Londra Victoriană. Istoria economică a capitalei britanice de la 1800 la 1914

Londra era un oraş al superlativelor, o bogată şi aglomerată capitală a primei naţiuni industriale. Era un oraş al contrastelor între bogăţie şi sărăcie. A fost primul oraş european a cărei populaţie a depăşit cifra de 1 milion în anii 1820. Oraşul se caracteriza prin competivitate capitalistă, înflorire economică şi industrializare. 

Tot mai multe familii îşi stabileau propriile domicilii în oraş, iar transportul în comun îşi făcea apariţia în viaţa cotidiană. Se realiza tranziţia de la cal la motorul cu aburi şi în cele din urmă, la energie electrică şi benzină. Drumurile au fost pavate şi curăţate, fiind introdus iluminatul stradal şi fiind instalate  conducte. 

Salubritatea a fost îmbunătăţită, au fost introduse utilităţi ce asigurau accesul la gaz, apă şi electricitate, iar telegraful şi telefonul deveneau mijloace de comunicare. Amploarea invenţiilor şi rapiditatea cu care au fost adoptate şi furnizate a fost un eveniment unic al secolului XIX. Londra devenit un oraş supraaglomerat şi dinamic. 

Instituţiile se implicau tot mai mult în politica socială, în piaţa muncii şi în alte sectoare cheie ale economiei:oraşul, portul şi structura industriilor de consum. 

Competiţia pentru resursele urbane rare a dus la o restructurare de profil industrial al oraşului. Districtele urbane se schimbau încet din cauza costurilor, fiind propagată necesitatea de a crea noi structuri şi de a demola sau remodela pe cele existente. 

Cartiere întregi au fost demolate sau remodelate pentru a se crea transportul public şi a facilita accesul. Doar câteva zone ca End West au rămas neatinse. 

Către 1900, oraşul a fost împărţit într-un miez comercial ce aparţinea entităţilor West End şi City of London şi zona interioară industrializată populată cu fabrici, ateliere şi locuinţe cumpărate de cei cu venituri mici. 

În capitolul introductiv al cărţii, autorii susţin că este esenţială cunoaşterea istoriei economice a oraşului pentru ca progresul şi schimbările urbane să fie mai bine înţelese. 

Povestea Londrei Victoriene este privită ca fiind una de succes a secolului XIX pentru majoritatea istoricilor. Este privită însă din alte puncte de vedere ca o “Cenuşăreasa” a oraşelor secolului XIX, fiind inertă, înapoiată pe plan economic, marginalizată politic, stagnata municipal, haotică din punct de vedere administrativ şi cu clase fragmentate, unde se dezvoltă radicalismul politic şi se simţea nevoia de reforma. Eşecul furnizării de servicii publice urbane adecvate şi bogăţia inegală formează un triunghi de cauzalitate ce explică schimbarea metropolitană. 

Ca un centru de producţie, a crescut enorm. Prin progres, Londra a mers mai departe de originle sale capitaliste şi pre-industriale. 

Peisajul industrial metropolitan s-a extins, cuprinzând multe dintre noile sectoare de producţie care se dezvoltau. Peste o treime din forţa de muncă uriaşă a acestui oraş era angajată în industria prelucrătoare, fiind unul dintre cele mai mari centre de producţie britanice. 

După Primul Război Mondial şi apariţia noilor industrii moderne au dus la un boom metropolitan în perioada interbelică. Londra s-a remarcat a fi centrul financiar mondial.

Economia Londrei şi populaţia 

Primul recensământ a fost realizat în 1801. Populaţia oraşului era considerată o resursă economică elementară. Creşterea populaţiei s-a datorat valurilor de imigraţii şi scăderii mortalităţii. Populaţia Londrei număra în 1801 aproximativ un milion de locuitori. În anii 1810-1820, populaţia depăşeşte numărul de 1 milion. 

În anii 1840-1850, populaţia Londrei ajunge la 2 milioane, ca în 1860 să atingă 3 milioane. Spre sfârşitul secolului, populaţia Londrei numără aproximativ 5 milioane de locuitori, iar în preajma începerii primului război mondial a crescut la 7 milioane. 

În 1811, speranţa de viaţă a londonezilor era de 30 de ani. În alte oraşe ca Manchester şi Liverpool, speranţa de viaţă era şi mai mică. Dar în urma îmbunătăţirii vieţii urbane şi a salubrităţii, în 1911, speranţa de viaţă era de 52 de ani. 

