Marea Criză Economică şi Supraproducţia de arme
Periodic, economia mondială a fost bântuită de recesiuni sau crize economice. Cele mai popularizate au fost cele din perioadele 1929 – 1933 şi 2007 – 2012. Specialiştii au discutat despre impactul negativ al scăderii cifrei de afaceri şi au scris despre o lume aruncată în aer[1]. Politicienii au încercat să aducă fericirea şi prosperitatea maselor, dar severitatea fenomenelor ce bântuiau mediul de afaceri şi ascensiunea grupărilor extremiste au împiedicat atingerea obiectivelor şi menţinerea democraţiei. Această teorie este unanim susţinută, cu nuanţa că Uniunea Sovietică era prezentată ca fiind ocolită de furtuna mondială.
Oare să fie adevărat ceea ce susţin istoricii şi economiştii? Economia mondială să fie condamnată ca la intervale aproape regulate să fie zguduită de micro şi macroseisme. Au existat chiar experţi dornici să stabilească momentul exact al declanşării unei astfel de depresiuni economice[2]. Singura soluţie găsită a fost pomparea de fonduri de către state în mari lucrări publice şi în creşterea impozitării. Guvernele au avut grijă să taie consistent din salarii sub denumirea populară de curbe de sacrificiu. Firmele private au primit ajutor guvernamental sub diferite forme.
Marea Criză Economică de supraproducţie declanşată în 1929 a fost considerată vinovată de declanşarea ultimei conflagraţii mondiale prin favorizarea acţiunii partidelor totalitare, extremiste. În realitate, marile puteri intraseră într-o accelerată cursă a înarmărilor, tehnica perimată fiind verificată minuţios în vederea unor transformări în maşini de antrenament sau a casării. Erau păstrate doar unităţile ce se puteau moderniza. Armele primei conflagraţii mondiale nu dădeau satisfacţie prin faptul că erau lente în ceea ce priveşte cadenţa şi greoaie. Era nevoie de noi fabrici capabile de producţii sporite de arme şi, mai ales, de muniţii. Se demonstrase în 1914 şi 1915 că războiul modern duce la consum ridicat de proiectile şi bombe. Capacităţile industriale ridicate până în 1918 erau deja perimate. Politicienii şi militarii doreau şi mai mult. Să se facă totul pentru război. Criza a venit tocmai pe fondul scurgerii unor sume uriaşe către industria militară şi, se ştie, armele nu fac casă bună cu nivelul de trai.
Marile puteri au decis prin Tratatul de la Washington (1922) că navele militare trebuie să respecte anumite limite în ceea ce priveşte deplasamentul şi calibrul tunurilor. Nu se punea problema reducerii tonajului, ci fiecare guvern a trecut la o înnoire a parcului naval prin casarea vapoarelor uzate moral şi fizic şi înlocuirea acestora cu unităţi moderne, corect proiectate. Limitele superioare au devenit ţinte spre care visau toţi factorii de decizie. Industria a primit comenzi pentru satisfacerea intereselor naţionale şi ideologice. Lupta pentru hegemonie mondială urma să aibă efecte devastatoare.
SUA era singura mare putere ce dispunea de o combinaţie aproape ideală între resursele naturale, puterea financiară şi capacităţile industriale necesare puterii militare. S-a făcut totul pe timp de pace pentru creşterea puterii de luptă fără ca posibilii inamici să sesizeze apariţia noului colos mondial. Cuirasatele, principala forţă de izbire navală, au fost introduse în şantiere pentru o modernizare radicală. Au fost schimbate sistemele energetice, blindajul a fost sporit, turelele principale au fost modificate pentru a creşte bătaia tunurilor, a fost adăugată artilerie antiaeriană şi au fost îmbunătăţite sistemele de ochire. Unele nave au fost modificate astfel încât să crească protecţia împotriva torpilelor lansate de avioane sau submarine. Au fost trimise în şantiere USS Nevada, USS Mississippi, USS Idaho, USS New Mexico, USS, Tennessee, USS Pennsylvania, USS Arizona şi USS California. Amiralii americani au decis că merită investiţiile cuirasatele cu tunuri de calibrele 356 şi 406 mm, cele cu tunuri de calibrul 305 mm fiind utile pentru instrucţie. USS Utah a suferit în 1931 – 1932 transformări radicale şi a ajuns să fie catalogată drept AG-16[3]. A jucat rolul de navă-şcoală până când a fost scufundată la Pearl Harbor de către avioanele nipone.
