Lupta Bisericilor: doctrina Sf. Petru vs. doctrina Sf. Andrei

Marea Schismă din 1054 dintre Biserica Răsăriteană și cea Occidentală a fost rezultatul unor neînțelegeri ce datau de secole. Una dintre cauzele majore ale acestor neînțelegeri a constat în pretenția Episcopului Roman de a fi văzut ca succesor al Sfântului Petru și, implicit, ca cea mai înaltă autoritate a Bisericii Universale. Această idee s-a concretizat în ceea ce s-a numit doctrina Sfântului Petru, căreia răsăritenii i-au opus mai târziu doctrina Sfântului Andrei.

Perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea este perioada afirmării principiilor fundamentale ale autorității papale și a nașterii instituției pontificale. Ideea superiorității episcopului de Roma – în calitatea sa de succesor al Apostolului Petru – nu era nouă. Câțiva episcopi de secol III, precum Calixt (217-222) sau Ștefan (254-257), se pronunțaseră în favoarea acestei idei, bazându-se pe spusele lui Iisus către Petru:”Tu ești Petru și pe această piatră voi clădi biserica mea” (Matei, 16, 18) (pasaj ce poate fi interpretat însă în mai multe feluri). În 375, episcopul Damasus ridică episcopia de la Roma la rangul de Scaun Apostolic, revendicând astfel o poziție superioară în raport cu celelalte biserici creștine.

”Tu ești Petru și pe această piatră voi clădi biserica mea”

În 382, Papa Damasus convoacă un conciliu la Roma în cadrul căruia declară că Biserica Romană nu a fost creată prin decret sinodal (ca cea de la Constantinopol), ci de către cei doi apostoli  Petru și Pavel, astfel această biserică are origini pe care nicio altă biserică creștină nu le poate revendica. Este prima oară când principiile teoriei Sfântului Petru, deja enunțate de alți teologi, sunt integrate idologiei oficiale a Paplității. Prin ideea că Biserica de la Roma a fost fondată de Sfinții Petru și Pavel, Papa găsește justificarea istorică a primatului său. De cealaltă parte, conform Papei Biserica constantinopolitană își datorează poziția (de al doilea centru creștin din lume) faptului că la Constantinopol se afla centrul politic al Imperiului de Răsărit.

(O pictură a lui Rubens în care Sf. Petru e reprezentat ca și Papă)

În Biblie nu există totuși nicio mențiune cu privire la un posibil succesor al Apostolului Petru. Însă la cumpăna secolelor IV-V, Rufinus din Aquileia traduce un document descoperit într-un manuscris grecesc de secol II, document care furniza elementul de legătură necesar pentru a face conexiunea dintre Sfântul Petru și episcopii romani ca succesori ai săi. Autorul documentului respectiv, necunoscut, ar fi copiat în acel manuscris o scrisoare trimisă de Papa Clement I Sfântului Iacob, aflat la Ierusalim, prin care îl informează că ultima dorință a lui Petru a fost de a convoca comunitatea creștină din Roma, căreia i se adresează spunând că îi încredințează lui Clement puterea de a lega și dezlega păcatele. Deși existau și alte episcopii înființate de Sfinții Apostoli, precum cea din Antiohia, în cazul lor nu se desemnase niciun succesor.

În timpul secolului al V-lea, în contexul crizei din Italia cauzată de invaziile barbare, prestigiul și influența papalității crește neîncetat. Odată cu pontificatul lui Leon cel Mare, care a utilizat dreptul roman pentru a clarifica juridic poziția Papei, se încheie prima fază din istoria papalității, după formarea definitivă a conceptului de primat pontifical. Dreptul de succesiune roman stabilește că moștenitorii dobândesc în mod legitim situația persoanei decedate și îi succed în toate drepturile, asumând statutul juridic al defunctului. Astfel, pe baza scrisorii lui Clement, Leon cel Mare construiește principiul juridic al succesiunii. De menționat că Papa nu moștenește însă și meritele personale ale Sfântului Petru:de aceea el este numit ”nedemnul urmaș al Sf. Petru, iar el este Apostolicusși nu Apostolus.