Prin 1861, cei mai mulţi locuitori mureau la vârstă copilăriei, mai ales cei de sex masculin. Rata morţii în secolul XVIII era crescută, dar din 1802, botezurile depăşeau înmormântările. Mortalitatea era cauzată de tifos şi alte boli ca pneumonia sau variolă. 

Din 1830, rata mortalităţii cauzată de boli a scăzut datorită îmbunătăţirii traiului. Din păcate, datorită alimentării cu apă infestată izbucneau epidemii de holeră sau dizenterie. 

Numărul membrilor pe familie s-a redus datorită creşterii nivelului de trăi şi posibilităţii de a consuma alimente superioare calitativ şi cantitativ. 

Până la Primul Război Mondial, dietele alimentare aveau la bază surse bogate de amidon. Prin îmbunătăţirea consumului de produse de origine animală, cantităţile de produse lactate au fost reduse la cantităţi mici, având un efect limitat asupra scăderii îmbolnăvirilor. 

Alţi factori ca îmbunătăţirea aprovizionării cu apă şi instalaţiile sanitare au scăzut rata îmbolnăvirilor. Totuşi, în 1890, 31% dintre londonezi nu aveau acces la apă potabilă. 

Multe vieţi au fost salvate de îmbunătăţirea serviciilor medicale, prin introducerea anestezicului în 1850, a antisepticelor în 1870 şi a vaccinării către sfârşitul secolului pentru asigurarea imunităţii împotriva variolei şi difteriei. În 1900, 30% dintre suferinzii de febra tifoidă au primit tratament corespunzător. 

Schimbările climatice au contribuit într-un mod ciudat la scăderea numărului de decese cauzate de bronşită în anii 1890, iernile fiind mai calde, iar consumul de cărbune a fost redus, deci şi poluarea aerului a fost diminuată. 

Mortalitatea cauzată de tifos ar fi scăzut din cauza scăderii imigraţiei constante din Irlanda . În 1848 aproximativ 30.000 de copii fără adăpost. În 1870 au fost emise norme şi reglementări ce concepeau protejarea copiilor care munceau în fabrici.

Mortalitatea infantilă s-a redus datorită îmbunătăţirii nutriţiei mamelor în timpul sarcinilor. Pentru familiile extrem de sărace era distribuit lapte gratuit, mai ales în Battersea şi Finsbury în 1902-1904. Se acorda o mai mare atenţie la alimentaţia copiilor. În 1897 a fost lărgită legea privind protecţia copiilor care reducea abuzurile comise de părinţi. 

În 1907 a fost deschisă o şcoală la St. Pancras pentru viitoarele mame. Natalitatea a depăşit rata mortalităţii. În 1861 erau multe femei care la 24 de ani erau căsătorite. În 1860, familiile erau compuse din şase membri, pe când în 1920 a scăzut la 5. Cauzele erau evident îmbunătăţirea nivelului de trăi, a alimentaţiei, salubrităţii şi distribuirii de apă potabilă, lărgirea educaţiei şi răspândirea metodelor contraceptive. 

În urma migraţiei, populaţia oraşului a crescut în perioada 1841-1911 cu un sfert de milion de oameni. Oportunităţile de angajare, imunitatea relativă din cadrul ciclului comercial şi salariile mari au atras imigranţi în număr mare. 

Rata imigrării a avut şi perioade de scădere când fenomenul de suburbanizare a luat amploare. Din 1851 până în 1891, 10% din imigranţi erau din Scoţia şi Irlanda. În 1911, 29% din imigranţi proveneau din Scoţia şi Irlanda . 

În 1890, peste 50% dintre imigranţi erau morari sau vânzători de lapte de profesie. Marea majoritatea lucrau în comerţ sau în industrie, la fabricarea berii, ori în transport. În 1800, Londra avea o populaţie evreiască ce număra 15-20 000 dintre care mulţi îşi creaseră afaceri proprii. 

Mulţi germani şi polonezi au sosit la Londra din 1750. Mai mult din 3% din populaţia Londrei provenea din Irlanda în anii 1840 datorită crizei cartofului şi foametei. În 1851, numărul irlandezilor a crescut la 100 000. 

Un al doilea mare val de imigraţie a avut loc în anii 1880-1890 în timpul crizei agrare, venind mulţi italieni care lucrau în construcţii, în cafenele sau în saloane de frizerie, fiind construit şi un cartier italian, St Pancras, Islington şi Westminster fiind locuite de italienii abia sosiţi. Imigranţii indieni lucrau ca servitori, marinari, animatori sau vânzători. 

Oameni profesionişti din Asia lucrau ca avocaţi, medici, agenţi comerciali sau bancari. O comunitate chinezească a fost înfiinţată în Limehouse pe fondul războaielor opiumului. 

