Lupta pentru modernizarea României. Cazul „Carol I“

Înainte de a domni 48 de ani, Carol I, figura fundamentală a României moderne, a fost forţat să treacă prin furcile caudine ale intrigii şi neîncrederii româneşti.

„Puţin simpatic“ la instalarea pe tronul de la Bucureşti, primul monarh inaugurează, odată cu domnia sa, şi o graniţă invizibilă, în tranşeele căreia s-au purtat nenumărate bătălii în ultimii 146 de ani. E graniţa dintre consecinţele mici ale isteriei şi cele mai ample, ale istoriei, strâns legate în România. „Republica de la Ploieşti“, din august 1870, este prima falie care intră sub vizorul campaniei „Adevărul“ – Dela0.ro. Fapte, date, nume, cine, cum, unde, când şi de ce!

Ca să ajungem la Carol I, întemeitorul statului român modern, şi să înţelegem cât de adâncă este falia care a separat vechea Românie de cea nouă, trebuie să începem cu sfârşitul. Anul 1914, „Noua Revistă Română“ a lui Constantin Rădulescu-Motru, ediţia din 12-19 octombrie, prima pagină, necrolog. Numele Regelui Carol I, scris cu majuscule, şi  mult text. Finalul textului:„Cu toată relativitatea măririlor istorice, amintirea lui Carol I va fi în veci respectată de neamul românesc. Nu va fi el Carol Cel Mare, fiindcă opera lui va fi desăvârşită de alţii, va fi totuşi Carol Cel cumpănit la fapte, cum n-a mai fost altul pe tronul Ţărilor Româneşti“. La 1914, în România, încă mică, se înţelegeau lucrarea şi moştenirea Regelui abia dispărut. „Noua Revistă Română“ nu era un oficios, dimpotrivă.

La fel cum nu era nici mai celebra „Convorbiri literare“, al cărei număr zece din acelaşi octombrie 1914 avea pe copertă un Carol îmbătrânit, privind deja de dincolo, din istorie.

Duiliu Zamfirescu semnează articolul-ferpar din deschiderea revistei. „Acum dinastia este a noastră. Regele este al nostru. El a mers să se amestece cu ţărna Domnilor pământeni, cu Basarabii şi Muşătenii, cu suliţarii de la Rovine şi de la Călugăreni, cu plămada daco-romană, ce atât de viguros încolţeşte peste tot“, scria prozatorul. Şi promitea, în numele generaţiilor viitoare:„Vom învăţa pe fiii noştri să venereze memoria Sa“. Finalul este, din nou, în tuşe groase:„Cel ce scrie aceste rânduri se simte mic, este zdruncinat până în temeliile vieţii sale, faţă de mărimea unui suflet cu adevărat regal, închinat în întregime patriei – fără bucurii violente, fără patimi, îngrijorat pururi de ce va fi mâine pentru România“.

48 de ani. Cine ar fi crezut  în mai 1866 că tânărul Hohenzollern, care fusese agreat de elitele locale şi de Marile Puteri să fie noul domnitor al Ţărilor Române, va rezista 48 de ani? A fost cea mai lungă şi mai rodnică domnie din istoria românilor. E un clişeu din manualele postcomuniste de istorie, dar e şi adevărat. Chiar a fost. Şi totuşi, atunci, la început, Carol n-a fost nici Mare, nici demn să stăpânească peste plămada daco-romană, ci prea puţin simpatic cafenelelor din Bucureşti, aşa cum notează generalul Theodor Văcărescu în memoriile sale publicate chiar în 1914, ca omagiu postum adus suveranului dispărut. Iată cum debutează, deci, România modernă:cu o ceartă între ambiţioşii locali, cu un monarh depresiv şi resemnat, şi, în final, cu o republică de toată frumuseţea la Ploieşti.

O luptă a liberalilor „roşii“

Recursul la istorie şi la istorici. Titu Maiorescu descrie în a sa Istorie politicăprimii ani ai domniei lui Carol I:„Adevărata greutate a situaţiei interne era lipsa oricărui simţământ dinastic la poporul român, deprins de atâtea generaţii cu domnii efemere, indiferent la desele schimbări ale indivizilor de la tron, mai indiferent acum în urma răsturnării lui Cuza-Vodă“. „Monstruoasa coaliţie“ (vremelnica unire între conservatori şi liberali pentru detronarea lui Cuza) a fost mai fragilă decât credem.

Explicaţia este necesară, însă insuficientă. Cauza adâncă a faliei care a marcat primii ani ai domniei lui Carol I a fost alta:liberalii (generaţia 1848, “roşiii“, care în zilele noastre ar fi trecut drept stângişti redutabili) nu depăşiseră faza revoluţionară. Trăiau în trecutul recent, în vremea ambiţiilor răzvrătite, la intersecţia aceea unde orice liberal european autentic se simţea Giuseppe Mazzini (n.r. – revoluţionar italian).

