Mai 1945 – prăbușirea Reichului de 1000 de ani

Armaghedonul biblic e un câmp de bătălie. Acolo, forțele binelui vor fi biruitoare asupra răului, iar anii de după vor fi plini de pace, armonie și fericire. În mai 1945, lumea credea că profeția s-a împlinit. Puține sunt momentele din istorie care să cutremure din temelii fundația lumii așa cum a făcut-o ultima conflagrație mondială. În ultimii 70 de ani, ne punem întrebări și nu găsim răspunsuri:cum a fost posibil? Cum s-a ajuns la un război total, profund ideologizat, de exterminare? Cum a reușit nazismul să aibă atâta susținere din partea unui popor dispus să sacrifice totul? De ce s-a ajuns la milioane de morți, la epurare etnică, la Holocaust? În mod evident, articolul de față nu-și propune să găsească răspunsurile. Vom încerca, în schimb, să schițăm o imagine sumară a acestor ultime zile, să arătăm situațiile mai puțin cunoscute ce au trecut, poate, neobservate în acele săptămâni teribile. E o frescă a tragediei, a înfrângerii și dezmembrării Germaniei și a națiunilor ce au luptat alături de ea, o frescă a tragediei, pentru că oferă nenumărate exemple ale lipsei de umanitate, rezultat al politicii de stat, al propagandei sau pur și simplu din răzbunare, din motive strict personale. Dar în toată această scenă apocaliptică vedem și exemple de camaraderie, de loialitate sinceră, de curaj și mai ales de speranță.

Asaltul Armatei Roșii asupra Prusiei Orientale a declanșat un exod uman de proporții gigantice. Cifrele sunt, în mod evident, imposibil de stabilit cu precizie;cu toate astea, se estimează că în jur de 7 milioane de oameni au încercat cu disperare să ajungă cât mai departe spre vest. Coloanele nesfârșite au umplut până la refuz porturile, luând cu asalt navele insuficiente de care dispunea marina militară. Multe dintre ele au fost scufundate de sovietici, așa cum s-a întâmplat cu „Wilhelm Gustloff”, atacată și scufundată de un submarin, comandat de un ofițer născut la Odessa, Alexandru Marinescu (Marinesko), al cărui tată era român. Un băutor înrăit, în septembrie 1945 a fost retrogradat de la gradul de locotenent-comandor la cel de locotenent. Abia în 1960 a fost repus în drepturi, decedând în noiembrie 1963. În mai 1990 a primit postum titlul de Erou al Uniunii Sovietice. E cea mai mare tragedie navală din istorie:aproximativ 9.400 de morți. Nici soarta celor care nu au apucat să se îmbarce nu a fost mai bună. Refugiații s-au aventurat pe apele înghețate ale Mării Baltice, doar pentru a fi bombardați de aviația sovietică, care a transformat coloanele în adevărate abatoare. În ciuda acestor tragedii, Marina Militară germană a reușit, prin eforturi supraomenești, cea mai amplă evacuare din istorie.

Baltica și Prusia Orientală

Groaza cu care milioane de civili au fugit din calea Armatei Roșii își avea originea într-un incident petrecut în toamna anului precedent. La 21 octombrie 1944, unități din batalionul 2 al Diviziei 25 Tancuri Gardă au pătruns în satul Nemmersdorf, din Prusia Orientală, primul teritoriu german ocupat de sovietici. În 48 de ore, germanii au contraatacat și au reocupat satul, descoperind că soldații sovietici masacraseră populația civilă, precum și prizonierii de război francezi și belgieni. Goebbels a transformat incidentul într-un caz cu ecouri internaționale. A fost creată o comisie, condusă de un estonian și din care făceau parte reprezentanți ai țărilor neutre, precum Spania, Elveția sau Suedia. Comisiei i-a fost înmânat un raport întocmit de o echipă de medici, în care se preciza că femeile ucise, în număr de 72, fuseseră toate violate. Vârsta victimelor:de la 8 la 84 de ani. Majoritatea fuseseră crucificate de ușile caselor, copiii aveau capetele zdrobite, iar 50 de prizonieri de război francezi și belgieni fuseseră împușcați. În ultimii ani, numeroși experți care au cercetat cazul (inclusiv reputatul istoric Ian Kershaw) consideră că, în ciuda cifrelor exagerate de propagandă, la Nemmersdorf a avut loc un masacru.