În anii 1860-1870, o mare parte dintre emigranţii britanici erau femei. Mulţi britanici părăseau oraşul din cauza sărăciei sau pentru că erau slabi calificaţi.Mulţi s-au stabilit în Australia ori în America. 

Dimensiunea şi diversitatea industriilor din Londra au fost de neegalat. Totuşi, s-a confruntat cu problema mijloacelor de producţie înapoiate. Atelierele recurgeau mai degrabă la metodele tradiţionale de producţie decât la fabrici şi utilaje moderne. 

Presiunile de pe piaţă au izvorât din costurile de muncă. În anii 1860, producţia de fabricare s-a înfruntat cu o criză. Masa de săraci era exploatată într-un sistem de subcontractare şi muncă ocazională. Mii de muncitori din East End şi alte cartiere industriale interioare aveau salarii mici. 

Serviciile au devenit partea dinamică a economiei londoneze, înflorind în urma activităţilor comerciale, supremaţiei financiare şi achiziţionării de mărfuri de pe piaţa globală. Londra a devenit cel mai mare şi cel mai bogat consumator de pe piaţă din ţară, având o forţă de muncă vastă şi o poziţie centrală în reţeaua de transport. 

Bazinele carbonifere şi porturile din regiunile industriale erau centrele de producţie. În industria prelucrătoare, veniturile au crescut, au fost implementate inovaţii tehnice. 

O gamă largă de bunuri a fost introdusă pe piaţă. Producţia de vehicule, produse chimice, îmbrăcăminte, mobilă etc. a crescut. Unele firme mari au înfiinţat firme mici pentru câştig suplimentar. 

Evoluţia sistemelor de transport au avut un rol major în furnizarea de mărfuri în spaţiul urban. Între 1851-1911, forţă de muncă activă a oraşului s-a ridicat la 1-2 milioane. 

După 1870, preţul alimentelor a scăzut în urma declinului agriculturii. Industrii că cele de printare, inginerie sau procesare a zahărului s-au dezvoltat. Centralele de producere a biscuiţilor, vaselor, cauciuclui, textilelor, metalelor sau podurilor angajau sute de angajaţi.

Primul producător străin care s-a stabilit în oraş a fost producătorul american de arme Colt, în 1853. Multe firme multinaţionale s-au stabilit în Londra, ca German Ohlendorff &Co., precum şi manufactura Ettlinger şi Siemens care au construit o fabrică telegrafică în Finsbury în 1858, şi o instalaţie de cablu maritim în Woolwich în 1863. 

În Londra aniilor 1850-1880, 35% dintre femei lucrau. 

Londra era un oraş al contrastelor, căci erau locuitori care trăiau în opulenţă şi lux, dar şi locuitori care trăiau în mizerie, lipsiţi de justiţie socială. Oraşul atrăgea mulţi bogaţi care aveau fie poziţii în guvern, fie afaceri prospere ca industriaşi. 

Londra era oraşul cu cei mai mulţi bogaţi cu averi de peste 100 000 de lire, aceştia deţinând o mare parte din terenul urban, monopolizând şi suburbiile. Producţia, comerţul urban şi furnizarea de locuinţe erau sursele de îmbogăţire rapidă. Chiar dacă Londra oferea oportunităţi multiple pentru îmbogăţire, provinciile ofereau totuşi şi mai multe oportunităţi în domeniul fabricaţiei şi comerţului. 

Londra a fost totuşi şi centrul populaţiei din clasa de mijloc, alcătuită din mici întreprinzători, dar fără personalitate juridică. Majoritatea lucrau ca funcţionari în sectorul bancar, în guvernul central, administraţia locală, în industrie, transportul feroviar şi comerţ ca artizani sau negustori. Veniturile erau de la 80 la peste 200 lire/an. 

În privinţa nivelului de trăi, cărbunele a fost principala sursă de căldură pentru toate categoriile. Londonezii bogaţi se bucurau de costume de lux, trăiau în domenii şi reşedinţe largi cu servitori, iar copii acestora aveau acces la educaţie. 

Londonezii săraci trăiau în condiţii mizere, muncind ore întregi în industrie sau în construcţii, iar copii acestora nu aveau acces la educaţie în prima jumătate a secolului XIX. 