Cuirasatele aveau în ochii strategilor un mare cusur:erau lente în raport cu cerinţele noilor lupte navale pe spaţii vaste, oceanice. Dacă puterea de foc era asigurată satisfăcător, era nevoie să fie comandate vapoare rapide pentru acţiuni rapide la mari distanţe de propriile baze. Crucişătorul greu, capabil să poarte nouă sau 10 tunuri de calibrul 203 mm, era considerat perfect pentru astfel de misiuni. Conducerea de la Washington a sesizat corect potenţialul distructiv şi şantierele navale au primit comenzi cu generozitate maximă. USS New Orleans a avut chila pusă la 14 martie 1931 şi a fost recepţionat la 15 februarie 1934. Lua la bord 1.650 t de petrol pentru o singură cursă[4].
Au fost efectuate în aceeaşi perioadă intense trageri cu artileria grea pentru a se determina factorii ce influenţează caracteristicile proiectilelor pe traiectorie. S-a ajuns la concluzia că se poate renunţa la o parte din încărcătura de azvârlire, viteza iniţială ridicată ducând la dispersare prea mare a loviturilor în regiunea ţintelor. Se făcea totodată şi un consum de muniţii.
Deplasarea prin aer reduce frecarea şi asigură viteze ridicate. Creşte şi raza de acţiune a aparatelor de zbor. Dirijabilele, chiar dacă erau vulnerabile în faţa furtunilor şi a apărării antiaeriene, asigurau prin dimensiuni prestigiul unei mari puteri militare. SUA a trecut la fabricarea de zeppeline gigantice fix în anii crizei. USS Akron a fost început în 1929 şi putea să ia la bord 76.000 l de combustibil[5]. A fost finisat în 1931, dar s-a prăbuşit în 1933 şi a făcut 73 de victime. Se observă că nu exista o criză în găsirea de fonduri pentru construcţii gigantice. O singură unitate nu înseamnă ceva în războiul modern. O defecţiune poate să ducă la o imobilizare îndelungată pentru reparaţii. A fost lansată o nouă comandă şi a apărut USS Macon, comisionat în iunie 1933[6]. Aparatele de zbor mai uşoare decât aerul n-au dat satisfacţie din cauza vulnerabilităţii şi a manevrabilităţii scăzute. Avionul pierdea un concurent gigantic.
Flota americană a trecut treptat la înlocuirea grupurilor energetice pe cărbune cu cele pe bază de petrol. Transformarea era impusă de necesitatea eliminării magaziilor voluminoase în care se afla un combustibil greu şi care dezvolta mult fum vizibil de la distanţe mari. Orice maşină militară trebuie să fie cât mai greu de observat şi să tragă cu armamentul principal înainte ca inamicul să reacţioneze. Cuirasatele erau extrem de costisitoare, o singură unitate la viteza de croazieră de 28 km/h consumând 90 t de petrol pe zi. Sporirea vitezei implica o intensificare a arderilor de combustibil. Nici crucişătoarele grele nu erau nişte fortăreţe plutitoare economice. Rezervoarele generoase înghiţeau până la 1.500 – 1.600 t de petrol[7]. Era firesc ca populaţia să fie lipsită de carburanţi pentru automobile şi tractoare.