Cazul a fost îndelung mediatizat în oficiosul partidului nazist, „Observatorul Popular”, și în jurnalele de actualități săptămânale. Efectul asupra populației civile din estul Germaniei a fost diametral opus față de ceea ce își propusese Goebbels. Cuprinși de panică, oamenii și-au părăsit căminele;să stea și să lupte cu tăvălugul sovietic nu părea deloc cea mai bună opțiune. Iar când acesta a venit, a măturat totul în cale. Felul în care soldații Armatei Roșii s-au comportat față de femeile din teritoriul ocupat au la bază două cuvinte-cheie, dominarea și umilirea. Victimele au fost nevoite să îndure o aprigă răzbunare pentru crimele Wehrmacht-ului din perioada invaziei. Această ură s-a disipat în lunile următoare;în momentul în care au intrat în Berlin, soldații sovietici ajunseseră să considere femeile germane mai mult ca pe un drept normal, ce-i revenea învingătorului, decât ca pe o țintă a urii. Acest mod de a gândi are, în mod evident, legătură și cu dezbaterea aprinsă legată de libertatea sexuală din Uniunea Sovietică. Societatea era una eminamente asexuată, nevoile și emoțiile umane trebuiau suprimate. Practic, nu exista educație sexuală. Soldații, în cea mai mare parte analfabeți, sufereau de o acută ignoranță sexuală și aveau o atitudine de nelămurire față de femei. În încercarea de a suprima libidoul „omului nou”, regimul sovietic crease ceea ce un scriitor denumea ca fiind un fel de „erotism de baracă”, mult mai primitiv și violent decât „cea mai sordidă pornografie din străinătate”. Toate acestea se combinau cu influența dezumanizantă a propagandei și cu impulsurile atavice ale unor oameni aflați în permanență pe linia subțire ce despărțea viața de moarte.

Soldaţi ai Armatei Roșii sărbătoresc în Berlin capitularea celui de-Al Treilea Reich

Uriașul memorial de la Tannenberg, ridicat pentru a comemora victoria germanilor împotriva rușilor în 1914, era pustiu în ianuarie 1945. Sicriul de bronz al mareșalului Paul von Hindenburg și toate trofeele de război fuseseră evacuate;ulterior, memorialul a fost aruncat în aer de geniști. Un gest cu o mare încărcătură simbolică:Prusia, leagănul militarismului german, avea să cadă în mâna puterii de la Răsărit. Gauleiterul Prusiei Orientale, Erich Koch, l-a asigurat pe Hitler că va rezista eroic, ca un martir al cauzei. A acuzat înalții ofițeri ai Wehrmacht-ului de trădare, a refuzat să organizeze evacuarea civililor, a ordonat ca oamenii să rămână în casele lor. Prusia va rămâne germană. Apoi a încărcat două vagoane de tren cu bunurile personale, pe care le-a expediat în interiorul țării, în timp ce el s-a deplasat la Libau, unde două spărgătoare de gheață așteptau să-l scoată din încercuire pe bravul apărător al Prusiei Orientale. Din punctul lui de vedere, o încheiase cu politica. În consecință, și-a schimbat uniforma de partid cea a unui ofițer din Wehrmacht. Actele false fuseseră din timp pregătite. Până în 1949 a reușit să evite arestarea. A fost prins la Hamburg, în teritoriul controlat de trupele britanice, după care predat polonezilor. A fost condamnat inițial la moarte, pedeapsă comutată la închisoare pe viață. A decedat în 1986, la 90 de ani, în închisoare;era ultimul criminal de război aflat în viață dintre cei condamnați în Polonia.

Curând, ultimele trupe germane s-au retras în peninsula Kurlanda. În fața refuzului categoric al lui Hitler de a fi evacuate, au reușit să respingă, până la începutul lunii mai, nu mai puțin de 5 ofensive ale Armatei Roșii. Când într-un final s-au predat, la 9 mai 1945, 42 de generali, 8.000 de ofițeri și 181.000 de oameni au intrat în captivitate. Puțini s-au mai întors. Autoritățile suedeze, pe teritoriul cărora au reușit să pătrundă un număr destul de numeros de militari germani, i-au predat prompt Armatei Roșii.

