Marea Crizǎ Economicǎ de supraproducție

Oricine a trecut prin școalǎ a aflat cǎ ȋn 1929 a izbucnit o recesiune economicǎ de amploare planetarǎ și nenorocirea nu s-a mai rezolvat pȃnǎ la declanșarea unui nou conflict mondial. Marea Crizǎ Economicǎ de supraproducție a stat la originea tuturor relelor. Lipsurile de toate felurile au dus la creșterea șomajului și masele au fost atrase de discursurile politice extremiste. Rǎul a fost inevitabil și civilizația a fost grav afectatǎ de bombe și rachete. Așa se transmite informația și ȋn mediul virtual. Nici mǎcar ȋn universitǎți nu se poate scǎpa de datele de tip șablon, libertatea de gȃndire a profesorilor și a studenților fiind destul de limitatǎ. Trebuie sǎ credem cǎ nenorocirea a fost un viciu al sistemului capitalist de producție, dar repetarea la infinit a tezei parcǎ ridicǎ niște semne de ȋntrebare. Oare sǎ fie adevǎrat ce se spune ȋn mediul academic? 

 Specialiștii militari au scris prin 1929 cǎ trecerea la ȋnarmare ȋnseamnǎ dispariția treptatǎ a bunurilor de pe piațǎ și ȋnchiderea fabricilor neinteresante pentru efortul de rǎzboi, dar studiile lor au rǎmas mai neobservate. Sǎ dǎm un exemplu acum. US Navy, marina militarǎ a SUA, avea nevoie de tunuri noi, performante, și industria a ȋnceput din 1927 sǎ livreze guri de foc de calibrul 203 mm. O astfel de armǎ avea o masǎ de 30 de tone și lansa proiectile de 118 kg. Puține state ȋși permiteau astfel de lovituri definite drept medii, chiar Uniunea Sovieticǎ mulțumindu-se cu piese de calibrul 180 mm. Fiecare piesǎ avea nevoie de 150 de lovituri și fiecare proiectil era lansat cu ajutorul unei ȋncǎrcǎturi de 40,4 kg. Marea Britanie producea tunuri asemǎnǎtoare tot din 1927, dar aveau masa de 116,1 și propulsia era asiguratǎ de numai 30 kg de explozibil special. Japonia ȋncepuse ceva mai devreme cursa ȋnarmǎrilor și avea lovituri de 110 kg. Era cam puțin și din 1932 s-a trecut la cele cu masa de 125 kg. Nici Italia nu se lǎsa mai prejos ȋn lupta pentru stǎpȃnirea mǎrilor și crucișǎtoarele din clasa Trento au ȋnceput sǎ primeascǎ guri de foc capabile sǎ lanseze proiectile cu o masǎ de 125,3 kg cu ajutorul ȋncǎrcǎturilor de 47,3 kg. Pulberile folosite generau o vitezǎ inițialǎ mare, dar provocau o puternicǎ dispersie a loviturilor ȋn zona țintelor. Franța, rivala Romei ȋn Marea Mediteranǎ, nu putea sǎ rǎmȃnǎ inferioarǎ la capitolul armament naval și au apǎrut gurile de foc Model 1924 cu o masǎ de circa 20 de tone. Erau folosite proiectile perforante cu o masǎ de 123,1 kg și cu propulsia asiguratǎ de o ȋncǎrcǎturǎ de 53 kg. Au fost interesante pentru proiectanții militari și au fost instalate chiar și pe submarinul Surcouf. Specialiștii francezi visau la o flotǎ submarinǎ capabilǎ sǎ acționeze de la adǎpostul valurilor ȋmpotriva navelor dușmane surprinse sǎ vadǎ un vas militar departe de propriile baze. Costurile ridicate și vulnerabilitatea corpului la orice loviturǎ de tun au dus la limitarea producției la o singurǎ unitate.

Proiectanții sovietici au vrut sǎ instaleze astfel de piese pe structura unui crucișǎtor vechi, dar s-a constatat repede cǎ noile arme aveau dimensiuni prea mari și ar fi provocat vibrații puternice ȋn structura de rezistențǎ. Era evident cǎ șantierele navale aveau obligația sǎ livreze noi vectori pentru acțiuni la nivel planetar.

