Lucruri neştiute despre Mircea cel Bătrân. Născut într-o familie cu origini sârbeşti, îşi ura fratele ...

Mircea cel Vechi sau cel Bătrân, cum este cunoscut în istoriografia românească, este unul dintre cei mai faimoşi voievozi români din Evul Mediu. A fost un principe puternic, ataşat tradiţiilor occidentale şi care a încercat să menţină independenţa ţării sale în faţa marilor puteri ale vremii. Despre originile sale se ştiu însă foarte puţine lucruri, existând numeroase controverse.

Mircea cel Bătrân sau cel Vechi cum îl numesc unele cronici a domnit în Ţara Românească între anii 1386 şi 1418. În istoria românilor este unul dintre cei mai importanţi voievozi, un adevărat Ştefan cel Mare al Munteniei. Pe lângă faima de războinic, învingător al turcilor în bătălia de la Rovine, Mircea a fost şi un bun diplomat dar şi un adevărat organizator de ţară. A reuşit să centralizeze statul medieval pe care-l conducea, să-l organizeze din punct de vedere administrativ şi instituţional şi totodată să-l dezvolte economic, atât cât era posibil în contextul dat. 

Voievodatul condus de Mircea cel Bătrân era o ţară mică cu vecini puternici, precum Regatul Ungariei şi mai apoi după înfrângerea ţarilor sud-dunăreni, cu Imperiul Otoman. Dacă despre faptele de arme, despre tratatele şi politica voievodului se ştiu destul de multe lucruri, originile sale sunt învăluite în mister. De altfel în jurul descedenţei sale dar mai ales a ocupării tronului sunt câteva controverse.

Urmaşul unei familii ilustre

Mircea cel Bătrân s-a născut cel mai probabil în 1355 la Curtea de Argeş. Era fiu de domn. Mai precis fiul voievodului Radu I(1377-1383) din neamul Basarabilor. Tatăl lui Mircea era un voievod puternic, dintr-un neam în plină ascensiune în micul voievodat sud-dunărean. Basarabii au devenit faimoşi încă de la începutul secolului al XIV lea. Era cel mai probabil, spun majoritatea istoricilor stăpânitori locali care la un moment dat au reuşit fie cu sabia, fie cu diplomaţia să închege în jurul Argeşului pe toţi cnezii şi jupanii locali cuprinşi între ţinuturile Severinului şi părţile Dobrogei. Basarabii au fost şi cei care s-au debarasat de suzeranitatea maghiară. Au crescut în putere până când au ajuns să-i sfideze pe stăpânii angevini ai puternicului regat ungar. Faima Basarabilor a ajuns să fie cunoscută mai ales după ce Basarab I l-a învins în mod ruşinos pe regele Ungariei Carol Robert de Anjou la Posada. Urmaşii săi continuă această politică de întărire a voievodatului, mai ales prin relaţiile cu ţaratele sud-dunărene. ” Domnul aşezat în vechiul scaun de la Argeş, unde stătuseră strămoşii, voievozi locali dinainte de întemeiere, era bogat şi puternic, purta diadema de perle, brâu cu încheietoare de aur şi inele cu pietre scumpe, oastea sa se măsurase adesea cu izbândă cu cele ungureşti, iar stăpânitorii din sudul Dunării, în trebile cărora se amestecase nu o data, îi căutau prietenia şi se bucurau să se încuscrească cu familia lui.”, preciza P.P. Panaitescu în ”Mircea cel Bătrân”. 

De altfel Basarabii au dat startul unei oarecare prosperităţi a Munteniei şi Olteniei, un teritoriu rural, agricol şi păstoresc. ” Era o ţară mică în comparaţie cu întinderea regatelor sau ţaratelor vecine, dar era bine aşezată ca un zid pentru duşmani, sprijinită pe munţii mari şi pe apele late şi adânci ale Dunării, era însă o poartă pentru negustorii ce schimbau mărfuri între răsăritul şi centrul continentului. De aceea, populaţia ei crescuse şi se îmbogăţise, satele bătrâne de sub munte, de la şes şi de la marginile pădurilor între Olt şi Bărăgan, cât şi cele de la bălţile Dunării se îndeseau şi înfloreau.”, adaugă istoricul. Voievozii din neamul Basarabilor erau la aceea graniţă dintre latinitatea orientală şi civilizaţia feudală central-europeană. Iar aceste tendinţe se reflectă în portul lor, în modul de a conduce, de a purta război şi de bate monedă. Basarabii conduc în straie de basileu bizantin dar luptă în armură de cavaler apusean. Cel puţin asta o demonstrează reprezentările acestora de pe monezi sau picturile bisericeşti din aceea perioadă. Radu I, tatăl lui Mircea cel Bătrân, era un astfel de voievod. Era nepotul ilustrului Basarab I, fiul lui Nicolae Alexandru şi fratele mai mic al lui Vladislav I. De altfel Radu I i-a tronul după fratele său. 

Domnia sa este cunoscută mai ales pentru conflictele cu regele Ungariei, Ludovic cel Mare. O cronică italiană vorbeşte chiar despre o confruntare militară între Ludovic al Ungariei şi Radu al Ţării Româneşti, plasată undeva în vara lui 1377. De altfel în condicile economice ale Republicii Veneţiene a fost descoperită o comandă făcută de Radu I. Acesta cerea nu mai puţin de 10.000 de armuri complete. Erau acele armuri folosite de cavaleri. O altă dovadă a faptului că Basarabii erau războinici de factură apuseană. Nu se ştie cu exactiate deznodământul unei asemenea înfruntări. Cert este că Radu continuă să fie voievod al Ţării Româneşti. Totodată datorită cercetărilor arheologice de la Curtea de Argeş aflăm că Radu, tatăl lui Mircea bătuse monedă, atât de inspiraţie apuseană cât şi autohtone. Mai mult decât atât, se bănuieşte în baza unei inscripţii că Radu a reuşit să devină şi ţar de Vidin, la sud de Dunăre. Pe scurt, Mircea s-a născut în casa unui domnitor puternic, care stăpânea un teritoriu întins, avea forţă economică şi militară şi totodată bătea monedă. 

