Magna Charta Libertatum, sfârșitul procesului de consolidare monarhică
Pe 15 iunie anul acesta s-au împlinit 800 de ani de la semnarea unui document care a influențat decisiv evoluția politică a Anglia medievale. Din punct de vedere ideologic și istoriografic rolul acestui act a fost de multe ori minimalizat sau exagerat, mai ales în a doua direcție. Sub influența ideologiei, unii istorici au încercat să traseze un parcurs firesc de la acest moment și până la Habeas Corpus Act (1679) din vremea regelui Carol al II-lea Stuart (1660-1685) . Interpretarea această ar fi subliniat faptul că englezii ar fi dezvoltat un cult pentru libertate, în sensul ei modern, încă din Evul Mediu și de ce nu, că Marea Chartă ar constitui baza parlamentarismului . O astfel de abordare este eronată, din moment ce tocmai înțelesul termenului medieval de „libertate” este modificat, în Evul Mediu termenul desemnând „privilegiul” acordat de monarh sau de un senior.
Anul 1207 aduce în prim-plan un conflict similar cu cel dintre 1160 și 1170, disputat de către regele Henric al II-lea și Thomas Becket, Arhiepiscop de Canterbury. Conflict similar din prisma demnităților celor doi protagoniști, în cazul de față fiind vorba despre regele Ioan I „Fără-de-Țară” (1199-1216) și Stephen Langton, Arhiepiscop de Canterbury, recomandat și sprijinit permanent de papa Inocențiu al III-lea. Deși nu lipsit de calități, Ioan I nu se bucura de autoritatea său Henric al II-lea și nici măcar a fratelui său, Richard I „Inimă-de-Leu”, reușind într-un interval destul de scurt să nemulțumească aproape toți factorii de putere din regat, dar și pe cei din afară . Încă de la începutul domniei sale a înrăutățit relațiile cu suzeranul său din Franța, regele Filip al II-lea August, apoi pe fondul unor politici arbitrare pe plan intern au debutat neînțelegerile cu baronii . Nu a mai durat mult și regele încăpățânat a atras nemuțumiri și din partea Bisericii într-o chestiune ce privea alegerea Arhiepiscopului de Canterbury (scaun ce conferea și demnitatea de primat ecleziastic în Anglia) .
În anul 1214 se pare că Ioan era într-o poziție mult mai bună după ce devenise vasalul papei Inocențiu al III-lea, totuși baronii au refuzat să-l urmeze. Înfrângerea suferită de împăratul Otto al IV-lea (1209-1215) la Bouvines în fața lui Filip al II al Franței pe 27 iulie 1214 l-a adus pe Ioan într-o poziție instabilă pe plan intern . O răzvrătire a baronilor era plauzibilă când domnește un rege despotic, înfrânt și cu un respect foarte mic din partea populației . André Maurois deduce astfel că un rege autoritar precum Henric al II-lea (1154-1189) era susținut de succesul său politic și de respectul din partea supușilor în eventualitatea unei răzvrătiri a baronilor;limpede de înțeles că Ioan nu deține nici aura romantică a regelui cruciat Richard I „Inimă-de-Leu” (1189-1199), fratele său.
Coalizarea elementelor agresive față de politica lui Ioan s-a făcut în jurul lui Stephen Langton, cel mai are avocat al vechilor „libertăți” din vremea lui Henric I Beauclerc (1100-1135). Documentul revedincativ are 63 de clauze și va rămâne cunoscut sub numele de „Magna Charta Libertatum”.
