Lupta pentru recunoașterea Marii Uniri

Cele mai multe din sursele arhivistice privind recunoașterea internațională a formării României Mari sunt deja valorificate. Pentru completarea informației, ar trebui îndreptată atenția mai mult și asupra corespondenței, privind acest subiect, între personalitățile epocii. Cum, în momentul dezbaterilor asupra viitoarelor tratate de pace, N. Iorga avea un rol politic foarte important în România – șef de partid parlamentar și președinte al Camerei Deputaților din decembrie 1919, până în martie 1920, corespondența primită de acesta aduce lumini și în planul luptei pentru recunoașterea granițelor.

Până acum s-a aruncat numai o privire fugară asupra acestei corespondențe [1], deși discuția este ușurată de faptul că scrisorile respective au fost publicate – colecția Scrisori către N. Iorga, vol. VI, partea I și a II-a, Edit. Academiei, București 2002 și 2003 [2]. Foarte multe și interesante scrisori, mai ales pentru dezbaterile din culisele Conferinței de Pace, privesc tratativele din 1919; din cele primite de istoric în 1920, pe aceeași temă, valoarea cea mai mare o au cele expediate de primul-ministru Al. Vaida-Voevod.

Critici epistolare

Al. Vaida-Voevod a făcut, pentru îmbunătățirea raporturilor cu Aliații, o îndelungă vizită în Occident, în iarna lui 1920. Durata prea mare a vizitei, în condiții politice interne tulburi, i-a adus critici, inclusiv din partea lui N. Iorga: „Primul-ministru întovărășit de o întreagă suită, căci o măreție ungurească servea întotdeauna ca model, plecase în străinătate – de unde nu l-am mai putut readuce, cu toate desperatele mele telegrame” [3]. Se cunosc etapele acestei vizite:

1. La Paris (16-27 ianuarie) – întâlniri cu George Clemenceau și Lloyd George; pe 20 ianuarie ia cuvântul în Consiliul Suprem, pentru granița de Est și problema Basarabiei; liderii Franței și Angliei pun drept condiție evacuarea Ungariei de către trupele române;

2. Vizită la Londra (28 ianuarie – 3 februarie) – întâlniri cu Lloyd George;

3. A doua etapă la Paris (4-22 februarie);

4. A doua etapă la Londra (22 februarie- 13 martie).

În toate cele patru etape ale vizitei a trimis scrisori-rapoarte către N. Iorga, pe care-l considera conducător al Blocului Parlamentar aflat la Putere. Uneori, scrisori cu conținut similar trimitea și președintelui Senatului, Paul Bujor. În 24 ianuarie 1920, Al. Vaida-Voevod (foto) îi scria din Paris lui N. Iorga [4], anunțând că-i va vizita pe cei mai importanți dintre liderii noii echipe guvernamentale a Franței: Millerand, Deschanel, Poincaré, Viviani, Briand etc.

Dorea obținerea unui împrumut avantajos de pe piața franceză, dar și modificarea poziției presei franceze față de România, împotriva căreia apăruseră, în ultima vreme, articole nefavorabile, cu bănuită influență maghiară. Ofensiva antiromânească a Ungariei era foarte puternică, atât în lumea diplomaților, cât și înspre opinia publică occidentală. (Probabil și în urma acestor atenționări primite de la Al. Vaida-Voevod, N. Iorga va publica – în ziarul său „Neamul Românesc”, la 28 ianuarie 1920 –, un articol sub titlul Delegații unguri la Paris: „Vechea Ungarie nu poate învia. Patrioții naționaliști trebuie să o înțeleagă. Formele pot supraviețui fondului, dar, când se sfarmă, e pentru totdeauna. Datoria oamenilor cu conștiință clară este să ajute învierea și consolidarea Ungariei Nouă. Gesturi și cuvinte ca acelea de la Paris sunt făcute însă ca să împiedice aceasta, subordonând realitățile vii, irealităților moarte. Și, astfel, cei mai mari dușmani ai poporului maghiar sunt poate aceia care-l înșală azi pentru a provoca ruina lui mâine”.

