Legenda marelui voievod Gelu Românul, de pe valea râului Someş

Mitologia extrem de importantă face nenumărate referiri despre legende ce ar explică numele unor forme de relief, râuri, izvoare sau alte toponime. Este şi cazul râului Someş, de care se leagă legenda populară a viteazului Gelu Românul.

Legenda spune că demult, în partea ţării noastre care se numeşte Transilvania, trăia un voievod vestit. Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Românul. Era înalt, spătos, voinic şi frumos. Voievodatul lui se întindea pe valea râului Someş, iar Gelu îl conducea cu multă pricepere. De aceea românii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un părinte. Şi toţi îl ajutau să gospodărească bine voievodatul, adică ţara lui. Era nevoie de asemenea ajutor căci era foarte mult de muncă pentru că multe sute de ani ţara fusese prădată şi pârjolită cu foc de o samă de popoare venite din pustietăţi. Gelu, cu românii lui, au alungat pe acei năvălitori.

S-au apucat şi au arat iar pământul şi l-au semănat, la vreme, cu grâu bun. Au sădit pomi cu roadă dulce. Au construit iar case şi cetăţi, în locul celor arse de năvălitori. Cetatea de piatră unde sta Gelu se înălţa pe malul Someşului, unde trăia liniştit, împreună cu soţia şi copiii, cu sfetnicii si oştenii săi. Dar, aflând vecinii că voievodatul sau ţara lui Gelu Românul ajunsese a fi bogată în roade, au venit asupra ei cu armele s-o cuprindă. Îi conducea un general de-al lor, pe nume Tuhutum. Om straşnic, războinic iscusit şi viteaz mare acest Tuhutum, dar lacom de bogăţii, cum rar se vede.

Ajutat de ai săi, Gelu s-a apărat cu mult curaj şi îndârjire împotriva năvălitorilor. S-a aliat şi cu voievodul Menumorut, care avea ţara pe Crişuri. De multe ori i-a biruit în luptă şi i-a poftit la pace: să stea fiecare în ţara lui şi să se ajute la nevoie, ca buni vecini şi prieteni. Dar Tuhutum nu se împăca deloc cu gândul înfrângerii. S-a pregătit straşnic şi a năvălit iară în ţara românilor, cu mulţi luptători, iscând crunt război. Cădeau luptatorii, de o parte şi de alta, ca holdele sub ascuţişul coaselor. Dar mai mulţi au căzut dintre români. Rămas aproape singur, Gelu Românul voia ca, pe cărări numai de el ştiute, să alungă în cetatea Dăbâca. Să se apere acolo, la adăpostul zidurilor.

Dar i-a ieşit în cale Tuhutum, cu un pâlc mare de luptători. Gelu s-a bătut straşnic, răpunând pe mulţi dintre potrivnici. Văzându-se copleşit de mulţimea lor, a dat pinteni calului şi a gonit cu mare repeziciune să se adăpostească în cetatea lui. Urmăritorii au tras cu arcurile după dânsul. O săgeată s-a înfipt în trupul lui Gelu. Rănit, a căzut de pe cal. Îl ustura rana.  Simţea că moare, dar nu se văita. Dimpotrivă, şi-a smuls săgeata din piept, a pus-o pe coarda arcului şi a tras asupra lui Tuhutum, să-l răpună cu propria lui săgeată. L-a lovit, dar nu prea adânc, căci Gelu pierduse mult sânge şi îi secaseră puterile. Ca să nu încapă în mâna biruitorului, Gelu a rugat calul să sape, cu copita, o groapă, să-l prinda cu dinţii, să-l arunce în ea şi să-l acopere cu pământ.

Gelu Românul a fost dintre acei viteji care au plătit, cu viaţa lor, libertatea ţării. De aceea se cuvine să-i cinstim fapta şi numele.