În iulie 445, Împăratul Valentinian al III-lea promulgă un edict prin care recunoaște primatul jurisdicțional al Papei. Conform edictului, tot ceea ce Biserica Romană hotărâse sau avea să decidă era obligatoriu pentru creștini (cei din occident). Edictul însă nu a fost valabil și în partea răsăriteană a imperiului deoarece nu a fost contrasemnat de împăratul de la Constantinopol.

Doctrina Sfântului Andrei, Cel Dintâi Chemat

Contraargumentele Constantinopolului la doctrina Sfântului Petru au fost elaborate treptat. În primul rând, s-a spus că dintre apostoli, Petru, fiind cel mai în vârstă, era considerat un primus inter pares, însă că întâietatea sa n-a avut niciodată un caracter jurisdicțional așa cum susținea Biserica Romană. Răsăritenii au argumentat că puterea spirituală de a învăța, sfinți și condce Biserica a fost dăruită tuturor apostolilor în mod egal, că Sfântul Duh n-a conferit lui Petru o putere mai mare la Rusalii, și că puterea Sfântului Duh a luptat prin toți apostolii. În plus, Petru – pentru unele slăbiciuni – a fost chiar mustrat de Iisus.

Pentru a-și susține poziția, Biserica Răsăriteană invocă același pasaj din Evanghelia lui Matei:”Tu ești Petru și pe această piatră voi clădi biserica mea”, dar argumentează că textul nu se referă neapărat la Petru ca persoană, ci la (piatra de) credință mărturisită de el în numele tuturor apostolilor . Biserica de la Constantinopol susține că tradiția, relativ târzie, conform căreia Petru a fost episcop mai întâi la Antiohia și apoi la Roma nu este autentică, provenind din scrieri apocrife. În plus, demnitatea de apostol fiind superioară celei de episcop, Sfântul Petru nu ar fi putut-o adopta. Și, evident, scrisoarea aceea a lui Clement, pe care romanii își contruiesc teoria, este considerată un fals. Un alt argument adus de Biserica Orientală este că nu se poate susține că Petru a înființat comunitatea creștină din Roma pentru a o conduce ca episcop deoarece creștini existau la Roma și înaintea sosirii lui Petru și Pavel.

Cu timpul, la Constantinopol se cristalizează, în opoziție cu teoria Sf. Petru, doctrina Sfântului Andrei.  Tradițiile referitoare la Apostoli și la Sf. Andrei se dezvoltă rapid în secolul al IV-lea la Constantinopol în contextul devoțiunii crescânde față de relicve. La mijlocul secolului al IV-lea, Împăratul Constanțiu al II-lea a transferat de la Patras la Capitală relicvele Apostolului Andrei. Treptat, cultul Sfântului Andrei e atașat ideologiei imperiale și bisericii bizantine. După stabilierea definitivă a locului ocupat de Constantinopol în ierarhia scaunelor episcopale, așa cum Sf. Petru era considerat patronul Bisericii Romane, Sf. Andrei a fost asociat Bisericii Răsăritene.

Începând cu secolul al V-lea, Sf. Andrei a fost invocat pentru a susține întâietatea patriarhiei de Constantinopol. În acest scop, au fost preluate tradiții menționate în Istoria ecleziastică  a lui Eusebiu din Cezareea, tradiții îmbogățite continuu timp de câteva secole. Eusebiu din Cezareea spune cum Apostolii și-au împărțit lumea, lui Andrei revenindu-i Sciția. Apoi, o lucrare semnată de un anume Athanasius pe la mijlocul aceluiași secol menționează itinerariul ”celui dintâi chemat” ca trecând nu doar prin peninsula Balcanică, ci și prin ținuturile barbarilor (din spațiul nord-pontic). La Constantinopol începe să se susțină că Sf. Andrei l-ar fi sfințit pe primul episcop al Byzantionului. Astfel, scaunul episcopal de la Constantinopol își poate revendica originea de la cel dintâi chemat ca apostol, fiind superior celui de la Roma.