Marea Britanie, cel mai mare imperiu la nivel mondial prin colonii şi dominioane, nu putea să rămână indiferentă la pretenţiile competitorilor la hegemonie mondială. Se ştie că ţara trecea printr-o gravă criză financiară, banii se scurgeau şi guvernul a fost obligat să renunţe la etalonul aur în 1931. SUA i-a urmat exemplul în 1933, statul fiind un sever controlor al rezervelor de metal preţios[8]. Nu s-a făcut însă legătura cu intensificarea cheltuielilor militare fix în aceeaşi perioadă. Dominaţia mondială asupra rutelor comerciale cu cheltuială se ţine. Au fost puse în şantier crucişătoare grele înarmate cu tunuri de calibrul 203 mm. HMS Exeter a fost comisionat la 27 iulie 1931 şi putea să deplaseze artileria grea pe 20.000 km, rezervoarele generoase de petrol primind 1.900 t de combustibil[9]. Preţul unei astfel de nave putea să urce până la 11 milioane de dolari.
Erau produse nave de război din cele mai bune materiale şi cu un consum ridicat de energie. Protejarea cuirasatelor şi a convoaielor împotriva submarinelor sau a avioanelor impunea dezvoltarea unor flotile de distrugătoare, unităţi capabile să ameninţe cu ajutorul lansatoarelor de torpile chiar vapoare de luptă mai mari. Atacurile date în viteză sau prin surprindere puteau să se soldeze cu un succes deplin. Din 20 iunie 1928 a început producţia a 11 distrugătoare din clasa A şi acestea au fost finisate până în 1931. Era prea puţin. S-a trecut la Clasa B cu nouă vapoare de luptă. Anul 1930 a fost marcat de apariţia distrugătoarelor din Clasa C (5 unităţi). Clasa D apare un an mai târziu (9 unităţi). Lupta pentru hegemonie mondială cu SUA, Italia, Franţa şi Japonia nu cunoştea limite şi în 1933 sunt începute lucrările la 18 unităţi din clasele E şi F, nave terminate până la 6 iunie 1935.
Şantierele navale se băteau pentru primirea de comenzi din partea generosului stat. HM Dockyard din Portsmouth a început asamblarea a HMS Comet şi HMS Crusader în 12 septembrie 1930. HMS Duncan a avut chila pusă la 25 septembrie 1931, deci erau în lucru trei unităţi în acelaşi timp. N-a fost bine terminat HMS Duncan la 31 martie 1933 că au şi fost inaugurate lucrările la distrugătorul HMS Exmouth în 15 mai 1933. Se lucra la foc continuu.
Se poate spune că realizarea unei nave mici nu poate să afecteze bugetul unui imperiu de proporţiile celui britanic. Distrugătorul, chiar dacă nu impresionează prin dimensiuni, înseamnă un tip de navă ce acţionează la viteze mari, ceea ce implică o structură de rezistenţă specială şi agregate energetice puternice. O singură unitate din clasa B, HMS Boadicea, a costat 225.325 lire sterline, fără armament, muniţii şi echipamentele speciale de ochire şi telecomunicaţii. O întreagă avere era îngropată în chilele distrugătoarelor pregătite pentru acţiune împreună cu escadre, adică departe de propriile baze. România abia a putut să întreţină patru distrugătoare nu dintre ce le mai performante. Noile distrugătoare aveau un consum ridicat de combustibil, iar proiectilele şi, mai ales, torpilele erau deosebit de costisitoare.
Puterea de lovire a noilor vapoare de luptă a fost sporită şi numele de distrugător nu mai trebuie să inducă în eroare pe cititor, aşa cum se procedează prin statisticile de specialitate. Distrugătoarele noi, mai ales cele numite lider sau conducător de escadră, erau echipate cu tunuri mai mari sau mai multe. Astfel, Le Triomphant a avut chila pusă la 18 august 1931 şi a fost finisat în 1936[10]. Echipajul avea la dispoziţie cinci tunuri de calibrul 138 mm, superioare celor de 120 şi 127 mm. Este interesant că unii autori clasifică în crucişătoare nave japoneze înarmate cu tunuri de calibrul 140 mm pentru a sublinia forţa de atac a marinei imperiale.