Mai departe, Theodorian-Carada, completându-l pe Maiorescu în „La centenarul primului rege“:„În 1866 trăiau încă şase foşti domnitori şi vreo 20 de beizadele, fiecare cu ambiţiile şi speranţele sale“. Şi ce ambiţii! Alexandru Ioan Cuza, de pildă, a fost ales (de două ori!), în absenţă, deputat şi însuşi Carol I l-a rugat să revină din exil, asigurându-l că va fi posibilă o colaborare între ei. Cuza, însă, nu a revenit.

Ca să câştige încrederea scenei politice româneşti, Prinţul Carol (România avea să devină Regat abia în 1881, la patru ani de la cucerirea independenţei faţă de Imperiul Otoman) a îmbrăcat şi haina mondenului, a dat baluri şi recepţii, a fost prezent, s-a afişat. Însemnările sale zilnice (Memoriilei-au fost republicate recent) ni-l arată însă singur şi cuprins de deznădejde. Scria des acasă, tatălui său, cerându-i sfatul:ce să facă aici, în ţara asta, unde totul se mişca lent, se construia greu şi se dărâma repede. Un psiholog care ar avea înclinaţii spre lectura istorică şi ar citi „Memoriile“ ar putea pune chiar crudul diagnostic „depresie“. Carol era, deci, deprimat şi îi cerea sfatul tatălui său, care l-a povăţuit întotdeauna să lupte până la capăt:un Hohenzollern nu renunţă niciodată.;

În ţara lui alde Manolache Costache-Epureanu

Apogeul crizelor anti-monarhice, un fel de culme a disputelor de cafenea, este august 1870, cu a sa „Republică de la Ploieşti“. Până atunci însă se cuvine consemnată succesiunea guvernelor:întâi liberalii, sub conducerea lui Constantin Al. Creţulescu, cu Ion C. Brătianu la Interne, apoi un Guvern Ştefan Golescu, urmat de un Guvern Nicolae Golescu, plus un Cabinet Dimitrie Ghica şi un Guvern General Alexandru G. Golescu. După cinci echipe ministeriale în patru ani, august 1870 i-a prins pe români cu un Cabinet condus de conservatorul Manolache Costache-Epureanu. Instalat în aprilie ’70, Manolache Costache se remarcase ca unul dintre cei mai acerbi critici ai Legii Agriculturii, dată pe vremea lui Cuza. Interpelat de Kogălniceanu, care i-a bătut obrazul, amintindu-i că deţinea funcţia de ministru în perioada de glorie a Domnului Unirii, liderul conservator a răspuns, în dulcele stil clasic românesc, că nu mai era acelaşi. Ţara, ţara, domnule!, se schimbase şi oamenii ar fi trebuit să fie alţii, noi.

Ce a fost „Republica de la Ploieşti“? Ce putea să fie în ţara lui Manolache Costache-Epureanu? Bineînţeles, o comedie. Pentru lămurire putem consulta oricând dramaturgia lui Ion Luca Caragiale. Politic se explică aşa:reacţia liberalilor radicali la echilibrul domnitorului, care nu îi prefera conservatorilor şi liberalilor moderaţi. Da, acesta este adevărul:Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Eugeniu Carada şi alte figuri patinate de timp au vrut să îl debarce pe Carol I. Paharul nemulţumirilor populare faţă de Carol I includea şi „Afacerea Strousberg“ (scandal politico-financiar legat de concesionarea construcţiei de cale ferată Bucureşti-Roman unui consorţiu prusac) şi stabilirea unei rente prea-îndestulătoare pentru soţia Principelui Carol, Elisabeta de Wied (Carmen Sylva).

„Pe băncile şcoalei lui 8 August“

Contextul internaţional:războiul franco-prusac început în 1870, despre care revoluţionarii de la ’48 credeau că se va termina cu victoria Parisului. Oricine deschide astăzi o carte de istorie, riscă o criză de râs:conflictul s-a sfârşit în 1871 cu Wilhelm I al germanilor încoronându-se în „Sala Oglinzilor“ la Versailles! Cine să anticipeze, însă, asta la marginea Europei, unde ziarul lui C.A. Rosetti, „Românul“ („Romanulu“, în limba de la 1870), falsifica starea de facto de pe front în cronicile trimise din Franţa.

„Braţul armat“ al „Republicii de la Ploieşti“, colonelul Alexandru Candiano-Popescu, explica în memoriile sale că în ţară majoritatea covârşitoare a populaţiei şi a elitei era pro-Franţa şi că în contextul unei victorii a Parisului s-a considerat că nu e bine să ne prindă pacea cu prinţ prusac pe tron:„La 8 August, spre norocul nostru, n-am izbutit. Dacă izbuteam, ne-am fi blestemat izbânda“, scrie cu uşurare colonelul, ani mai târziu, fericit că propria revoluţie eşuase lamentabil.