 Astfel de arme erau adevǎrate minuni ale tehnicii, greu de uzinat, și conducǎtorii de la București visau numai la vapoare cu tunuri de calibrul 150 mm. Nu se fǎcea economie de muniții și oțel pentru armate, dar unii militari mai ofteazǎ și astǎzi pentru cǎ se putea și mai mult ȋn domeniul naval. Pulberile de propulsive produceau presiuni mari ȋn interiorul țevii și pentru evitarea accidentelor se impunea realizarea de studii metalurgice aprofundate pentru obținerea de aliaje speciale. Industria de armament a devenit un client lacom pentru metalele necesare oțelului. Dacǎ ȋn epocǎ au apǎrut combinate precum cel de la Magnitogorsk, manganul, nichelul și cromul erau cǎutate ȋn cele mai ȋndepǎrtate regiuni ale planetei. Uniunea Sovieticǎ a descoperit nichel la Norilsk și deținuții politici au primit misiunea sǎ-l extragǎ ȋn condițiile iernii polare. Nu se fǎcea economie de vieți și astǎzi regiunea a rǎmas una din cele mai poluante și poluate ale Terrei. Exploatǎrile au ȋnceput ȋn URSS și ȋn Canada ȋn 1935, cererea fiind din ce ȋn ce mai mare ȋn fabricile constructoare de mașini.

Tunul de calibrul 203 mm fascina prin efectele asupra țintelor ușor blindate și prin capacitatea executǎrii tirului la distanțe mari. Se punea ȋntrebarea dacǎ nu cumva un astfel de mijloc de distrugere ar putea fi utilizat și ȋn rǎzboiul terestru, dar poftele militarilor erau limitate de masa sporitǎ a armei. Trebuia sǎ reziste presiunii exercitate de pulberea de azvȃrlire. Deplasarea prin teren desfundat era definitǎ drept imposibilǎ ȋn condițiile ȋn care motoarele nu erau suficient de puternice. Primele ȋncercǎri de proiectare au dus la modelul E-16, o variantǎ modernizatǎ a unui tun francez. Au fost asamblate 16 unitǎți ȋn 1929 - 1931, dar n-au dat satisfacție artileriștilor. Aveau o masǎ de numai 7,5 tone, dar principala problemǎ era datǎ de bǎtaia redusǎ la numai 11 km, ceea ce o expunea focului inamic de contrabaterie. Nimic nu rezista ȋn calea proiectanților sovietici și aceștia au montat gura de foc pe un tren de rulare șenilat, masa noului sistem de luptǎ fiind de 19 tone. Obuzierul B-4 a apǎrut ȋn 1931 și a fost livrat ȋn 1.011 exemplare pȃnǎ ȋn 1942, cadența teoreticǎ fiind de o loviturǎ pe minut. Proiectilele cu o masǎ de 100 kg aveau un efect devastator asupra fortificațiilor de campanie și nici cele din beton armat nu prezentau siguranțǎ pentru apǎrǎtori, așa cum s-au convins luptǎtorii finlandezi ȋn 1940. Fabricile uniunii au livrat armatei 1.011 guri de foc, ceea ce a acoperit cu mult necesarul calculat de numai 612 unitǎți. Tunarii puteau fi la adǎpost de focul inamic, proiectilele fiind trimise pȃnǎ la 19 km. Gurile grele de foc erau puse ȋn mișcare de tractoare speciale cum ar fi Stalineț-60 și Stalineț-65. Dacă unele tancuri n-au impresionat prin mobilitate, fabricile au primit ordin să le transforme în mijloace pentru tractarea tunurilor în teren desfundat şi aşa au apărut modelele Komintern şi Voroşiloveţ. Se înţelege acum de ce s-a făcut industrializarea masivă după 1927, Armata Roşie a muncitorilor şi ţăranilor având nevoie de mijloace de tracţiune pentru piesele grele şi de camioane pentru deplasarea servanţilor şi a cantităţilor impresionante de muniţie.

Savanții și specialiștii din lumea ȋntreagǎ au avut dreptate cǎ a fost o crizǎ de supraproducție, dar aceast termen din urmǎ se manifesta déjà la capitolul armament și cursa ȋnarmǎrilor a fost acceleratǎ pȃnǎ cȃnd s-a ajuns la un nou conflict mondial. Politicienii și militarii s-au pregǎtit intens și tot n-au fost mulțumiți cu ce aveau ȋn 1939. Se putea și mai mult și au fǎcut totul pentru front. Nevoile de zi cu zi ale oamenilor și fericirea lor au fost doar expresii pentru cǎrțile de istorie și pentru pǎcǎlirea votanților ȋn campanile electorale. Jocurile erau fǎcute ȋn mare tainǎ.