Eforturile de înarmare sunt vizibile îndeosebi în cazul Uniunii Sovietice, definită drept bastion al muncitorilor şi ţăranilor de către propagandă. Iosif Stalin a declanşat primul plan cincinal tocmai pentru a dezvolta industria de război şi a reuşit să transforme rapid statul comunist în cel mai mare mecanism de agresiune, fără egal pe planetă. Orice investiţie era realizată numai după ce se stabilea rolul noii capacităţi de producţie în viitorul război pentru extinderea comunismului la nivel planetar, celebra revoluţie mondială. Dictatorul de la Kremlin promisese că va realiza această dorinţă a lui Lenin şi s-a ţinut de cuvânt.
Cum capacităţile tehnice ale colosului roşu erau limitate în domeniul naval, s-a trecut la dezvoltarea forţelor armate terestre. Armata roşie a muncitorilor şi ţăranilor a primit tehnică nouă din belşug pentru a se putea forma noi unităţi de infanterie. Astfel, numai în 1931 au fost livrate 154.000 puşti Mosin-Nagant, renumite pentru robusteţe şi precizie[11]. Puteau fi trimise imediat pe front cel puţin 10 noi divizii de puşcaşi, dar pedestraşii nu mai erau interesanţi pentru strategii sovietici din cauza mobilităţii reduse. Cum să cucereşti planeta la o viteză de deplasare de numai 4 km/h? Maşinile erau chemate sub drapelul roşu şi urmau să asigure victoria socialismului şi o eră de fericire în lagărul apărut după desfiinţarea celui capitalist.
Dezvoltarea binomului tanc – avion a fost preocuparea de căpătâi a conducerii de la Moscova. S-a investit masiv în formarea de mase de tancuri şi de avioane într-o epocă în care statele vecine şi marile puteri capitaliste se aflau la aceeaşi dotare din primul conflict mondial şi deplasarea marilor unităţi de infanterie se făcea pe jos. Muniţia era încă transportată în chesoane sau căruţe trase de cai. Armata română avea bucătăriile de campanie trase de boi, adică foarte lente. Nu exista vreun pericol la adresa statului comunist şi a popoarelor fericite cu noua ideologie, dar conducerea de la Kremlin dorea să extindă paradisul cu orice preţ, războiul mondial fiind aşteptat cu mare plăcere.
Tancul a fost maşina care a reuşit să scoată armatele din tranşeele unde se adăposteau de tirul mitralierelor. Soldaţii nu mai îndrăzneau să iasă din şanţurile protectoare pe timp de zi. Maşinile blindate şenilate a readus războiul de manevră şi numai în Uniunea Sovietică a fost sesizat potenţialul enorm oferit la nivel tactic şi strategic. Iosif Vissarionovici Stalin a construit un imperiu în jurul tancului şi aşa a rămas până astăzi. Primele modele au fost importate din Marea Britanie, faimoasă în epocă prin maşinile proiectate. Urmând exemplul occidental, tancurile au fost catalogate după destinaţie. Astfel, T-26 a fost destinat să însoţească infanteria şi a existat iniţial modelul cu două turele înzestrate cu mitraliere, capabile să execute foc asupra ţintelor adăpostite în tranşee. S-a impus în cele din urmă varianta cu o singură turelă înzestrată cu tun de calibrul 45 mm şi o mitralieră uşoară. Producţia a început în 1931 cu „doar” o sută de exemplare, dar a explodat în 1932 la 1.361 şi la 1.289 în anul următor[12]. Nu exista mare putere capabilă să reziste pe uscat acestei armade terestre. S-a încercat şi maşini mai ieftine şi mai simple începând tot din 1931, dar T-27 armat cu o mitralieră uşoară era prea mic pentru echipaje[13]. Aceste mijloace de luptă aveau un cusur în ofensivă:nu puteau să traverseze fără o pregătire specială cursuri de apă şi lacuri. A fost lansat în fabricaţie în anul 1933 tancul amfibiu T-37[14], înzestrat doar cu o mitralieră uşoară pentru reducerea masei.