Al. Vaida-Voevod solicita lui N. Iorga să insiste pe lângă Rege pentru retragerea cât mai grabnică, cerută de Aliați, a trupelor române din Ungaria. Pentru a diminua supărarea Parisului și Londrei pe această temă a tergiversării retragerii, primul-ministru român a întrebat dacă, după îndeplinirea cererii, Consiliul Suprem al Conferinței va asigura România împotriva unor atacuri maghiare; „Nici Lloyd George, nici Clemenceau nu au răspuns nimica” – constata cu mâhnire conducătorul Delegației Bucureștilor.

Cu toate acestea, trupele trebuiau scoase din Ungaria. „Însă – scria –, la linia noastră nouă să ne fortificăm astfel încât la cea mai mică mișcare maghiară să putem da o lovitură hotărâtoare”. Iar în interiorul Țării, „Cu cei care s-au pus în serviciul lui Horthy trebuie isprăvit scurt, la Curtea Marțială. Clemența ușor va fi interpretată ca teamă ori ca frică de alții din partea maghiarilor și se vor obrăznici și mai mult, până ce ne vor crește peste cap. Trebuie statuat exemplu fără șovăire, dar – bineînțeles – în cazurile în care crima e dovedită. Deci: mână liberă curților marțiale”.

Problema recunoașterii unirii Basarabiei se lovea de lipsa de interes a occidentalilor, doritori și să-și menajeze relațiile cu Rusia bolșevică, sau să nu le înăsprească pentru teme importante doar pentru țările din Răsăritul Europei: „Nici polonezii, nici noi nu am primit încă nici o făgăduință concretă în chestia bolșevicilor ruși. Lloyd George își teme numai coloniile din Asia și preferă să întărească stătulețele și statele din Caucaz și dinspre Indii, lăsându-ne pe noi în grija lui D-zeu. Francezii vor face ceea ce vor putea, dependenți și ei, ca noi, de ei. Italienii țin din nou ițele de apropiere cu nemții și nu vor face nici măcar un gest încontra bolșevicilor.”

Lucid, Al. Vaida-Voevod, încerca să folosească toate canalele posibile pentru a determina o atitudine pozitivă din partea Rusiei. Îndemna ca, fără știrea Marilor Puteri, să se ia contact direct cu Moscova, prin intermediul unor oameni de stânga, văzuți bine de bolșevici: „Bine ar fi ca, pe lângă aprobarea M[ajestății] S[ale], să se încerce o recunoaștere a Unirei Basarabiei prin Guvernul Sovietelor (dr. Lupu), ca precondiție și fără larmă”.

Problema era reluată în scrisoarea din 31 ianuarie [5]: „În chestia cu bolșevicii (dl. dr. Lupu ar putea găsi căile și mijloacele mai bine și mai urgent ducătoare la scop). Pe dl. Ciotori – un băiat excelent – îl trimit la Copenhaga, ca să discute chestia repatrierii prizonierilor noștri din Rusia. Aceasta ca pretext, însă, a discuta pacea cu Guvernul Sovietelor pe baza recunoașterii Unirei Basarabiei. Ca tactică: nu e permis să trezim impresia că ne-am grăbi și că am fi cuprinși de teamă. Dl. dr. Lupu ar trebui să facă încercarea a pune la cale, în presa atât de criminal neglijată, o atitudine care să nu ne strice prin stăruințe și țipete după pacea cu bolșevicii”.

Chestiunile românești și englezii

Scrisoarea-raport din 31 ianuarie 1920 se referea la contractele avute de Delegația română în Anglia, în primul rând cu Lloyd George (foto). Tema retragerii urgente a trupelor române din Ungaria revenea. Dar, expunerile repetate, și foarte bine argumentate ale lui Al. Vaida- Voevod asupra drepturilor României au făcut o impresie foarte bună, arătată deschis cu toată sobrietatea britanică.

