Maria, Regina României, între două capitale: „Binecuvântată fii, nefericire, când vii singură”
Vestea că nemţii bat la porţile Bucureştiului nu a surprins-o pe Regina Maria. Trebuia să lase în urmă Cotroceniul şi Buftea, oamenii dragi, răniţii care aveau nevoie de ajutorul ei. Cu toate că s-a implicat în deciziile politice şi militare pe care Consiliul de Coroană trebuia să le ia, nu mai era nimic de făcut pentru Bucureşti. „Binecuvântată fii, nefericire, când vii singură”, spunea Regina îndoliată. Cu toate că iubea nespus Capitala din Muntenia, Regina a ajuns să îndrăgească nespus Iaşiul, acesta fiindu-i pentru un timp casă.
„luni, 14 noiembrie
Ciudată situaţie – o regină în căutarea unui acoperiş –, dar nimic nu mă mai uimeşte în ultima vreme, iar durerea pe care o port în inimă mă lasă întru totul indiferentă la alte necazuri. E o vreme de încercări pe care trebuie să le îndurăm şi, cu cât mai răbdător le îndur, cu atât sunt mai uşor de purtat pe umeri. Depinde foarte mult de tonul pe care îl dau eu – dacă nu mă plâng se abţin şi ceilalţi. Vom mai avea nevoie încă de mult curaj, aşa că trebuie să facem faţă situaţiei fără cârnire, ca să nu ne slăbim puterile înaintea încercărilor de care oricum nu putem scăpa.”
„ marţi, 22 noiembrie/ 5 decembrie1916
La nord, pe linia Piteşti – Titu – Câmpulung, presiunea era enormă, nu puteam rezista, aşa că armata lui Averescu a primit ordin să se retragă în Predeal, deci totul e pierdut, tot ce ne-a fost casă, tot ce ne-a fost drag. Nu ne mai rămâne decât Moldova şi o părticică din Dobrogea. Când ni s-a confirmat vestea cumplită, mi-am dat seama că, în ciuda a ceea ce se întâmplă, inima mea tot se agaţă de speranţă. Până acum am trăit cu nădejdea de a mă întoarce la micul mormânt, acum e în mâinile duşmanului. Cât de greu îmi e! O clipă am simţit că mor de durere. [...] S-a ajuns în situaţia în care, dacă nu se acţionează cu o hotărâre absolută, totul va fi pierdut, chiar şi puţinul, vai!, care ne-a rămas.”
„Aproape brutală a fost această năvălire, care nu i-a plăcut cu totul Iaşului; el ar fi vrut mai bine o monopolizare mai puţin violentă a singurătăţii sale; dar dorinţile nu i-au fost întrebate, ci el a fost îndatorit, pur şi simplu, să-şi încoarde cât putea mijloacele puţine şi să găzduias-că pe aceia cari nu mai aveau casele lor înseşi.Oraşul cel liniştit a simţit dintru început o oarecare amărăciune năcăjită; de ce să fie luat astfel în stăpânire, după ce aşa de mult timp fusese trecut cu vederea? De ce pavagiul lui să fie zguduit de mii de automobile? De ce aceia cari-l lăsaseră a se ruina de odată se aşezau ca estăpâni, atunci când în zilele de belşug nimeni nu se gândise la dânsul? Pe de altă parte, cei ce părăsiseră Capitala se simţiau ca pribegi în acestălalt oraş, şi numai pe încetul s-au împăcat cu ce hotărâse soarta.”
„Iaşul! Numele acesta are un sunet deosebit în urechile noastre! Mai ales clipa când primejdii nouă şi nemai au-zite ne privesc în faţă.Când trebui să fugim din Bucureşti, Iaşul a fost oraşul unde alergarăm cu toţii, — odată el însuşi o mândră cetate de Scaun, care fusese jertfită gloriei alteia şi care de-odată avu să adăpostească pe aceia cari o ignoraseră atâţia ani. Iaşul făcu tot ce era cu putinţă ca să ne primească, dar pu-ţinele lui mijloace au fost greu încercate!Iaşul! Oraş de soartă schimbătoare, oraş scump oricării inimi moldoveneşti, odată centrul îngrijit cu dragoste şi înfloritor, iar în anii din urmă, foarte neglijat, foarte părăsit, trăind numai din amintirile sale, după ce plecaseră chiar şi aceia la cari ţinuse mai mult. Numele lui a păstrat dulceaţa lucrurilor odată îndrăgite, ca numele unei femei pe vremuri iubite pentru frumuseţa ei, dar pe care anii trecând au dat-o uitării cu atâtea altele. Aşezat pe mai multe dealuri, între verdeaţă şi grădini, încunjurat de regiuni roditoare, Iaşul are toate motivele să fie mândru de situaţia sa pe care multe oraşe i-ar invidia-o. Bisericile lui sunt nenumărate şi, văzut de departe într’un amurg, când ceaţa pluteşte ca un văl deasupra neajunsurilor sale, Iaşul pare o cetate fermecată din mijlocul căreia turnurile şi cupolele de multe feluri ale lăcaşurilor sale se înnalţă ca stafiile gloriilor trecute pe care nimic nu poate să le şteargă. Dar în toate vremurile aşezarea geografică Iaşului a fost nenorocită, şi de aceia a cunoscut invasia în toate formele şi, odată cu invasia, schimbarea şi dezastrul, focul, foametea şi teama.”