Berlin

Deși a fost o teribilă încleștare, soldată poate cu cele mai mari pierderi de vieți omenești înregistrate în timpul asediului unui oraș, bătălia pentru Berlin este înconjurată de o aură de legende și exagerări care deformează perspectiva într-un mod aproape grotesc. Ca întotdeauna, realitatea e ceva mai puțin dramatică decât ficțiunea, dar la fel de tragică. Armata Roșie a înaintat cu mare rapiditate de la Oder și a reușit să pătrundă în capitala Reich-ului pe mai multe direcții. Multe dintre suburbiile și districtele orașului au fost cucerite înainte ca apărătorii să se poată organiza. Acolo, luptele au fost practic inexistente;oamenii au aflat din afișe și proclamații schimbarea dramatică de regim. Începând cu 24-25 aprilie, pe măsură ce apărarea s-a întărit, anumite zone strategice ale orașului au fost scena unor lupte pe viață și pe moarte – sunt imaginile apocaliptice pe care le vedem în numeroase instantanee și filme de epocă. În inima orașului, în zona în care se găseau principalele instituții, printre care Cancelaria cu buncărul, luptele s-au purtat casă cu casă, etaj cu etaj. Dar bătălia a fost scurtă – doar 9 zile. În dimineața de 20 aprilie, ziua de naștere a lui Hitler, în Berlin a căzut primul obuz sovietic. La 23 aprilie au loc primele ciocniri, pe 25 încep luptele acerbe de infanterie sprijinite de tancuri;la 2 mai, bătălia se terminase. Alte orașe germane au rezistat săptămâni, chiar luni. Dar propaganda sovietică a accentuat, timp de decenii, victoria din capitala Germaniei, văzută drept una simbolică. Pe de altă parte, istoricii din Republica Federală au subliniat cantitatea enormă de oameni și materiale aruncată în luptă de Armata Roșie și modul eroic în care apărătorii au ținut piept asaltului. Ca de obicei, adevărul e obturat de miturile în care credem sau vrem să credem.

Unul dintre ultimii apărători ai Berlinului înaintea asaltului final al sovieticilor

Ziua în care bătălia a atins apogeul a fost 29 aprilie. Deși o minunată zi de primăvară, fumul gros acoperea străzile pline de moloz. Poate fi miezul zilei sau seară;ochii obosiți ai soldaților nu văd soarele, așa cum nu îl văd nici cei din anturajul lui Hitler, aflați în subteranele buncărului. Acolo, liniștea e tulburată doar de sunetul strident al motoarelor diesel care formează sistemul de ventilație. Nimeni nu-și poate închipui că deasupra se desfășoară o bătălie teribilă. La doar câteva sute de metri de buncăr, infanteria sovietică din Diviziile 150 și 171 se pregătește de asaltul asupra clădirii Reichstag-ului. Au fost aduse imense steaguri roșii cu secera și ciocanul. Sunt o armă psihologică redutabilă, dar au, în egală măsură, și un rol practic:determină cu exactitate unde se găsesc trupele proprii. Acum însă, ocazia este cu totul și cu totul specială. Nu poate fi o onoare mai mare decât să faci parte din unitățile care vor ridica steagul victoriei în „bârlogul fiarei fasciste”. Steagul cu nr. 5 a fost înmânat Batalionului 1 din Regimentul 756, Divizia 150;în seara zilei de 30 aprilie, la câteva ore după sinuciderea lui Hitler, unitățile de asalt străbat în fugă Konigplatz și pătrund în clădirea avariată.

Membrii grupurilor de asalt au fost atent selecționați de secția politică a unității. Unul dintre ele era format în exclusivitate din membrii ai Komsomol-ului, tineretul comunist. Grupul purtător de drapel includea un georgian, ales „ca dar special pentru Stalin”. Garnizoana germană (un amestec de marinari, SS-iști și membrii ai Hitlerjungend) se apără cu disperare;luptele sunt acerbe.

Cum ferestrele și ușile fuseseră blocade sau zidite cu cărămizi, infanteria are nevoie de tunuri grele ca să deschidă o cale de acces în interior. Tancurile oferă și ele sprijin din apropiere. În cele din urmă, soldații Armatei Roșii pătrund în holul de unde apărătorii trag asupra lor cu aruncătoare de rachete. Pierderile sunt cumplite, îndeosebi de partea atacatorilor. Primii soldați sovietici, folosind o combinație de grenade și pistoale-mitralieră, încep să-și deschidă drum pe scările late, trăgând din spatele balustradelor. Germanii se retrag în subsol sau la etajele superioare. În multe încăperi izbucnesc incendii. Doi soldați purtători de drapel ajung la etajul doi, dar sunt doborâți. Sovieticii susțin că o a doua încercare, la ora 22:00, a fost încununată de succes, steagul roșu fluturând pe cupola Reichstag-ului. Pare greu de crezut, de vreme ce inclusiv relatările oficiale admit ferocitatea luptelor, care au durat toată noaptea. Oricum, steagul nu mai e acolo la 1 mai;abia la 2 mai sovieticii controlează în totalitate clădirea și fac celebra poză, pe care o vedem la fiecare aniversare a Zilei Victoriei.