Competiţia pentru locurile de muncă era strânsă între oameni calificaţi şi necalificaţi. Salariile la locurile de muncă sezoniere le asigurau minimul de subzistenţă. Copii lucrau multe ore în medii primejdioase pe salarii mici, copii mici angajându-se în posturi de coşari, în fabrici de de prelucrarea bumbacului, în mine de cărbune. Alţii copii lucrau că măturători, ştergători de pantofi sau vindeau chibrituri, flori sau alte produse ieftine. Mulţi copii erau fără adăpost. 

Unele case mari au fost transformate în locuinţe de închiriat, însă mulţi proprietari nu se preocupau de întreţinerea acestora . 30 de oameni de toate vârstele locuiau chiar şi într-o singură camera cu chirie dintr-o locuinţa din mahalalele gălăgioase şi mizerabile. 

Mulţi oameni nu-şi permiteau să plătească chiriile care erau scumpe. Locuinţele sărace erau la o aruncătură de bat de locuinţele elegante şi somptuoase ale celor bogaţi. Autorităţile erau totuşi conştiente faţă de această problema care părea copleşitoare. Multe instituţii şi organizaţii au iniţiat acte caritabile. 

În urma revoluţionării transportului şi mecanizării producţiei, cei mai mulţi oameni munceau în manufacturi mici. În urma "umflării" claselor de mijloc, serviciile financiare şi juridice au devenit ocupaţii frecventate. 

Salariul unui tâmplar pe zi a crescut la 2 şilingi. Un inginer iscusit câştiga 110 lire pe an. O familie avea un venit de 21 de şilingi pe săptămâna, deci 50 de lire pe an. 

Îmbrăcămintea şi încălţămintea au devenit mai ieftine şi mai accesibile datorită mecanizării producţiei textile. În 1888, un functinar specialist putea să-şi cumpere un costum potrivit pentru duminică la preţ de 2 lire şi 10 şilingi. Mobilierul a devenit de asemenea mai accesibil. 

Închirierea unei case potrivită pentru un funcţionar costa 100 de lire pe an. Consumul de bere şi gin au intrat în declin în favoarea ceaiului, cafelei şi tutunului. Activităţile de petrecere a timpului liber şi călătoriile erau tot mai populare. 

Transformarea Londrei  

Una dintre marile schimbări economice a fost extinderea magazinelor. Varietatea produselor vândute s-a lărgit. În anii 1850, 41 000 de vânzători şi zarzavagii cutreierau străzile Londrei. În 1832 s-a emis legea poliţiei prin care vânzătorii erau arestaţi pentru că blocau străzile şi le erau confiscate produsele, însă cazurile au fost puţine. 

În 1860 se vindeau 124 de milioane de stridii anual. Anual, la târguri, erau 500 de comercianţi care vindeau supă de anghilă, 300 de vânzători de melci de mare, 300 de vânzători de ceai şi de cafea, precum 300 de vânzători de piftie de oaie, 500 de vânzători de brioşe şi 1500 de vânzători de bere de ghimbir, fără a mai menţiona brutăriile şi măcelăriile. 

Peştele prăjit şi îngheţata erau vândute încă din 1850. Nu se vindea doar mâncare gătită sau băutură, ci şi produse fabricate din sticlă, metal sau faianţă. Centrul Brixton era cunoscut pentru că era populat de magazine mixte. În 1875 se punea problema prin legea sănătăţii publice că magazinele de stradă reprezentau un pericol, însă nu au fost făcute implementări. 

Londra era cunoscută pentru producţia laptelui în fermele suburbane şi pentru introducerea unor reguli sanitare şi transportarea produselor lactate pe cale ferată. Laptele proaspăt era de obicei vândut de femeile irlandeze. Numai 800 000 de galoane de lapte ajungeau anual în Londra transportate pe cale ferată. 

Profitul magazinelor varia, postăvării de lână obţinând de exemplu 5000 de lire anual. Se găseau magazine de modă care erau precursoarele celor moderne. Chiar dacă „The Bakers Company” pierduse controlul asupra breslei din 1805, spre sfârşitul secolului, firmele de panificaţie s-au lărgit. Numărul brutarilor din Londra a scăzut de la 4000 la 2722 către 1890, care începeau să monopolizeze piaţa, majoritatea desfăşurându-şi activităţile pe stradă. 

S-au creat noi branduri de marca pentru produse de ţigări, gemuri, dulciuri, biscuiţi, muştar, ciocolată, săpunuri, amidon, vopsele şi pastile. Zahărul era un produs de lux, însă preţul avea să scadă treptat după ce cantitatea mărfurilor transportate a crescut după colonizarea Indiilor de Vest. 