Teoria militară sovietică prevedea realizarea de operaţiuni în adâncimea dispozitivului inamic, ceea ce presupunea existenţa unor tancuri de mare viteză sau crucişător cum erau denumite în epocă. Pornind de la un proiect american, specialiştii sovietici au trecut la producerea seriei BT la uzina din Harkov, dotată cu echipamente industriale germane[15]. Erau capabile să străbată terenuri bune cu o viteză de 65 km/h, dar în practică, departe de atelierele de reparaţii, şenilele riscau să se rupă în orice obstacol şi echipajele erau obligate să încetinească. Adevăratele performanţe erau însă atinse pe roţi, specialiştii în domeniu indicând pentru BT-2 o iuţeală de 105 km/h[16].
Aviaţia are însă cea mai mare mobilitate şi poate să treacă uşor peste apărarea antiaeriană, orice stat fiind incapabil să-şi protejeze eficient fiecare centru industrial sau nod de comunicaţii. Iosif Stalin, considerat amator în domeniul militar, a sesizat rolul aeroplanelor în vreme de război şi a ordonat investiţii masive. Chiar dacă populaţia se zbătea în cea mai neagră mizerie, uzinele au trecut la asamblarea bombardierelor strategice de tip TB-1. Erau complet metalice şi fără egal în lume la momentul respectiv şi au apărut pe cer 216 unităţi[17]. Aveau totuşi caracteristici de zbor ce nu mulţumeau conducerea de partid şi de stat. S-a trecut la modelul TB-3, mai mare şi mai performant. Costurile erau însă pe măsură. Trebuie să se observe că forţele Axei n-au reuşit nici măcar în vreme de conflict să dezvolte armate de bombardiere strategice din cauza costurilor extrem de ridicate. Nici rezervele de combustibil şi bombe nu permiteau atacuri masive şi repetate asupra bazelor inamice. Numai SUA, Marea Britanie şi URSS au putut să realizeze astfel de flote aeriene, dar Moscova a renunţat la această expansiune în favoarea aviaţiei de asalt, capabilă să colaboreze cu masele de blindate.
S-a scris mult despre miracolul economic sovietic produs chiar din primul cincinal, adică tocmai cel ce coincide cu criza economică. Nu se observă că fabricile au fost destinate tocmai producţiei de echipament militar. Astfel, combinatul metalurgic de la Magnitogorsk a fost ridicat cu munca deţinuţilor politici pentru a se asigura oţelul necesar uzinelor de tancuri şi muniţii. Prima hidrocentrală de pe Nipru a fost menită să asigure energie electrică[18] pentru rafinarea aluminiului folosit în fabricile de avioane. A fost realizată în perioada 1927 – 1932 cu ajutorul inginerilor americani plătiţi generos de tovarăşul Iosif Stalin şi a devenit una din cele mai mari din lume prin cei 560 MW putere instalată[19]. A fost cumpărată tehnică performantă din Occident în schimbul materiilor prime. Nici produsele alimentare n-au mai fost lăsate populaţiei şi foametea a făcut ravagii în Ucraina. Germania a livrat Uniunii Sovietice utilaje industriale pentru fabrica de locomotive din Harkov, dar aceasta avea şi o producţie de tancuri începând fix din 1929[20]. Şi exemplele pot continua obositor de mult. De dragul tancurilor, conducerea de la Moscova a trecut la nimicirea satului tradiţional rusesc, liniştit, oamenii fiind mânaţi în uzine unde produceau arme. Urmau să fie şi viitoarea carne de tun a revoluţiei mondiale.
Industria de război necesită folosirea unei forţe de muncă specializate, scoasă din producţia de bunuri numai pentru distrugere. Un singur distrugător pune la lucru 5.400 de persoane timp de un an, dar un crucişător echivalează cu cea a 18.000[21]. Petrolul a început să fie păstrat pentru uzul armatelor şi al flotelor, cărbunele fiind destinat uzului industrial[22]. Ţăranii au fost condamnaţi să se descurce tot cu forţa animalelor şi a braţelor în cele mai multe state. Nu erau bani pentru maşini şi combustibil în concepţia conducătorilor. Timpul parcă nu mai avea răbdare pentru cursa înarmărilor.