„Conform informațiilor luate de la oameni care îi cunosc pe englezi ori sunt chiar englezi cu judecată obiectivă, gesturile de simpatie pe care le-am obținut – de multe ori – sunt sincere” – i se scria lui N. Iorga. Asupra ecoului favorabil al vizitei lui Vaida-Voevod în Anglia, din multe părți a venit confirmarea.

Neamul Românesc din 8 aprilie 1920, publică telegrama lui Lloyd George către Vaida-Voevod, datată 30 martie 1920: „Londra, 30 martie 1920. Rog să primiți sincerele mele mulțumiri pentru foarte cordialul mesagiu. Am fost fericit de a fi avut marea plăcere de a vă întâlni și de a fi avut împreună convorbiri folositoare privitoare la chestiunile românești și la cele externe europene. Sunt sigur că șederea dv. în Anglia v-a convins de simțămintele sincerei prietenii a Poporului și Guvernului britanic pentru Poporul României și al Transilvaniei. Dorim prosperitate și progres patriei dv. mărite”.

Telegrama fiind din 30 martie, la peste două săptămâni de la demiterea lui Vaida-Voevod, pe Lloyd George nu-l mai obliga nimic să o scrie; de aici concluzia că sentimentele arătate erau sincere. Pe lângă puterea de convingere a delegaților români, N. Iorga mai găsea o explicație: „Călătoria lui Vaida-Voevod, ținută aproape secretă, și de cei mai mulți din colaboratorii Blocului, n-avea de la început o țintă definitivă; era vorba, desigur, mai mult de-o prezentare înaintea acelor factori hotărâtori cari până acum îl cunoscuseră în adevăr, dar în subordine. [...] Acolo, și mai ales la Londra, care privise cu ochi răi faptul că până atunci miniștrii noștri se opreau la Paris, se întâlni o atmosferă așa de favorabilă încât se putea pune chestia, până atunci zăbovită, a recunoașterii Basarabiei” (N. Iorga, Supt trei regi, București, 1999, p. 288.).

Vaida-Voevod scria: „Am fost asigurat că englezii nu umblă cu complimente, ci ori tac, ori spun ceva ce într-adevăr simțesc. Astfel, toasturile domnilor Lloyd George, Bonard Law, Lordul Harding și asigurările lor de simpatie față de Țară, am impresia și eu că sunt sincere. Ce privește felul cum m-au primit, după ce am avut ocazia să stau câtva timp de vorbă cu ei, a fost atât de călduros încât, ca oriental presupuneam și ținte ascunse. Presa întreagă, nu se poate mai bună. Nu se poate să fie o conspirație pusă la cale, căci ar fi absurd ca acești potentați ai lumei să-și ia osteneala la asemenea tertipuri. Stead, de la Times, cu care sunt în relații pot zice prietenești, încă din Viena, a promis că-i va face lui Appónyi o primire să-i meargă vestea. M-a asigurat că Lloyd George nu are gânduri rezervate pentru care ar fi stăruit atât de insistent ca să fiu nesmintit aici pe când va veni Delegația maghiară. El zice că Lloyd George a prins încredere față de mine și de aceia vrea să fiu aici, ca să mă poată informa repede în fiecare caz când Appónyi ar aplica vreun șiretlic. Anume Lloyd George a și simțit că Appónyi umblă cu șoalda și, nestăpânind chestia maghiară, ar avea teamă să nu fie tras pe sfoară și să se blameze. De aceea ar vrea să poată să se informeze. Stead e generalissimul presei [...] și îl combate pe Lloyd George cu îndârjire, în «Times», de la începutul Conferinței. Când mi-a dat această explicație, l-am întrebat: «Dar dacă, totuși, Lloyd George ar cere concesiuni pentru unguri ?» Stead: «Să nu cedezi la nici un caz.» Eu: «Voi trebui să demisionez.» El: «Lloyd George respectă pe oamenii cari cu argumente susțin un adevăr și când îi sunt contrari»”.

