Constantin Argetoianu:„Regele a fost adânc impresionat printr-un raport pe care i l-a trimis aseară Gavrilă Marinescu, din care reieşea cu dovezi şi cu filaturi (acţiuni de filaj, n.n.) contactul dintre ţărănişti şi comunişti în vederea constituirii unui front popular. Mă îndoiesc de valoarea «informaţiunilor» lui Gavrilă, dar important este că au impresionat pe Rege, şi acest lucru mi l-a confirmat şi Malaxa”[14]. Şi aceasta e numai o mărturie despre cât de preţios era pentru suveran ajutorul prefectului Poliţiei. La rândul său, Gavrilă Marinescu a rezistat, vreme de un deceniu, cumulând uneori mai multe funcţii, tuturor schimbărilor de guvern, partidelor liberal şi ţărănist, cauza constituind-o desigur sprijinul interesat, reciproc, primit din partea regelui. Un lucru e cert:„Multe cărămizi desprinse de la înălţimea Palatului regal cu ajutorul unei camarile bine organizate au căzut în capul oamenilor politici de bună credinţă care s-au lăsat ispitiţi de cârdăşia celor de la Curte…”[15]

[1]A. Călinescu, Însemnări politice, p. 124.

[2]Ibidem, p. 114. Armand Călinescu a avansat şi varianta preluării de către generalul Stângaciu a comenzii Jandarmeriei.

[3]G. Constantinescu, Şah la rege, declinul monarhiei române în secolul XX, Ed.Christiana, Bucureşti, 2007, p. 83.

[4]Ibidem, p. 84.

[5]N. Cosma, Culisele palatului regal, p. 158.

[6]I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în sec. XX, p. 254.

[7]A. Călinescu, Însemnări politice, p. 124.

[8] Ibidem, p. 125.

[9]Ibidem.

[10]Ibidemp. 105.

[11]Ibidem p.124.

[12]Ibidem, p. 130. Însemnare din 10 ianuarie.

[13]I. Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 255.

[14]C. Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 3, 31 iulie-31 decembrie 1937, p. 220. Însemnare din 12 noiembrie 1937.

[15]P. Groza, Adio lumii vechi! Memorii, Ed.Compania, Bucureşti, 2003, p. 388.