Industria zahărului avea să prospere prin anii 1840-1850, dar ulterior avea să între în declin. Rafinăriile continentale aprovizionau Marea Britanie cu produse de zahăr la preţ mic în urma emiterii legii comerţului liber în 1860, mai ales din Franţa şi Belgia după ce producătorii erau subvenţionaţi de stat. Cantităţi mari de zahăr erau importate din Europa Centrală. Multe branduri de zahăr au început să producă ciocolată şi gemuri. 

Firmele de ţigări erau mici iniţial. Cele mai largi erau Lambert şi Butler din Clerkenwell. În 1870 aveau un capital de 87 200 de lire. Compania Wills a fost prima companie care a adoptat brandul naţional şi a făcut publicitate ţigărilor. Comercializarea ţigărilor avea să devină de succes spre sfârşitul secolului, capitalul companiei Wills crescând la 6, 9 milioane de lire. 

Încă din secolul XVIII, Londra era principalul producător de săpun. Cea mai mare companie în anii 1820 era Merseyside. Mulţi producători de săpun produceau şi lumânări. În 1800, industria farmaceutică se dezvoltă în Finsbury. 

Cei mai mari producători de produse farmaceutice în secolul XIX au fost May &Baker şi Burroughs Wellcome. Se făceau investiţii în crearea de noi medicamente. 

În privinţa încălţămintei se dezvoltau în Londra fabrici de producere a pantofilor. Măcelăriile din Londra importau carne afumată din Argentina. Se dezvoltaseră fabrici de croitorie, ca G. A. Dunn and Hope Brothers care a deschis numeroase branduri. 

Companii de produse chimice ca Nottinghambased Boots producea noi medicamente. Ascensiunea fabricilor s-a datorat importului masiv de alimente şi produse. Dezvoltarea comercială a creat noi locuri de muncă şi a schimbat standardele. 

Lărgirea consumului şi schimbarea standardelor a dus la crearea unor noi mijloace de petrecere a timpului liber. Carnavalele şi târgurile începeau să dispară, căci amuzamentul devenise mai comercializat şi sotisficat. Educaţia a crescut aşteptările. 

Consumul de alcool era restricţionat în anumite ore, şi asta datorită campaniilor de reforme morale conduse de organizaţii creştine şi socialiste. 

Crearea de noi forme de divertisment au dus la crearea a noi locuri de muncă. Londonezii petreceau timpul liber în hoteluri, în opere sau la cinema spre sfârşitul secolului. 

Secolul XIX era dominat de patru mari distilatori:Seager Evans, Gilbeys, Booth şi James Burroughs. Consumul de alcool devenise mai moderat în rândul clasei mijlocii. Companiile de producere a berii se dezvoltau, cele din Londra utilizând maşinăria cu aburi a lui Watt. 

S-au creat puburi unde gentelmenii puteau să se întrunească în cadrul unor cluburi unde să consume bere. 

Casele de bere s-au creat în urma emiterii legii din 1830. Oamenii săraci erau încurajaţi să consume mai multă bere decât gin. Numărul caselor de bere a crescut la 6000 spre sfârşitul secolului. 

În baruri se organizau întâlniri în cadrul unor cluburi, uniuni comerciale şi societăţi secrete. Multe puburi erau acompaniate de muzică din 1820. Cariumile începeau să dispară odată cu dezvoltarea căilor ferate. 

Comercianţii de vin prosperau şi ei, mai ales în timpul războaielor napoleoniene. S-au dezvoltat companii producătoare ca  Bishop şi Gilbey. 

Hotelurile s-au extins în Londra după modelul american şi francez. Vizitatorii care veneau la Londra puteau să se cazeze în camerele hotelurilor. Primele hoteluri feroviare au fost construite în Euston şi Birmingham. Hotelul Victoria, construit în 1839, avea şi cafenele. Hotelul Adelaide includea şi un club. Multe alte hoteluri celebre au fost The Charing Cross Hotel, The Cannon Street Hotel şi Midland Grand din St. Pancras cu 250 de camere sau The Langham din Portland Place cu 600 de camere. Spre sfârşitul secolului, multe dintre acestea erau dotate cu lifturi hidraulice şi scări gotice. 

La începutul secolului se consumă mâncare gătită în cârciumi, hoteluri şi cafenele. Din 1860 s-au dezvoltat restaurante ca Holborn, Criterion sau Gaiety. 

În secolul XIX încă s-au mai desfăşurat execuţii publice, însă doar prin spânzurare până în 1868. Au fost interzise ulterior şi luptele dintre animale. S-au dezvoltat sălile de concert, teatrele şi galeriile de artă (Galeria Naţională deschisă în 1824) ori cinematografii ca Empire Theatre. S-au remarcat English Opera House/ Teatrul Lyceum. Se mai organizau carnavaluri anuale, târguri sezoniere sau evenimente spontane care celebrau jubileul regal. 