Anunțul lui Vaida-Voevod corespundea adevărului: majoritatea presei britanice din acel moment a fost favorabilă vizitei primului-ministru român. În numerele lor din 29 ianuarie 1920, The Daily Telegraph și Manchester Guardian remarcau personalitatea oaspetelui, dând o scurtă biografie; în aceeași zi, The Times scria: „Guvernul a făcut bine că a primit ca oaspete al său pe primul-ministru al României, dl. Vaida-Voevod, cu ocazia primei sale vizite în această țară. Atât dl. Lloyd George cât și lordul Harding, toastând, ieri, în sănătatea dumnealui, au spus că el este cel mai adevărat reprezentant al României unite, fiind un fiu al Transilvaniei, care a muncit multă vreme, cu mare risc și sacrificii personale, pentru eliberarea provinciei sale natale de sub maghiari și pentru Unirea cu Regatul. E bine, de asemenea, că prim-ministrul Britaniei și sfetnicii lui vor să aprecieze ajutorul pe care dl. Vaida va avea posibiltatea să li-l dea, în ce privește opera consolidării păcii în legătură cu chestiunea Ungariei și a Rusiei”.

Iar Guvernul Angliei va putea ajuta România. Portretul făcut primului-ministru român era foarte măgulitor: „Dl. Vaida este un bărbat drept, lipsit de vanități personale, pătruns de devotamentul față de țara sa. [...] Vor fi în România oameni mari mult mai rafinați decât dumnealui, vor fi, fără îndoială, politicieni mai versați în chițibușurile politice și diplomatice, dar sigur nu sunt mai onești și mai sinceri”.

The Observer din 1 februarie 1920 scria: „Dl. Vaida-Voevod este un bărbat remarcabil, care simbolizează încoronarea revoluției istorice a națiunii sale. [...] Astăzi, România poate privi mulțumită asupra a 19 secole de istorie, mândră și agitată. Rasa care își are origina în colonizările lui Traian și care și-a păstrat triumfătoare limba, cultura distinctă și tradiția națională, prin multe vicisitudini și sub diferite stăpâniri străine, a dat ultima bătălie pentru eliberare.[...] Rezultatul vizitei va însemna reînvierea încrederii și simpatiei de ambele părți. Dl. Vaida va lăsa în urma sa impresia unei personalități luminate și sincere”.

La curent cu presa britanică, N. Iorga scria, sub titlul Solul Țerii, în Neamul Românesc din 27 februarie 1920: „Avem de un timp știri asupra acțiunii în Apus a primului-ministru, și aceste știri sunt dintre cele mai mulțumitoare. [...] Primul-ministru e la locul lui acolo unde se găsește. A-l clinti de acolo e să se aducă un rău serviciu țerii”.

Istoricul încerca și să combată ascuțitele critici, din presa de opoziție de la București, pe tema lungimii excesive a vizitei în Occident; informat de acestea, Vaida- Voevod scria lui N. Iorga: „Faptul că sunt absent din Țară poate o să vă pricinuiască unele dificultăți. Chestiile pendinte sunt, însă, prea importante încât să pot absenta de aici. Aș periclita tot ce am dres până acum. De altcum, chiar absența mea din Țară dovedește că stările politice sunt consolidate. De când m-am convins că nu pot pleca, am început să mă laud: Pot sta liniștit, la noi nu e ca în Iugoslavia, Polonia și Cehoslovacia. Cabinetul e susținut, pe baza programului principial, de Blocul Majorității [...] Apoi le expun cum autoritatea dv. garantează lucrarea sigură a Camerei”.