Printre cei care apără ultimul bastion al naționalismului german sunt și voluntari străini, între care se creează o extraordinară camaraderie a condamnaților. Printre cei care se acoperă de glorie sunt francezii din divizia SS Charlemagne. Greu de înțeles pentru noi, cei de azi, de ce acești francezi, belgieni, scandinavi și mulți alții de pe întinsul întregului continent sunt atât de loiali nazismului. Încă din 1943, când recrutările pentru Waffen SS s-au extins, regimul a folosit cu abilitate propaganda. Nu e o luptă a Germaniei pentru Germania;e o luptă a Germaniei pentru Europa, pentru salvarea civilizației europene în fața „barbarilor” din est. Majoritatea celor înrolați în SS, de la francezi și valoni, spanioli și scandinavi și până la bosniaci, români, bieloruși sau ucraineni, sunt idealiști ai extremei drepte. Francezii au luptat cu mult curaj în ruinele Berlinului;mulți dintre ei, prizonieri fiind, vor plăti cu viața.

În după-amiaza zilei de 2 mai, luptele au încetat în capitala Germaniei. Pentru militarii care supraviețuiseră, pentru prizonieri, viitorul apărea acum extrem de tulbure. În timp ce soldații Armatei Roșii jubilau, germanii au fost adunați în spațiile deschise, fără un control foarte strict. Unul dintre ei își amintea:„Eram cuprinși de deznădejde. Războiul era pierdut;oare ce avea să se întâmple cu noi? Deodată, santinela care ne păzea a rupt-o la fugă. Reîncepuseră luptele? Nu, un soldat găsise un magazin de vinuri. Fuseseră închise odată cu începerea luptelor și stocurile erau intacte. Santinela pur și simplu ne-a abandonat;știa că nu aveam unde să ne ducem. Curând mi-am dat seama că Ivan nu ținea la băutură. Au început să tragă în aer, pe măsură ce se întuneca;apoi am fost îndrumați către aeroportul Tempelhof, folosit ca punct de adunare pentru prizonierii de război”.

Pentru soldați urma prizonieratul, din care puțini s-au întors;civilii, scăpați de bombardamente și lupte, aveau de dus o altă bătălie, pentru supraviețuire.

Soldat sovietic în faţa unuia dintre castelele distruse din Viena

Viena

La mijlocul lunii aprilie, frumoasa capitală a Austriei a fost ocupată de Armata Roșie. „Berlinul va rămâne german, iar Viena va redeveni germană”, a exclamat Hitler după aflarea veștii. Propagandistic, o declarație firească, poate. Din punct de vedere militar, era absurd. Orașul a fost afectat de lupte. Celebra Operă și Catedrala Sf. Ștefan zăceau în ruine. Sovieticii au încredințat conducerea administrativă unui veteran socialist, Karl Renner. Era doar o mișcare de imagine. Autoritățile militare de ocupație controlau totul. Iar Renner se confrunta cu un oraș aflat într-o avansată stare de completă disoluție a autorității. Închisorile fuseseră golite de deținuții de drept comun, care invadaseră străzile lipsite de forțe de poliție. În afara soldaților Armatei Roșii, în oraș se stabiliseră numeroși refugiați. Numai maghiarii se preconizau a fi aproape 100.000 în oraș și în estul țării. Toate magazinele fuseseră golite de soldații sovietici sau de bande înarmate de hoți. Rețeaua electrică a fost refăcută la sfârșitul lunii aprilie;nu doar că a repus pe line tramvaiele transportului public, dar a readus la viață radiourile, oamenii ascultând știrile de care fuseseră complet lipsiți în ultimele săptămâni. Pe de altă parte, ziarele tipărite dispăruseră și zvonurile privind deportările în masă au devenit tot mai alarmante.

Un vienez își amintea că ziua în care a aflat de moartea lui Hitler a coincis cu revenirea pâinii în magazine. „Moartea lui mă interesa prea puțin;ceea ce conta era reluarea distribuției de alimente”. Cartelele folosite erau aceleași din timpul administrației naziste. Violurile au devenit un fenomen de masă, iar femeile încercau cu disperare toate metodele pentru a evita abuzurile, inclusiv deghizarea și folosirea hainelor bărbătești. Rapoartele medicale au demonstrat că sifilisul și gonoreea reprezentau o adevărată epidemie în rândul Armatei Roșii. Drept urmare, acești oameni simpli, proveniți cu predilecție din zone aflate la est de Urali, preferau fetele foarte tinere sau femeile trecute de prima tinerețe, considerându-le mai puțin periculoase din prisma bolilor venerice.

