Manevra Ceauşescu

Se află deja în librării cartea mea în două volume Decembrie 1989. Un talmeș – balmeș bine regizat, recent apărută la editura Mediafax. Pentru cititorii care n-au cumpărat-o încă, redau mai jos un eseu din carte, semnificativ pentru felul în care am abordat și continui să abordez Evenimentele din decembrie 1989.

În biografia Take Ionescu – viaţa şi opera sa, de Romulus Seişanu, dau peste celebra scenă a confruntării de la Consiliul de Coroană din 3 august 1914, convocat de Carol I pentru a decide ce vom face în Primul Război Mondial.

Bătrînul Rege, cum îi spun, printr-un clişeu encomiastic, toţi contemporanii, e stupefiat la gîndul că majoritatea Consiliului e împotriva intrării noastre alături de Tripla Înţelegere.

„Ceea ce aţi făcut aci este o crimă, poate cea mai mare crimă împotriva României“ – declară el, surprins, întîia oară, poate, de cei din jur, într-un moment de clătinare a personalităţii.

Sare P.P. Carp, adeptul intrării alături de Triplice. Pune gaz pe foc:

„Sire, constat cu mîhnire că în ceasul cel mai grav prin care trece ţara, M.V. este părăsită de toate partidele şi de toţi sfetnicii săi, şi aceasta la apusul unei domnii consacrată numai binelui naţiunii“.

Intervin în replică Ionel Brătianu şi Al. Marghiloman. Premierul e prudent. Spune că hotărîrea „nu poate să fie interpretată ca o lipsă de lealitate faţă de Suveranul nostru“.

Al. Marghiloman, care nu se făcuse încă germanofil, şi pleda pentru neutralitate, e dur, dur de tot:

„Datoria noastră este să ne spunem franc părerile. Războiul nu poate să fie al Regelui, ci al naţiunii“.

Lui Carol I îi sare ţandăra. Izbucneşte:

„Domnilor, nu mă consideraţi personal legat de puterile centrale; căci nici eu nu mă consider personal legat. Faţă de opiniile exprimate aci, dacă credeţi că pentru binele României este necesară o altă politică externă, sînt gata să mă retrag…“.

Despre scena asta am citit şi în Memoriile lui I.G. Duca. Fostul ministru al Instrucţiei Publice şi Cultelor notează că Regele a vrut să iasă din încăpere. Nimeni n-a sărit să-l oprească. Şi atunci s-a răzgîndit.

Cînd am dat peste asta în I.G. Duca, m-am gîndit la o paralelă între 17 decembrie 1989, şedinţa CPEx, şi 3 august 1914, şedinţa Consiliului de Coroană.

Puncte comune:

    * Carol I şi N. Ceauşescu, deja bătrîni, îmbătrîniţi în exerciţiul puterii. Dezobişnuiţi să li se contrazică voinţa.

    * Membrii Consiliului de Coroană şi membrii CPEx, aflaţi în divergenţă cu Stăpînul;

    * Şi Carol I şi N. Ceauşescu folosesc şantajul cu plecarea.

Puncte diferite:

    * Membrii Consiliului de Coroană îl contrazic pe Carol I în chip făţiş.

    * Membrii CPEx îl contrazic pe Ceauşescu pe ascuns, abia îngăimînd nişte nuanţe;

    * Membrii Consiliului nu sar să-l oprească pe Carol I;

    * Membrii CPEx sar.

Cam aşa trebuie să fie eseul. Numai că în Romulus Seişanu lipseşte partea cu tentativa de plecare. Auturoul monografiei lui Take Ionescu zice altceva:

„El se uită apoi spre principele moştenitor, Ferdinand, care a făcut un gest repetat de dezaprobare a acelei propuneri“.

Sînt în încurcătură. Trebuie neapărat să consult şi alte documente.

Şi, totuşi, pentru frumuseţea raportării, ar fi bine ca I.G. Duca să fie confirmat