Vaida-Voevod la Londra și problema minorităților

Prezența primului-ministru la Londra era necesară și datorită existenței acolo a unui puternic și influent curent filomaghiar, care trebuia combătut. O parte a acțiunii acestui curent – care se va dezvolta după 1920 – era în plan confesional. „Enorme dificultăți – scria Vaida- Voevod – am avut pentru chestia confesiunilor minorităților. Am reușit să calmez revolta ce exista în contra noastră pe urma denunțurilor și calomniilor maghiare. Va trebui, însă, de urgență să asigurăm drepturi prin legi și să încheiem Concordatul. Mitropolitul de Canterbury și Mayer, șeful bisericilor libere, mi-au acordat credit, după ce le-am făcut un expozeu al situației. Cardinalul de Londra mi-a spus că dânsul a trimis toate jălbile maghiare la Roma, dar ne sfătuiește să accelerăm Concordatul, un sfat pe care – independent de colegul său catolic – mi l-a dat și Arhiepiscopul de Canterbury, capul Bisericii anglicane. Pe acesta l-am rugat să vorbească și câtorva teologi ortodocși de ai noștri, după ce aflasem că au venit vreo 40 sârbi și 12 greci. Vă rog să vorbiți cu I.P.S.S. Cristea. Din parte-mi, îndată ce voi putea avea un fond, o să pun, cu concursul Consiliului de Miniștri, sumele necesare la dispoziție. Să dovedim și prin acest gest că știm să fim nu numai toleranți, dar să ne atașăm culturei teologice apusene”.

Aspect de la lucrările Conferinței de la Paris

Vaida-Voevod vroia să strângă pentru România toate simpatiile posibile ale Marilor Puteri; de aceea, anunța că nu va neglija nici Italia, mergând la Roma: „S-ar supăra, de altcum, Fratelli și votul lui Nitti în Consiliul prezidenților de consilii, care înlocuiește pe viitor Conferința, ponderează prea mult încât să-l indispun acuma, când e spartul târgului atât pe tema Ungariei cât și pe tema Basarabiei”. 

Așadar, pe ansamblu, prima vizită la Londra a lui A. Vaida-Voevod a fost un succes cu influență asupra viitoarelor granițe ale României. Îl constată și o sursă pe deplin obiectivă, A. Lapedatu, tot într-o scrisoare către N. Iorga, din 7 februarie 1920: „Vizita d-lui Vaida la Londra a fost oportună, foarte oportună chiar, izbutind să distrugă zvonurile calomnioase și să împrăștie nedumeririle dăunătoare pe cari cei interesați, ignorați, au izbutit să le acrediteze și să provoace în contul nostru chiar și cercurile conducătoare din Anglia. Acum se gândește să viziteze Roma, dacă cumva venirea ungurilor și chemarea lor la Londra, nu l-ar sili să meargă mai întâi acolo, întrucât Lloyd George i-ar fi spus că e necesar să fie de față la tratative, căci, textual, Appónyi, prin talentul și dibăcia sa, ne-ar putea crea oarecari dificultăți” [6].

A urmat, pe 15 februarie 1920, o telegramă către N. Iorga, anunțând promisiunea francezilor și englezilor de a asigura protecția celor două Mari Puteri pentru români și slovaci față de Budapesta. De aceea, evacuarea trupelor române din Ungaria nu mai putea fi tergiversată [7]. Cu aceeași problemă revine și într-o telegramă din 16 februarie.

Discuții pe tema Basarabiei

În perioada 9–14 februarie 1920, au avut loc la Copenhaga discuții între D.N. Ciotori și M. Litvinov, pe tema Basarabiei. Pe aceeași temă, se întrunește Consiliul de Miniștri al României, în absența primului-ministru, pe 26 februarie; vor participa și șeful Marelui Stat Major, generalul Prezan, șeful Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, președinții celor două Camere ale Parlamentului, N. Iorga și Paul Bujor; toți s-au declarat pentru relații pașnice cu Rusia [8]. Se pare că România se îndreaptă spre un rezultat pozitiv și în ceea ce privește recunoașterea Unirii Basarabiei.