Atracţii ca Grădina Zoologică sau Grădinile de agrement erau destinate recreaţiei . În 1804 a fost creată Societatea Horticultorilor din Londra. 

În privinţa educaţiei, ştiinţei şi culturii, în 1820 a fost fondată Societatea Regală Astronomică. în 1836 a fost inaugurată Universitatea din Londra care avea să concureze cu cele de la Oxford şi Cambridge. 

Se organizau expoziţii, ca Marea Expoziţie din anul 1851 unde se deschise un parc de amuzament. Vizitarea muzeelor ca Madame Tussauds şi vechilor lăcaşuri de cult capătă popularitate tot mai mare. 

Londra devenise şi centrul unor mari publicaţii de presă, ca The Globe, The Standard, The Economist, Daily Mail sau The Times, a cărui exemplare se vindeau în număr de 38 000 până în 1851.S-au creat cluburi de lectură şi 48 de librării publice au fost construite până la sfârşitul secolului. 

Pe parcursul secolului al XIX-lea, Londra a fost transformat dintr-un oraş care acoperea o suprafaţă relativ mică într-o metropolă cu suburbiile legate de centrul printr-un sistem extensiv de transport public. 

Creşterea rapidă a populaţiei, creşterea nivelului de trăi şi apariţia noilor valori sociale au creat o cerere enormă pentru case unifamiliale. Separarea fizică a locului de muncă de locuinţa se accelera în multe locuri. 

Viaţa domestică a devenit din ce în ce mai privatizată, creându-se o mai mare diferenţiere dintre spaţiul de locuit a unei gospodării şi cea a vecinilor. Suburbiile, încurajate de reglementările din domeniul construcţiilor, s-au multiplicat, rezultând locuinţe uniforme terasate aşezate faţă în faţă, despărţite de străzi pavate şi înguste, amenajate cu trotuare şi parcuri. 

La nivel naţional, sistemul fiscal a fost ajustat în favoarea ofertei de locuinţe cu eliminarea taxei pe fereastră (1851), precum şi alte taxe pe cărămizi (1850), sticlă (1860) şi pe lemn (1866). 

Sectorul public a fost un jucător pasiv în suburbanizare, oferind servicii limitate care ulterior au crescut în cartierele urbane . Majoritatea populaţiei mai degrabă închiria decât cumpăra  locuinţe. Canalizarea a fost extinsă. Pentru a facilita noi construcţii, proprietarii de terenuri, dezvoltatorii stabiliţi pe moşii şi o multitudine de constructori mici au ridicat locuinţele pentru vânzare sau pentru închiriere. 

În 1854 a fost construită necropola de lângă Londra-Brookwood Cemetery.

Conditile de viaţă în mahalalele dărăpănate erau mizere pentru cei săraci, mai ales în aglomeratul East End. Multe locuinţe au fost ulterior preluate pentru scopuri comerciale, demolate pentru a face loc căilor ferate ori au fost cedate familiilor de nevoiaşi în cadrul unor proiecte filantropice sau intervenţii guvernamentale. Răspândirea suburbiilor au dus la ieftinirea locuinţelor în anii 1860. 

Infrastructura

În Londra secolului XIX s-a dezvoltat sistemul transportului public. Datorită portului, Londra a devenit centrul comerţului internaţional. Oamenii şi produsele puteau merge mai departe, mai repede, cu costuri mai puţine decât în secolele anterioare. Sistemul de comunicaţii dezvoltat a făcut ca piaţă muncii să devină şi mai competitivă. 

Transportul cu cai a fost îmbunătăţit. Trăsurile au devenit mai largi, mai rapide şi mai comode. Drumul de la Londra la Edinburgh se putea face în 2 zile pe la 1830. Numai în 1890 mai erau încă 23 000 de căruţe private. Din 1834 au fost introduse birjele. 

Numărul rutelor pentru transportarea mărfurilor în Anglia a crescut până în 1840 la 1000. 

Londra depindea de transportul pe Canalul Oxford căci acesta a devenit unul dintre cele mai importante şi profitabile legături de transport din Marea Britanie, cu cel mai mare trafic comercial dintre Londra şi Midlands, fiind transportat cărbune din Warwickshire. 