Motivația acestui act, ce a servit inițial ca tratat de pace, a avut la bază o anumită concepție despre supremația legii și caracterul divin al acesteia . Mai târziu acest document a căpătat principii mult mai generale:„Există legi ale statului, drepturi aparținând comunității. Regele trebuie să le respecte. Dacă le violează, loialitatea încetează a fi o datorie și supușii au dreptul să se răscoale” . Prevederea cea ai importantă privește în primul rând formarea unui consiliu de 25 de baroni care funcționa:„pentru a păstra și a face să fie respectate, în toată puterea lor, pacea și libertățile care le-au fost acordate și confirmate prin cartă” (clauza 61) . De fapt acest lucru mai însemna și posibilitatea baronilor de a aduce îndreptări la actul de conducere al regelui și cel mai important, dreptul baronilor, clericilor și al marilor stăpânitori de pământ de a se opune în cazul în care regele va impune noi taxe;aceștia își dădeau acordul pentru toate taxele, existau trei excepții în care regele putea percepe în mod arbitrar taxe . Mulți au crezut că aici își face pentru prima dată aparența în Evul Mediu și principiul reprezentării. De fapt aici doar baronii aveau dreptul de a decide în privința taxelor, populația de rând nefiind reprezentată în cadrul acestei consultări .
Pe lângă problema taxelor și a prerogativelor baronilor, Charta trata și alte probleme destul de interesante. În aceeași notă cu respectarea „libertăților” regele se angajează să returneze posesiunile confiscate și să redea privilegiile inițiale (clauza 52) . Alte clauze reglementează moștenirea și căsătoria (clauzele 2-8, 10-11), statutul străinilor pe timp de pace și război (clauzele 41-42), noile raporturi politice cu galezii și scoțienii (clauzele 56-59) etc. Tot în clauza 61 este prevăzută și posibilitatea în care Charta poate fi declarată nulă și fără valoare de către rege întrucât „cei douăzeci și cinci de baroni vor jura să asculte cu credință de toate articolele de mai sus și vor face, cu toată puterea lor, ca ele să fie ascultate și de alții.” Ultima clauză reiterează „dorința și porunca” în favoarea libertății Bisericii engleze și a oamenilor din regat de a păstra privilegiile și de a se bucura de ele în liniște și pace .
Cu siguranță că acest eveniment a reprezentat un punct de cotitură în istoria Angliei medievale. Dacă până în acel moment al conflictului dintre 1214-1215 monarhia a cunoscut succese semnificative în procesul de consolidarea puterii, Magna Charta Libertatum va restrânge prerogativele regale, debutând astfel o adevărată criză a monarhiei engleze în timpul domniei lungi și frământate a lui Henric al III-lea (1216-1272), fiul lui Ioan „Fără-de-Țară”. La acel moment însă, regele Ioan nu va fi deloc mulțumit de acest compromis și va face tot posibilul ca Magna Charta să fie condamnată de către noul său suzeran, Papa Inocențiu al III-lea. Acesta îl va sprijini pe regele Angliei și îi va reproșa Arhiepiscopului de Canterbury că a instigat la revoltă. Dar izbucnirea unui nou război cu Filip al II-lea August și decesele Papei (iulie 1216) și al lui Ioan (octombrie 1216) au consemnat victoria internă a baronilor și a actului lor politic, Magna Charta Libertatum. Aceste „libertăți” vor fi trecute cu vederea în timpul Tudorilor (1485-1603) într-o perioadă în care despotismul regal părea o necesitate după lunga stare de instabilitate generată de Războaiele Rozelor (1455-1487). Dar va reveni în forță ca o reacție la absolutismul monarhic al lui Iacob I Stuart (1603-1625), și mai ales în ajunul Revoluției engleze, în cadrul disputei dintre Parlament și Carol I (1625-1649).
Bibliografie
Maurois, André, Istoria Angliei Ediție actualizată de Michel Mohrt, Trad. Raul Joil, Editura ORIZONTURI, București.
Platon, Alexandru-Florin, Rădvan, Laurențiu (ed.), De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Editura Polirom, Iași, 2005.
Platon, Alexandru-Florin, Rădvan, Laurențiu, Maleon, Bogdan-Petru, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice (secolele V-XVI), Editura Polirom, Iași, 2010.