Legenda voievodului-martir: „Să știți c-a murit creștin/ Brâncovanul Constantin”
Sfârșitul tragic al voievodului Constantin Brâncoveanu a marcat indelebil nu doar conștiința istorică a românilor, ci și straturile profunde ale spiritualității românești. O simplă privire îndreptată spre paginile cronicilor vremii ne arată alura de erou civilizator a principelui valah (mărturie stau numeroasele ctitorii, mănăstirile, stilul arhitectural care îi poartă numele), pentru ca, în amurgul vieții sale, să capete și aura sfințeniei creștine.
În etnologie și folclor, creațiile se împart în două mari categorii: unele sunt de origine populară, altele, de origine cultă. Avem, spre exemplu, basmele populare (într-o formă brută, necizelată din punct de vedere estetic) și basmele culte (concepute de scriitori recunoscuți), întâlnim colinde simple, izvorâte din mintea și din sensibilitatea țăranilor, dar descoperim și colinde elaborate, rafinate intelectual. Ele sunt opera dascălilor și preoților de la sate. În categoria creațiilor folclorice de sorginte cultă intră cântecele de stea, „Vicleimul” şi „Irozii”, colinde sau piese de dramaturgie care animă și astăzi, în anumite zone etnografice, atmosfera Crăciunului.
„Brâncovene Constantin,/ Boier vechi, ghiaur hain!”
Din punctul de vedere al creațiilor etnografice, sacrificiul voievodului Brâncoveanu s-a reflectat mai întâi într-o cunoscută poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri. Scenariul acestei creații epice diferă pe alocuri de cadrul istoric și de desfășurarea obiectivă a faptelor care au dus la mazilirea și condamnarea la moarte a lui Brâncoveanu. Pe noi însă nu ne interesează aici corespondența obiectivă cu faptele, ci trăsăturile etice și religioase ale voievodului, așa cum s-au păstrat ele în conștiința și în memoria noastră colectivă, care fac din el un arhetip, un model exemplar.
Sub domnia lui Ahmed al III-lea (1703-1730) a avut loc mazilirea şi execuţia lui Constantin Brâncoveanu
„Brâncovanul Constantin/ Boier vechi și domn creștin”, pizmuit de sultan pentru bogățiile și averile strânse de-a lungul celor 25 de ani de domnie și pârât fiind de vizir, se trezește într-o zi de joi, își spală „fața blândă”, își piaptănă barba albită (simbol al înțelepciunii), se închină la icoane (expresie a credinței cucernice) și, privind pe fereastră, amar se înspăimântă: îl vede pe imbrohorul (șeful grajdurilor împărătești) Mustafa Pașa „cel neîmpăcat” conducând oastea de ieniceri înarmați cu tunuri mari, spărgând zidurile și năvălind iureș în casă. Zadarnic îi imploră voievodul pe fiii săi („coconi iubiți”) să-și pregătească armele: turcii îi iau ostatici și îi transportă la Stambul, în turnul cel mare (în cetatea Edicule), unde îi și închid.
Nu după mult timp, sultanul îl cheamă pe Brâncoveanu la judecată, lângă foișorul său de pe malul Bosforului, și îl potopește cu reproșuri: „Brâncovene Constantin,/ Boier vechi, ghiaur hain! [în limba turcă, «hain» însemna rebel]/ Adevăr e c-ai chitit/ Pân-a nu fi mazilit [adică detronat],/ Să desparți a ta domnie/ De a noastră-mpărăție?/ Că de mult ce ești avut [potrivit mărturiei lui Anton Maria Del Chiaro, Brâncoveanu era «poreclit de popor Altân-Bei, adică Prințul Aurului, numit astfel pentru dărnicia față de oricare turc care obținea favoarea să fie trimis în Valahia pentru a strânge avere»],/ Bani de aur ai bătut/ Făr-a-ți fi de mine teamă,/ Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!” [al nouălea punct din capetele de acuzare înaintate Porții Otomane suna așa: „Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 până la 10 galbeni una”, principele Valahiei dovedindu-și astfel relativa autonomie în raport cu puterea sultanului].
„Să știți c-a murit creștin/ Brâncovanul Constantin!”
Târgul pe care i-l propune sultanul voievodului este să lepede credința creștină, în schimbul cruțării vieții sale și a feciorilor săi: „Constantine Brâncovene!/ Nu-mi grăi vorbe viclene./ De ți-e milă de copii/ Și de vrei ca să mai fii,/ Lasă legea creștinească/ Și te dă-n legea turcească”. Domnitorul însă nu se leapădă de credința în Hristos, moștenită din moși-strămoși, ci de ispita apostaziei: „Facă Dumnezeu ce-a vrea!/ Iar pe toți de ni-ți tăia,/ Nu mă las de legea mea!”
„Uciderea Brâncovenilor”, pictura lui Constantin Lecca (1807-1887)
Într-adevăr, cronicile care consemnează sfârșitul curajos al voievodului Brâncoveanu subliniază acest act de mărturisire creștină prin care, paradoxal, deși îi este răpită viața pământească, îi este dăruită nemurirea: Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, se va bucura de cununile mucenicilor. Marele apologet creștin Tertulian scrie undeva: sângele martirilor este sămânța creștinilor. Același Anton Maria Del Chiaro pune în lumină actul mărturisitor al principelui valah, însoțit de îndemnul de a-i urma cu curaj și credință exemplul: „Când Brâncoveanu îl văzu (pe gealat) că se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune și se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: «Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru»” (cf. Anton Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluțiile Valahiei, text reeditat de Nicolae Iorga, Editura Viața Românească, Iași, 1929).
Revenind la poezia populară culeasă de Vasile Alecsandri, în fața refuzului ferm de lepădare a legii creștine, sultanul, printr-un semn, ordonă decapitarea a doi feciori. Voievodul întâmpină această încercare, precum Iov din vechime, cu resemnare, dar și cu credință în purtarea de grijă divină: „Doamne! Fie-n voia ta!”. Îl alină pe feciorul cel mic cu aceste vorbe duioase: „Taci, drăguță, nu mai plânge/ Că-n pept inima-mi se frânge,/ Taci și mori în legea ta/ Că tu ceriu-i căpăta!”.
Constantin Brâncoveanu şi primii săi fii pe un epitrahil dăruit Mănăstirii Hurezi
În final, voievodul însuși are parte de moarte mucenicească, însoțită de multe și cumplite cazne, așa cum citim în viețile sfinților din primele veacuri, consemnate în sinaxare și proloage: „Turcii crunt se oțerea/ Și pe dânsul tăbărea,/ Haine mândre-i le rupea,/ Trupu-i de pele jupea,/ Pelea cu paie-o împlea,/ Prin noroi o tăvălea/ Și de-un paltin o lega”. În ultimele cuvinte ale personajului Constantin Brâncoveanu, turcii păgâni sunt asemuiți câinilor care sfâșie trupul credinciosului care alege moartea martirică pentru Hristos: „Câni turbați, turci, liftă rea!/ De-ți mânca și carnea mea,/ Să știți c-a murit creștin/ Brâncovanul Constantin!”.
În grupajul dedicat domnului Țării Românești Constantin Brâncoveanu din numărul 223 al revistei Historia mai puteți citi:
• Politica externă vis-a-vis de Imperiul Otoman
• Despre corespondența cu Regele Soare
• Relațiile sale cu Transilvania și Moldova
• Brâncoveanu și țarul Petru cel Mare
• Bucureștiul lui Brâncoveanu