Atitudinea sovieticilor față de populația civilă din Austria a variat de la foarte prietenoasă la șocant de brutală. Exista pericolul ca un civil care trecea pe lângă un comandament sovietic să fie bătut din senin sau răpit pur și simplu și trimis, alături de alți civili culeși pur și simplu de pe stradă, în Uniunea Sovietică la muncă forțată.

Sovieticii se specializaseră și în dezmembrarea completă a echipamentelor și utilajelor. Toate erau „fasciste” și inevitabil considerate captură de război. În mod evident, multe dintre aceste echipamente erau absolut necesare pentru asigurarea vieții de zi cu zi. Ofițerii sovietici manifestau un interes deosebit pentru automobile. Cum mecanicii specialiști în repararea motoarelor germane lipseau în Armata Roșie, majoritatea zăceau abandonate pe străzi, dar asta nu a stăvilit pasiunea rușilor. Un martor ocular își amintea că văzuse un ofițer de rang înalt instalat confortabil într-un automobil tras de cai.

La 1 mai, sovieticii au organizat un miting pentru a sărbători cum se cuvine Ziua Internațională a Muncii. Steagurile roșii ale vechiului regim au fost pur și simplu decupate de cercul alb cu zvastica neagră (n-am fost noi primii care am decupat simbolurile vechiului regim din steag!);alt martor mărturisea, ironic:„Nu doar că erau aceleași steaguri, dar tot aceiași oameni le fluturau”. Participarea a fost numeroasă dintr-un motiv destul de simplu:autoritățile sovietice promiseseră rații de alimente pentru fiecare participant...

Praga

La începutul lunii mai, ultimul teritoriu unde staționau un număr considerabil de trupe germane se găsea în Protectoratul Boemiei și Moraviei, controlat de Grupul de Armate Centru, aflat sub comanda loialului mareșal Ferdinand Schoerner.

Pentru sovietici, avansul trupelor americane nu era o veste prea plăcută. La sfârșitul lunii aprilie, vârfurile de lance pătrunseseră în vestul Protectoratului, iar Divizia 2 Infanterie americană capturase Pilsen, aflat nu departe de Praga. Pentru Stalin, prezența americană într-o capitală din estul Europei nu era deloc îmbucurătoare. Având în vedere dispunerea unităților Armatei Roșii, americanii erau, cum se spune, în pole position. Din fericire pentru Stalin, la Washington prevalau considerentele de ordin militar, nu politic. Pentru locuitorii frumoasei capitale, prima zi de mai părea foarte departe de tumultul războiului. Sub soarele generos, oamenii se plimbau agale pe străzile imaculate și printre clădiri neatinse de bombardamente, pavoazate cu steagurile naziste, în timp ce tramvaiele treceau clincănind, semn că transportul în comun funcționa ireproșabil. Nu se aud focuri de armă sau de artilerie;Praga pare să fi încremenit în anii premergători războiului. Nici raționalizările stricte din Reich nu se aplică în Protectorat. Desigur, există cartele, dar sunt mereu onorate, iar în magazinele din oraș găsești bunuri ce au dispărut de mult din Germania.

Soldaţi ai Armatei Roșii, primiţi cu bucurie pe străzile din Praga

În ciuda faptului că liderul Protectoratului, Heydrich, a fost asasinat chiar pe străzile capitalei, mulți germani (nota bene) au declarat după război că temutul lider nazist conducea cu o atitudine aproape „liberală” Cehia, care se bucura de ceva mai multă libertate decât teritoriul Germaniei. Majoritatea a declarat că Praga, în timpul războiului, a fost poate cel mai liniștit colț de Europa. Dar în acea primă zi de mai zvonul că Hitler se sinucisese și războiul era, inevitabil, pe sfârșit a început, încet-încet, să pătrundă în oraș. A doua zi, zvonurile au devenit și mai alarmante;se părea că marca germană nu mai era valabilă, magazinele primeau doar coroane cehești. Prin megafoane instalate pe mașini, oficialitățile au încercat să contracareze zvonurile. Pe anumite străzi, denumirile în germană și proclamațiile oficiale au fost îndepărtate;cu atât mai ciudat, cu cât clădirile guvernamentale păstrau imensele steaguri cu zvastică, în timp ce peste tot vedeai soldați germani și din SS, precum și din unitățile de cazaci. În timp ce drumurile din vestul țării se umpleau de refugiați, făcând dificilă înaintarea trupelor americane, idila din Praga s-a destrămat. În piața Wenceslas, o piață a Universității în variantă pragheză, au loc ciocniri între soldați germani și grupuri de tineri cehi. Dar autoritățile militare dau ordine stricte să nu se răspundă la provocări;insultele și strigătele sunt trecute cu vederea. Puterea germană se destramă;geamurile magazinelor sunt vandalizate, denumirile germane dispar în totalitate, lumea se adună pe străzi. La apropierea patrulelor din SS, grupurile de oameni se folosesc cu îndemânare de străzile lăturalnice și evită contactul cu soldații înarmați, dar situația pare să scape de sub control.