Ambarcaţiuni lente transportau produse cu valoare redusă. Echipajul navelor rapide care transportau produse mai scumpe a fost dublat, iar sistemul de navigaţie a fost îmbunătăţit. Cantitatea de cărbune transportat a crescut de la 2 milioane de tone în secolul XIX la 9 milioane de tone în secolul XX. În secolele XVIII-XIX, portul Londrei era cel mai aglomerat port, debarcaderele ocupând 18 km pe Tamisa, 60 000 de nave venind pe an în port. 

În privinţa transportului feroviar, prima cale ferată din Londra a fost linia Birmingham, inaugurat în 1838. Alte linii au fost inaugurate:Southampton în 1838, Bristol în 1841 şi Brighton în 1841. A urmat extinderea liniilor Greenwich şi Croydon mai departe de Portul Londrei în 1836, intrând în Kent, Surrey şi Sussex. 

În 1850, reţeaua de căi ferate s-a extins la 6000 de mile în Londra, conectată cu alte oraşe. În 1852 a fost construită staţia London King's Cross . În 1871, reţeaua de căi ferate ajungea la 15 000 de mile, iar în 1912-la 23 000 mile. În 1863 a fost inaugurată linia ferată subterană metropolitană. 

Vapoare cu abur au navigat pe Tamisa încă din 1815, deşi erau supuse plăţii unor taxe împovărătoare. Nu puteau funcţiona în condiţii meteo nefavorabile sau pe timp de noapte. În 1830, nave mai mici erau capabile să transporte 120 de pasageri şi au fost create servicii că Chelsea care transporta 2 milioane de pasageri pe an. Apariţia căilor ferate au dus însă la declinul vapoarelor cu aburd, acestea dispărând de pe Tamisa în 1890. 

Primele omnibuzuri, fabricate după model parizian, au circulat pe străzile Londrei din 1829, fiind introduse de Georghe Schilibeer. Acestea erau trase de cai şi transportau pasageri din Paddington până în oraşul Londrei. În 1850, Thomas Tilling a iniţiat serviciul transportului public şi din 1855 a fost fondată Compania Generală de Omnibuzuri în Londra. Primele omnibuzuri motorizate au fost introduse din 1909. 

Prima generaţie de tramvaie a apărut în 1860, fiind trase de cai, operând de-a lungul străzii Victoria în Westminster. După emiterea legii Parlamentului din 1870 au fost autorizate primele linii de transport public, ca linia Kensington spre strada Oxford. Din anii 1870 au apărut şi primele tramvaie cu motor cu aburi. În 1884 a fost introdus cablul de tramvai în Highgate Hill., care permitea transportul dintre Brixton Hill şi Streatham. 

În 1903 au fost produse 300 de tramvaie electrice care puteau transporta 800 000 de pasageri. În 1914, Londra avea cea mai mare reţea de linii de tramvai din Europa. Taxiuri electrice alimentate de baterii au devenit disponibile din 1897. 

Nu doar facilităţile de transport public au uşurat viaţa cotidiană. Sisteme de conducte cu apă potabilă şi curată, şi canalizarea care transporta departe deşeurile nesănătoase au fost necesare pentru menţinerea sănătăţii londonezilor. 

Pe parcursul secolului XIX aveau să se extindă şi să se îmbunătăţească utilităţile:apă potabilă, gazul, curentul electric. 

Din 1812 a fost introdusă iluminarea cu gaz pe străzile Londrei. Telefoanele şi telegraful nu aveau atunci o acoperire largă.Cabluri aveau să fie instalate în toate instalaţiile din oraş. 

Sistemul poştal a fost îmbunătăţit, pe Fleet Street fiind instalată cutia poştală (în 1829 a fost inaugurat oficiul poştal general al oraşului). 

S-a ajuns la concurenţă, dar şi la monopol. Terenuri au fost achiziţionate pentru a se construi fabrici care să permită amplasarea conductelor şi cablurilor.

Transformări industriale şi comerciale 

Tehnologia, până a le schimba vieţile londonezilor, a schimbat industria şi piaţa. Rata consumului de produse era atunci mult mai mică, iar produsele nu erau la fel de sotisficate ca cele din ziua de azi. 

Producţia mecanizată a înlocuit pe deplin muncă manuală căci a iniţiat fenomenul „producţiei în masă”. Mijloacele industriale de producţie erau mai rapide şi mai eficiente. Secolul XIX a combinat tehnologia maşinăriilor cu muncă mai mult sau mai puţin experimentată şi profesionistă. Aşteptările privind rezultatele erau tot mai mari, iar competiţia a devenit mai strânsă. 

Îmbunătăţirea transportului a fost un alt factor cheie care a dezvoltat comerţul şi a facilitat legăturile dintre Londra şi celelalte oraşe. 