La 3 martie 1920, Vaida-Voevod îi scria din nou lui N. Iorga: „Azi am primit textul oficial, integral, al telegramei cu ofertul de pace rusesc. După o consultare cu Lloyd George, am trimis răspunsul, având autorizarea telegrafică a Consiliului de Miniștri, dată în prezența și cu concursul dv. Tot azi am primit, în fine, rezolvarea chestiei Basarabiei. Nu vă puteți imagina câte sforțări directe și indirecte m-a costat obținerea acestei hotărâri. [...] Stăruiți, vă rog, ca afară de Inculeț să fie delegați pentru tratativele cu rușii d-rul Lupu și Ciotori. Acest din urmă ne-a făcut servicii de neprețuit. La Copenhaga, el a știut să opereze conform instrucțiunilor mele cu cea mai mare dibăcie, obținând de la Litvinov, în fine, formularea satisfăcătoare a ofertei. Ca prim-delegat ar trebui însărcinat Mișu, care are cea mai bogată experiență diplomatică. Diamandi nu e posibil, fiind nedorit de ruși” [9].

Contactele cu Guvernul sovietic au continuat și după întâlnirea de la Coppenhaga. Pe 5 martie 1920, din Reval, capitala Estoniei, Comisarul Poporului pentru Afacerile Externe al Rusiei, Cicerin, trimitea lui Vaida-Voevod o telegramă, cu propunerea formală de începere a tratativelor de pace; acesta răspundea (din Londra, la 15 martie), alegând ca loc al tratativelor Varșovia; o nouă telegramă a lui Cicerin pe 17 martie, dar, între timp Guvernul Vaida-Voevod fusese demis, iar noul Guvern, Averescu, nu a mai continuat tratativele cu Guvernul Sovietic [10].

Pe problema Basarabiei, lui N. Iorga îi telegrafia, de la Paris pe 5 martie 1920, și Ion Pelivan: „Conferința din Londra a recunoscut Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă. Dreptatea cauzei noastre a triumfat. Scuturându-și și ultimele urme dureroase ale jugului moscovit, Basarabia își are de acum înainte liniștea necesară ca prin muncă încordată să-și asigure dezvoltarea economică și culturală și să contribuie la prosperitatea întregului Neam românesc. În aceste clipe de adevărată sărbătoare, cu inima plină de bucurie, felicit în persoana dv. Maturul Corp al României Mari, urându-vă spor și succes în greaua muncă de refacere a puterilor naționale. Trăiască România Mare și puternică! Ion Pelivan, Delegatul Basarabiei la Conferința de Pace” [11].

N. Iorga va citi telegrama în ședința Camerei Deputaților din 6 martie 1920 [12]/ Istoricul a spus că Pelivan (foto) este „meritosul bărbat care a contribuit așa de mult prin propaganda sa, prin munca sa, pentru acest rezultat fericit”. Stenograma consemnează:

„(Adunarea, din nou în picioare, aplaudă tot timpul și strigă: Trăiască luptătorul Pelivan! Ura!)
„Domnilor – continuă Iorga, ceasul în care conștiința lumii civilizate, biruitoare împotriva barbariei cotropitoare de neamuri, recunoaște (aplauze) dreptatea Neamului nostru asupra ținutului care, de mai bine de o sută de ani, părăsit de Dumnezeu și de oameni, a știut să-și păstreze în masele adânci ale țăranului muncitor și cinstit întreaga noastră conștiință și nădejdiile noastre de viitor, ceasul când dreptatea acestui Neam se înfăptuiește în văzul lumii întregi, de pe urma jertfei întregului nostru Neam e, desigur, unul din ceasurile cele mari din istoria noastră națională (aplauze prelungite, îndelung repetate, ovațiuni, Adunarea aplaudă în picioare).
Ferice de noi cari ne-am învrednicit să vedem încununată munca și răsplata părinților noștri, cari au fost; ferice de noi cari am cules roadele ostașilor noștri, căzuți pentru întemeierea României Mari. (Aplauze, ovațiuni îndelung repetate. Adunarea aplaudă în picoare. Voci: Trăiască Armata Română ! Alte voci: Trăiască generalul Broșteanu, care a condus Armata în Basarabia. Aplauze.)
Printr-o fericită întâmplare, s-a întâmplat că gândul recunoscător pe care îl trimitem țerănimii noastre române din Basarabia, care nu s-a lăsat deznaționalizată nici cu binele, nici cu răul; că gândul acesta pleacă tocmai în momentul când această Adunare se pregătește să dea acestei țerănimi pământul pe care l-a muncit și care e al ei (ovațiuni, aplauze, strigăte de bravo, Adunarea aplaudă în picioare).
Să ne întoarcem cu toții, recunoscători, către acei bărbați cari, ridicați din mijlocul acestui popor, crescuți la școala grea a robiei și suferinților, au înfrânt toate suferințele, au înfrânt toate prigonirile și, din anii cei tineri, păstrând speranțele azi încununate de izbândă, au muncit pentru deșteptarea sufletească și binele material, pământesc, al Neamului lor și cari azi se întâmplă să fie în mijlocul nostru, ca acela care a stat în fruntea Basarabiei și care azi o vede revenind Patriei. (Aplauze prelungite, îndelung repetate, strigăte de bravo).
Voci: Trăiască! (Aplauze prelungite).

D. N. Iorga, președintele Adunării:

„Ori, ca deputați, ne-au adus din întreaga lor țară, de la Soroca, de la Orhei, de la Tighina până la Prutul blestemat ieri și de la Hotin până la Cetatea Albă și Chilia, încredințarea că Basarabia ne-a avut totdeauna, totdeauna ne-a iubit și cu noi împreună vrea să rămâie (Bravo, aplauze prelungite, îndelung repetate); ori, cari, ca soli ai dreptului și nădejdii noastre, au avut fericirea, fără păreche în viață, de a anunța alor săi, în mijlocul cărora au trăit zile de umilință și robie, că a venit ziua răsplătitoare și răsplătirea nu va avea sfârșit, prin munca și credința Neamului nostru, în sfârșit izbăvitoare asupra dușmanilor și asupra osândei durate o sută de ani (aplauze prelungite, îndelung repetate, strigăte de bravo). Voci: Trăiască Pelivan! (Aplauze prelungite, îndelung repetate). Voci: Trăiască Neamul Românesc! (Aplauze prelungite, îndelung repetate).”

Cu același prilej a vorbit în Adunarea Deputaților și reprezentantul Basarabiei, Ion Inculeț, care încheia cu o urare: „Să dea Dumnezeu să izbutească întreg Neamul românesc tot așa de bine cum au izbutit basarabenii.”

NOTE

1. Petre Țurlea, Nicolae Iorga în viața politică a României, Edit. Enciclopedică, Bucure ști 1991, p.
2. Volum îngrijit de Petre Țurlea.
3. N. Iorga, Memorii, vol. III, p. 127.
4. Scrisori către N. Iorga, vol. VI, 2, p.16-17.
5. Idem, p.20-21.
6. Idem, p.37.
7. Idem, p.40-41.
8. N. Iorga, Memorii, vol. II, p.345.
9. Scrisori către ...., op.cit., p.56-57.
10. DAD din 31 iulie 1920, ședința Adunării Deputaților din 28 iulie 1920, p.525-527.
11. Scrisori către...., op.cit., p.58.
12. DAD din 9 martie 1920, ședința Adunării Deputaților din 6 martie.