Trupele germane, în mare parte, se retrag din oraș, pe măsură ce se confirma pătrunderea unităților americane în Protectorat. Rămân doar trupele SS, iar starea de spirit fierbe. În noaptea de 5 spre 6 mai, sovieticii se apropie vertiginos de la nord, americanii din Vest;e o cursă contra cronometru. Pentru germanii născuți în Cehia, ceea ce până ieri constituia un avantaj, acum se dovedea o adevărată condamnare la moarte. Atacurile au început în după-amiaza de 9 mai, după semnarea capitulării. Coloanele de refugiați au fost oprite de partizani, bărbații împușcați, femeile jefuite de bunuri. Prin megafoane se anunța că „porcii de germani” nu au ce căuta în Republică și trebuie să-i părăsească teritoriul. Un refugiat își amintea că în dreptul frontierei îi așteptau civili cehi, care au aruncat asupra lor un potop de înjurături și lovituri. Au avut loc execuții în masă, dar numărul celor care au pierit e greu de contabilizat. În jur de trei milioane de germani sudeți au fost expulzați;800.000 au ajuns în zona sovietică, în ceea ce avea să devină Republica Democrată Germană.

Una dintre unitățile de temut aflată pe teritoriul Cehoslovaciei erau Divizia 2 SS Das Reich. Într-o ședință de comandament din ziua de 1 mai, deși se confirmase sinuciderea lui Hitler, comandantul diviziei, generalul Weidinger, a fost foarte ferm:jurământul lor de loialitate era pentru Germania, trebuiau să-și păstreze curajul. Unitatea a fost deplasată apoi aproape de Praga, cu misiunea de a proteja refugiații germani. Unul dintre regimentele diviziei a primit ordin din partea mareșalului Schoerner să pătrundă în Praga și să facă legătura cu comandantul garnizoanei, pentru a înăbuși revolta ce izbucnise în oraș. În seara zilei de 6 mai, în suburbiile capitalei unitatea germană a dat peste un blocaj rutier ridicat de partizani;după o luptă intensă avansul a continuat. Un alt baraj a întâmpinat trupele SS la podul Troja și luptele au continuat pe tot parcursul nopții. A doua zi au avut loc negocieri;divizia 2 SS Das Reich a fost, probabil, ultima unitate germană care și-a păstrat intactă capacitatea de luptă până la semnarea capitulării.

În dimineața zilei de 9 mai, unitatea SS s-a retras, într-un convoi la care au atașat și ambulanțele cu răniți, spre localitatea Pilsen. Acolo au intrat în contact cu militari americani din Divizia 2 Infanterie, care i-au dirijat pe un câmp din apropiere. Germanii au intrat în captivitate în perfectă ordine, cu uniformele puse la punct și încărcate de decorații. Ofițerii au rămas cu pistoalele la brâu. Sensibilitățile vechiului militarism prusac fuseseră respectate. Apoi însă, soldați americani cu uniformele prăfuite s-au amestecat printre proaspeții prizonieri, pentru suveniruri. Decorațiile, petlițele au fost smulse;degeaba a protestat generalul Weidinger, cerând să vorbească cu un ofițer. Unul dintre supraviețuitori își amintea de umilința resimțită;curând, aveau să aibă parte de surprize mult mai neplăcute, atunci când autoritățile militare americane îi vor preda sovieticilor.

Un sfârșit tragic au avut și unitățile de cazaci din Divizia 1 Cavalerie, condusă de generalul Serghei Buniachenko, parte a Armatei de Eliberare condusă de generalul Vlasov, care participase cu succes la bătălia pentru Moscova în iarna anului 1941 și căzuse prizonier în primăvara anului următor, când ofensiva a fost reluată spre Caucaz. Anticomunist convins, se alăturase germanilor, ceea ce în mai 1945 nu mai părea deloc o idee foarte bună. În dimineața zilei de 9 mai, divizia de cazaci se găsea în apropiere de Praga. Pe când ultimele unități din SS se predau americanilor, ofițerii cazaci cinau cu reprezentații cehi care urmau să negocieze capitularea cu forțele americane. Cina se desfășura într-o zonă izolată, departe de ochii soldaților, iar atmosfera era relaxată și chiar destinsă, în total contrast cu evenimentele. Curând a ajuns și comisia de armistițiu;în loc de ofițeri americani, la fața locului și-a făcut apariția o unitate NKVD. Cei mai norocoși dintre ofițerii cazaci au murit repede;ceilalți au fost uciși în bătaie, torturați, orbiți și aruncați în căzi de acid. Soarta trupei nu a fost cu mult mai bună;majoritatea au pierit în gulag.