Un alt aspect important a fost reglementările statutului. Cererea de bunuri produse la nivel local a crescut, iar importurile concurente au fost interzise sau descurajate de tarife ridicate. Unele industrii, ca cea de mătase, nu s-au putut adopta la noile vremuri şi au falimentat. Alte industrii au intrat în declin odată ce s-au mutat pe comerţul liber, ca industria pantofilor, ceasurilor şi instrumentelor optice. Aglomeraţia economiilor a provocat schimbări pe piaţă şi în procesul de producţie, dezvoltarea transportului şi reglementările statului. Producătorii de vestimentaţie şi mobilier s-au reorganizat. 

În privinţa serviciilor s-au efectuat schimbări radicale. Femeile şi oamenii din clasele de mijloc începeau să se angajeze în sectorul terţiar. Serviciile administrative s-au îmbunătăţit, devenind mai eficiente şi începând să monitorizeze tranzacţiile datorită noilor tehnologii ca maşină de scris şi de copiat . 

Spre mijlocul secolului XIX erau deja 200 000 de servitori şi fiecare familie de clasa mijlocie din oraş îşi permitea să angajeze cel puţin unul singur. 

Londra devenise un centru internaţional financiar:finanţele publice, stocul de schimb, banca naţională, serviciile bancare şi de asigurări. 

În 1801 a fost fondat London Stock Exchange, una dintre cele mai importante burse de valori din lume. 

Toţi aceşti factori au dus la creştere economică rapidă după 1860. Oportunităţile s-au lărgit în lumea afacerilor . Multe domenii prestigioase au devenit deschise pentru individul de rând în funcţie de abilităţi şi educaţie:avocatură, biserică, predarea în învăţământ, medicină etc.

Bunăstare şi Guvernare 

Bunăstarea şi politică socială de la sfârşitul secolului XX erau menţinute de implicarea statutului în furnizarea de venituri minime şi programe pentru rezolvarea şomajului, şi ajutorarea săracilor. Acestea nu existau în Londra secolului XIX. Treptat, organizaţiile voluntare şi instituţii non-profit au inceptu să apară şi să se implice în asigurări, sănătate, educaţie, oferirea de locuinţe şi în reducerea sărăciei. 

Guvernul a început să se implice prin iniţierea unor reforme, fără a avea însă repercursiuni căci erau prost înţeles sau ignorate. Guvernul a încercat să se preocupe de îmbunătăţirea salubrităţii şi infrastructurii pentru prevenirea bolilor, în îmbunătăţirea educaţiei pentru reducerea analfabetismului şi specializarea tinerilor pentru aparatul funcţionăresc, în furnizarea ajutorului pentru perioade de şomaj sau sănătate precară şi acordarea de locuinţe. 

Îmbunătăţirea infrastructurii, lărgirea oraşului, creşterea oraşului şi creşterea nivelului de trăi presupuneau totuşi eforturi mai mari pentru a le întreţine. 

În 1829, Robert Peel a fondat Metropolitan Police Service în urma legii metropolitane poliţieneşti, care s-a combinat cu Marien Police Force, iar în 1837 a fost încorporat cu Bow Street Horse Patrol. În 1834 a fost deschisă Curtea Penală Centrală-Old Bailey. În 1839 a fost fondat City of London Police. În 1865 a fost creat London Fire Brigade. 

În 1889 a fost fondat London County Council, un organism administrativ local, urmând apoi să fie create şi districte parohiale şi alte entităţi locale minore care să se preocupe de probleme sociale. Spre deosebire de alte consilii din celelalte oraşe, LCC avea o mare provocare în faţa datorită dimensiunii oraşului. 

Se efectuau mai multe chetuieli publice pentru securitate, salubritate, lucrări în construcţii sau infrastructură.London Government Act 1899 a împărţit Comitatul Londrei în 28 cartiere metropolitane.

Creşterea rapidă şi continuă a oraşului a fost un fenomen unic în secolul XIX. Cu suişuri şi coborâşuri, Londra a devenit un model de oraş industrializat înainte ca New Yorkul să-şi ridice zgârie-norii. Londra ilustrează cu siguranţă un proces de perpetuă schimbare chiar şi în prezent.

Surse:  

Michael Ball,  David T Sunderland-An Economic History of London 1800-1914, Routledge, 2001 

Clark, Peter – The Cambridge Urban History of  Britain. Vol. 2. 1540-1840, Cambridge UP, 2000

https://www.oldbaileyonline.org//

http://www.bl.uk/