Lupta pentru putere în numele poporului

 Anul 1944 a adus în România tancurile sovietice imposibil d eoprit cu armamentul german şi Iosif Vissarionovici Stalin dorea instaurarea regimului comunist cu orice preţ în ţara de la Dunăre. Au fost luate măsuri în mod treptat, pentru a nu deranja prea mult aliaţii occidentali ce trimiteau mari cantităţi de mărfuri strategice. Încheierea ostilităţilor în mai 1945 a dus la schimbarea foii şi duritatea agenţilor comunişti a crescut sub coordonarea agenţilor temutei poliţii politice sovietice.

Era evident că forţele occidentale nu manifestă vreo simpatie pentru poporul român şi interesele strategice recomandau orientarea forţelor spre statele ce puteau bloca ieşirea forţelor sovietice din Marea Neagră. Anii 1946 şi 1947 au însemnat în istoria românilor un permanent asalt pentru înlăturarea din aparatul de stat a persoanelor considerate nesigure din punct de vedere ideologic. Conducătorii de la Bucureşti au uitat de foametea cumplită ce bântuia prin ţară în urma secetei şi a exportului de produse alimentare peste Prut, manifestând un interes deosebit pentru falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 şi pentru desfiinţarea partidelor istorice.

Numai monarhia mai rămăsese un bastion în calea preluării puterii în numele şi pentru popor. Regim comunist condus de un suveran era ceva de neconceput şi simbolul unor vremuri apuse trebuia să intre în istorie. Cum regele Mihai era văzut ca singura salvare pentru vieţile celor ce nu erau în graţiile făcătorilor de lume nouă, liderii partidului în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Petru Groza au conceput un plan pentru izolarea de mase şi de armată a conducătorului statului. Tehnica loviturii de stat era învăţată de la cei ce o experimentaseră cu succes în 1917. Ofiţerii trecuţi de partea regimului au întocmit documente prin care militarii Casei Regale erau trecuţi la dispoziţia ministerului.

Trupele Regimentului Gardă Călare au fost înlocuite din posturi cu unităţi fidele comunismului. Nu erau uitate nici măcar efectivele din posturi mai izolate. Un ordin-fulger al Marelui Stat Major trimis către Brigada Tunuri Anticar din Piteşti la 30 decembrie 1947 prevedea deplasarea de urgenţă la Palatul regal din Curtea de Argeş a unui detaşament puternic, soldaţii din Regimentul Gardă Călare urmând să fie dezarmaţi şi expediaţi rapid la Bucureşti. Armamentul uşor urma să fie păstrat sub pază militară de încredere. Mişcarea rapidă şi invizibilă a dat rezultate şi regele rămas singur a fost obligat să semneze actul de abdicare. Soldaţii de rând au fost păcăliţi prin promisiuni privind creşterea valorii calorice a raţiilor alimentare de la 2.500 la 3.200 de calorii. Hainele şi încălţămintea urmau să acopere necesităţile trupei. Oamenii de rând s-au supus superiorilor şi protestele au fost insuficiente pentru a însemna un pericol la adresa liderilor ce aveau sprijinul Armatei Sovietice. 

  Ultimul obstacol era eliminat şi procesul de comunizare urma să fie accelerat pentru a da satisfacţie deplină stăpânului de la Moscova. Cum vârsta îşi spunea cuvântul, dictatorul trebuia să consolideze flancul sudic al imperiului roşu pentru a trece la momentul oportun la „eliberarea” Greciei şi a Turciei.

Bibliografie minimală

Duţu, Alesandru, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

Hart, Liddell, Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, editura Orizonturi, Editura Lider, Bucureşti, f. a.

Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947 Preliminarii militare, consecinţe politice, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997.