Iugoslavia

Greu de găsit, în zilele teribile din mai 1945, tragedii mai mari decât cele derulate pe teritoriul fostei Iugoslavii. Armata de Eliberare condusă de Tito avea de plătit numeroase poliție:croaților și slovenilor care luptaseră alături de germani, cetnicilor conduși de Mihailovici (partizani sârbi de orientare naționalistă), bosniacilor musulmani încadrați în SS. Primii au plătit prețul soldații germani ai fostului Grup de Armate E, capturați în timp ce încercau să se retragă în Austria. Partizanii au organizat execuții sumare;ulterior a avut loc un „marș al morții”, lung de 2.000 de kilometri, menit să arate populației chipul „celei mai bune armate din lume”, ce trebuia umilită, după ce fusese înfrântă. Puțini au supraviețuit acestei experiențe, iar mărturiile sunt foarte vagi.

Femei voluntare în cadrul trupelor de partizani conduse de Tito

Bătăile și torturile erau constante. În grupul de prizonieri se găseau și câteva sute de femei, majoritatea asistente medicale sau telegrafiste din unitățile de transmisiuni. Au fost violate sistematic de partizani și localnici deopotrivă, apoi „împrumutate” soldaților Armatei Roșii sau celor din armata bulgară care se aflau pe teritoriul Iugoslaviei. Multe dintre tinerele fete au început să mimeze plăcerea, pentru a grăbi abuzul sexual. Altele au încercat să-și ofere trupurile în schimbul protecției;având de ales între sute de femei, partizanii au fost indiferenți la toate aceste încercări disperate, ce aveau puține șanse de reușită. Calvarul prizonierilor a durat mai bine de două luni, timp în care au fost nevoiți să mărșăluiască și 50 de kilometri de zi. Cei care se prăbușeau sau cei ce încercau să-i ajute erau împușcați pe loc. Dar în scurt timp dizenteria, foametea și bătăile au redus distanța parcursă zilnic la cel mult 20 de kilometri. Partizanii se schimbau săptămânal;de fiecare dată, bătăile se întețeau. Civilii îi obligau să se umilească pentru o gură de apă, pe care apoi refuzau să o ofere. Prizonierii au fost în cele din urmă puși să muncească la reconstrucția unui teritoriu ce făcuse parte din Austria și unde țăranii și fermierii de origine slavă avuseseră mult de suferit sub regimul nazist. Nu există o statistică referitoare la numărul celor decedați, dar, conform puținelor mărturii, aproape trei sferturi dintre prizonieri muriseră până la sfârșitul anului 1945.

Nu toate asasinatele comise în această perioadă au fost întâmplătoare. Unele au fost decizii, „dictate de necesitate”, prin care mii de oameni au pierit sau au fost trimiși în prizonierat rusesc. Toate unitățile de cazaci din armata lui Vlasov au fost prompt predate asasinilor din NKVD. Aceste unități participaseră activ la luptele împotriva partizanilor, soarta lor era pecetluită. Vlasov însuși, reținut de aliați în Tirol, a fost predat sovieticilor. La 1 august 1946, împreună cu 11 colaboratori apropiați, a fost executat prin spânzurare. Exista un soi de naivitate, de lipsă de înțelegere a modului în care aveau să evolueze lucrurile din punct de vedere politic. Un exemplu în acest sens îl reprezintă slovenii. În noaptea de 3 mai, Parlamentul sloven a declarat crearea noului stat în cadrul regatului iugoslav. Slovenii dispuneau de aproximativ 12.000 de oameni, printre care și unități de cetnici. Tito a trimis împotriva acestor forțe 14 divizii de infanterie. Slovacii s-au retras din Ljubljana spre granița cu Austria, unde trupele britanice au interceptat circa 25.000 de militari și civili și le-au cerut să depună armele, la Klagenfurt. Deși sperau că vor fi evacuați în Italia, prizonierii au fost predați partizanilor titoiști. Cercetări recente ridică numărul slovenilor care au pierit în acea perioadă la aproape 14.000.