Cine era mama lui Mircea

Dacă în legătură cu tatăl voievodului nu există dubii, mama lui Mircea ridică semne de întrebare privind originea sa. Se numea Calinichia. Cronicarii spun că era la origine sârboaică, fiind fiica lui Lazăr, despotul Serbiei. Mai precis Axinte Uricariul spunea că Mircea era nepotul unui despot sârb, adică Lazăr. În ajutorul aceste ipoteze vine şi o cronică sârbească, destul de târzie totuşi, care spunea că una dintre fiicele lui Lazăr a fost căsătorită cu Radu I, tatăl lui Mircea cel Bătrân. Cu alte cuvinte conform acestei accepţiuni, Mircea ar fi fost pe jumătate sârb.  Din punctul unor istorici români de la începutul secolului XX, printre care şi Nicolae Iorga, cneazul Lazăr nu avea cum să fie bunicul lui Mircea. Drept dovadă au stat nişte calcule privind anii de înscăunare ai lui Mircea şi datele cunoscute despre urmaşii cneazului. În schimb Nicolae Iorga spunea că aceată Calinichia ar fi fost o prinţesă bizantină, de la ea Mircea moştenind titulatura de despot. De altfel acesta era un titlu care se acorda numai rudelor familiei imperiale bizantine.  

Mircea ar fi crescut la Curtea de Argeş şi ar fi urmat drumul unui fiu de domn învăţând printre altele să lupte. La maturitate apare într-o pictură bisericească, care ne arată trăsăturile sale dar şi aceea îngemănare dintre apus şi răsărit specifică Basarabilor. ”Cele două fresce de la Cozia, refăcute după cele vechi, îl arată ca un cavaler apusean, un bărbat matur, purtând plete şi o barbă rotundă, ochii adânciţi în cap, nasul drept şi subţire; e îmbrăcat cu haine scumpe occidentale, dar cu câte un vultur bizantin cu două capete încoronate brodaţi, când la genunchi cu fir de aur, când pe hlamida încheiată sus pe umăr. Sabia scurta atârnă la brâu, legată cu o cingătoare scumpă închisă cu paftale, în cap coroană de aur cu pietre scumpe.”, precizează P.P. Panaitescu în lucrarea amintită. 

O rivalitatea pe viaţă şi pe moarte între fraţi

Mircea a avut un frate numit Dan. Aceştia era însă fraţi vitregi. Mama lui Mircea era cea de-a doua soţie a lui Radu I, Calinichia. Mama lui Dan, se numea Ana. Fiul lui Dan I, Dan al II lea o va numi de altfel pe Calinichia, într-o danie, ”lelea” adică un fel de mătuşă sau soră mai mare, dar în niciun caz bunică. Spre deosebire de acesta, Vlad Dracul, fiul lui Mircea îi spune ”doamna Calinichia, bunica domniei mele”.  Cei doi fraţi vitregi cel mai probabil au trăit împreună la Curtea de Argeş. Dan era mai vârstnic decât Mircea şi se spune că între cei doi a existat mereu o rivalitate. „Io Dan voievod acesta au fost frate cu Mircea vodă Bătrânul şi au domnit împreună amândoi câtăva vreme în pace, apoi se învrăjbiră şi începură a să scula unul asupra altuia.”, se arată în Letopiseţul Ţării Româneşti. Dan şi Mircea au domnit împreună la moartea tatălui lor, Radu I. De la o vreme însă, cei doi au ajuns la conflict. Disputa a fost atât de aprigă încât fiecare şi-a luat câte un aliat. 

Dan I a apelat la ajutorul turcilor împotriva fratelui său, invitându-i peste Dunăre în timp ce Mircea ceruse ajutorul lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Mircea a reuşit să tranşeze conflictul în favoarea lui. „Şi biruind creştinii pe păgâni, a rămas domn Mircea.”, confirmă şi cronica. Mai mult decât atât traducând din cronicarul bizantin Chalkokondyl, Xenopol a ajuns la concluzia că Mircea şi-ar fi omorât fratele, pe Dan pentru a lua tronul. Alţi istorici precum P.P. Panaitescu exclus însă această variantă şi spun că de fapt Xenopol dar şi Haşdeu au tradus greşit. În realitatea Dan I ar fi murit în urma unui conflict româno-bulgar despre care se ştiu foarte puţine. „Şişman ţarul Bulgariei a ucis pe Dan fratele lui Mircea voievod în anul 6902 (1393), luna septembrie 23.”, se arată într-o cronică bulgară tradusă mai apoi de Mihail Moxa. Chiar şi în aceste condiţii rivalitatea dintre cei doi fraţi este admisă de toată lumea. 

”Deşi am înlăturat confuzia despre uciderea lui Dan de către Mircea, totuşi trebuie să admitem că între cei doi fraţi era o rivalitate. Chiar dacă nu punem prea mult temei pe legenda bulgară amintită, după care Dan ţinea pe Mircea în închisoare, să ne amintim că ei erau fii din două mame, ceea ce trebuia să dea naştere la rivalităţi. Urcarea în scaun a lui Mircea după fratele său Dan a fost o lovitură a boierilor dată împotriva liniei descendenţilor lui Dan vodă.”, preciza P.P. Panaitescu în ”Mircea cel Bătrân”.