Candiano-Popescu a devenit, ulterior, dintr-un radical anti-Carol un apropiat al Regelui, căruia militarul-poet i-a scris chiar şi ode exaltate, reprezentative pentru spiritul personajului:„Te-am văzut întâiu’n pilde şi’n a legei apărare, / Mare’n sfat şi’n bătălii, /Şi-a Românului urare, / Este:«Tu, Carol Cel Mare, / Al românilor să fii»“. Publicist, dar şi războinic, Candiano s-a remarcat în Războiul de Independenţă faţă de Imperiul Otoman, participând la cucerirea Griviţei. A luptat, a murit cu ei de gât – la figurat, desigur – pentru Rege.

Tatăl lui Carol I:Mai rabdă-i pe români!

Înapoi la august 1870! Guvernul i-a arestat pe complotişti, inclusiv pe generalul N. Golescu şi pe bătrânul Ion Brătianu. Planul a fost aşa:mişcarea ar fi trebuit să izbucnească simultan în şapte localităţi (în afară de Ploieşti – la Craiova, Bucureşti, Tecuci, Brăila şi Buzău). Complotiştii mizau pe trupele de la Furceni, masate undeva între Tecuci şi Focşani. Şi de acolo, de la Furceni, spre Capitală! Miza era clară:detronarea Principelui Carol şi numirea unei Regenţe.

„Românul“ şi-a ţinut la curent cititorii din prima clipă, dar trebuie să luăm cu infinite precauţii cele scrise în ziarul coordonat de C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada (pe care Carol I şi l-a apropiat peste ani, oferindu-i, din 1880, funcţia de şef al proaspetei Bănci Naţionale). Prima relatare este aceasta:„7 ore jumătate sera. Unu călătoru, trecându prin Ploiesci, şi sosindu în acestu momentu la Bucuresci, ne face următoarea narare asupra celor petrecute la Ploiesci:Astăzi, la ore 3 dimineaţa, toţi cetăţianii ierau în piciore, făcea se vibreze aerulu tăcutu alu nopţii, prin resunetele sele înfiorătore. Mare adunare de poporu pe strade şi pe pieţele principali. Poporulu proclamă ... nu cutezămu a spune ceea ce ni se raportă, de atâta mare gravitate ni se pare.“ (n.r. – am păstrat limba originală).

Actul I:intră în scenă teribilul Guţă

Faptele aşa cum au fost reconstituite de istorici. Intră în scenă Guţă Antonescu, supranumit, se pare că pe bună dreptate, „Grădinarul“. Guţă preia postul de telegraf. De aici începe comedia telegramelor false. Se anunţă că Principele Carol a fost alungat şi că Guvernul este preluat de o Regenţă condusă de Nicolae Golescu. Aşadar, nici vorbă de „Republică“, nimeni n-a pronunţat cuvântul în acea teribilă noapte de august. Prefectura locală era antamată de însuşi Candiano. O telegramă semnată chipurile de Ion C. Brătianu a fost lecturată public. Ea îl credita pe Candiano cu puterea de a prelua şi trupele armate din judeţ. Numai că Guţă Antonescu face şi greşeli, de ajunge dansul telegramelor false până la Bucureşti. Capitala, alertată, trimite trupe. Golescu şi Brătianu sunt arestaţi. Ziarele vremii consemnează că la arestare bătrânul Brătianu a fost calm şi a rugat să nu i se umble prin hârtii fără rost, căci nu e un începător în ale complotului şi nu lasă semne.

Actul II:intră în istorie maiorul Polizu

Confruntat cu noul prefect Candiano, maiorul Polizu de la cazarmă refuză să-i recunoască funcţia şi nu se predă. Vin trupele de la Bucureşti şi se termină bâlciul. Eugeniu Carada întoarce armele, condeiul cums-ar zice, şi vine şi el la Ploesci, să acuze, să combată. Toată lumea (mai puţin Regele) cumva reuşeşte să o întoarcă (ca la Ploieşti!) şi pupă Piaţa Endependenţei, care urma să vină. Se ţine un proces-fantomă, la Târgovişte, toţi participanţii la „Republica-mascaradă“, 41 de inculpaţi, sunt achitaţi. Carol I e deprimat de veste şi vrea iar să demisioneze. Tatăl său îl sfătuieşte să-i mai rabde, totuşi, pe români.

Epilog

La 23 mai 1871, Carol ţinea un discurs la deschiderea sesiunii extraordinare a Parlamentului:„Adevărata libetate n-are nimica de-a face cu neregula şi anarhia:fără datorii nu există drepturi, fără ordine nu-i libertate“.