Croații își organizaseră din 1941 un stat în care principala forță militară și politică o constituiau ustașii, Mișcarea Revoluționară croată, ultranaționalistă. Milițiile ustașe erau responsabile pentru o epurare etnică de mari proporții, care îi viza pe sârbi și pe evrei, iar crimele înfăptuite de aceștia fuseseră îngrozitoare. În mai 1945, era limpede că statul croat independent încetase să mai existe. Forțele militare croate și numeroși civili, alături de germani, cetnici și unități ale milițiilor slovene (în total circa 30.000 de oameni) au mărșăluit spre vest, sperând să ajungă în Austria și să se pună sub protecția britanicilor. În afara civililor, militarii din unitățile regulate sau din miliții participaseră la operațiuni împotriva partizanilor, cu toate ororile care le presupunea o asemenea misiune.

La 15 mai, conglomeratul de unități a ajuns la râul Drau, trecerea fiindu-le interzisă de forțele bulgare ce păzeau malul nordic. Cum forțele croate nu erau nerăbdătoare să aștepte venirea sovieticilor și nici să depună armele așa cum ceruseră unitățile bulgare, și-au croit drum prin luptă spre Bleiburg, unde se găsea și Divizia 51 a Armatei de Eliberare titoiste. Drept urmare, aproape 80% din unitatea de partizani a pierit în luptă. Pierderile uriașe s-au datorat abandonării tacticilor de gherilă și folosirii asalturilor de infanterie, umăr la umăr, copiate din manualele Armatei Roșii. Folosirea unor tactici atât de primitive și sinucigașe împotriva unor soldați căliți în luptă și cu resentimente profunde față de partizanii de origine sârbă a avut drept rezultat o baie de sânge. Curând însă, croații și ceilalți colaboraționiști au fost nevoiți să facă față unui nou inamic:patrulele Armatei 8 Britanice, venită din Italia.

Liderii croați s-au oferit să se predea britanicilor. Aceștia au refuzat, susținând că aveau ordine precise să împiedice forțele croate să ajungă în Austria și să le predea armatei lui Tito. Ofițerul britanic care a purtat negocierile a asigurat că prizonierii nu aveau de ce să se teamă. Guvernul condus de Tito semnase toate angajamentele internaționale referitoare la prizonierii de război. Croații aveau timp la dispoziție 50 de minute să accepte condițiile și să predea armele. Calvarul proaspeților prizonieri a început în după-amiaza zilei de 15 mai. Multe grupuri au refuzat să se predea, preferând să moară în luptă. Unele mărturii vorbesc de femei și copii asasinați de capii familiei, pentru a nu cădea în mâinile partizanilor sârbi. Marșul prizonierilor a fost un drum al morții. Se estimează că între Bleiburg și Marbug, care nu se găsesc la o distanță mai mare de 100 de kilometri, au pierit circa 50.000 de oameni în decurs de câteva zile. Cifrele sunt intens disputate și astăzi de specialiștii și autoritățile din Croația, Slovenia și Serbia. Puțini au ajuns în apropierea frontierelor României și Greciei;asta și fusese intenția. Occidentalii au fost total indiferenți la masacru, pe care l-au văzut ca o reglare de conturi în Balcani. Nu avea să, fie, din păcate, ultima...

Sunt foarte puține mărturii asupra asasinatelor. Croații, bosniacii, slovenii luați prizonieri atunci au fost împușcați și aruncați în gropi comune, strat peste strat. Apoi localnicii s-au plâns că victimele erau îngropate îmbrăcate, iar ei sufereau din lipsa hainelor. Prizonierii au fost astfel dezbrăcați și așezați în genunchi, în timp ce priveau cum ceilalți prizonieri sunt executați. Desigur, mulți dintre ei erau vinovați de crime îngrozitoare, dar această vinovăție colectivă pare greu de asociat cu dreptatea.

În primăvara anului 1945, lumea s-a cutremurat. Apoi oamenii a început să-și reconstruiască viețile, punând la temelia propriilor destine speranța. Speranța că omenirea se va trezi din coșmar și nu îl va repeta niciodată.

Bibliografie selectivă:

James Lucas, The Last Days of the Reich, Cassel Military Paperbacks, 2000;

Jozo Tomasevich, War and Revolution in Jugoslavia. Ocupation and Colaboration, Stanford University Press, 2001;

L´effondrement du IIIʽ Reich, Militaria HS N°094, martie 2015;

Antony Beevor, Berlin. Căderea – 1945, București, Editura Rao, 2002.