Comerţul cu arme a ajuns în floare şi puterile industriale vindeau tot ce le mai prisosea prin depozite, mai ales tehnică masivă, greu de manevrat. Birocraţiile din statele mai sărace, dacă mai pica şi un comision, se repezeau să achiziţioneze ceea ce părea un chilipir, o ofertă. Astfel, Spania a achiziţionat din Marea Britanie tunuri de calibrul 381 mm pentru baterii de coastă. Au fost bani aruncaţi pe fereastră, piesele respective fiind complet inutile pentru apărarea ţării. Erau şi prea puţine în raport cu lungimea coastelor. Exista şomaj, dar sumele necesare îmbunătăţirii condiţiilor de trai s-au scurs spre Anglia.
Militarismul poate să asigure unele progrese pe o perioadă de scurtă de timp, dar duce la prăbuşirea statului sub povara cheltuielilor bugetare inutile[23]. Sunt numai câteva exemple despre ceea ce pregăteau conducătorii sub numele frumos de dotare pentru apărarea graniţelor.
Concluzii
Al Doilea Război Mondial a fost dorit în toată perioada interbelică în unele cercuri de putere.
Al Doilea Război Mondial a fost planificat din timp în marile capitale.
Marea Criză Economică n-a izbucnit din senin, ci a venit pe fondul orientării fluxurilor de capital spre industria de armament, capacităţile de producţie fiind camuflate sub haine civile.
Birocraţiile din toate statele lumii au investit sume consistente în armament pentru atingerea unor obiective utopice, ceea ce a afectat nivelul de trai al unor întregi popoare.
[1]Michel Beaud, Istoria capitalismului. De la 1500 până în 2000, Editura Cartier, Bucureşti, 2001, p. 199.
[2]Charles Gide, Curs de economie politică, volumul I, Bucureşti, 1925, p. 279.
[3]http://en.wikipedia.org/wiki/USS_Utah_(BB-31)
[4]http://en.wikipedia.org/wiki/USS_New_Orleans_(CA-32)
[5]http://en.wikipedia.org/wiki/USS-Akron_(ZRS-4)
[6]http://en.wikipedia.org/wiki/USS-Macon_(ZRS-5)
[7]http://en.wikipedia.org/wiki/USS_Houston_(CA-30)
[8]I. Saizu, Al. Tacu, Europa economică interbelică, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 104.
[9]http://en.wikipedia.org/wiki/HMS_Exeter_(68)
[10]http://en.wikipedia.org/wiki/French_destroyer_Le_Triomphant
[11]http://ru.wikipedia.org/wiki/Vintovka_Mosina
[12]http://en.wikipedia.org/wiki/T-26_mod.1931 Arhivele sovietice nu sunt cunoscute în totalitate şi s-ar putea să mai ascundă secrete despre amploarea înarmărilor.
[13]http://en.wikipedia.org/wiki/T-27
[14]http://en.wikipedia.org/wiki/T-37
[15]http://en.wikipedia.org/wiki/Kharkov_Locomotive_Factory
[16]George Forty, Jack Livesey, The World Encyclopedia of Tanks and Armoured Fighting Vehicles, Anness Publishing Ltd, 2012, p. 71.
[17]http://en.wikipedia.org/wiki/Tupolev_TB-1
[18]http://en.wikipedia.org/wiki/Dnieper_Hydroelectric_Station
[19]http://en.wikipedia.org/wiki/Dnieper_Hydroelectric_Station
[20]http://en.wikipedia.org/wiki/Kharkov_Locomotive_Factory
[21]I. Saizu, Al. Tacu, op. cit., p. 210.
[22]Ibidem, p. 211.
[23]Gustave Le Bon, Incertitudinile prezentului, Institutul European, Iaşi, 1996, p. 107