Lecţii de dicţie pentru Nicolae Ceauşescu

O formidabilă impresie făcuse Nicolae Ceauşescu, la început, şi gărzii vechi din conducerea partidului. Afişând steagul conducerii colective contra cultului personalităţii, el trecuse imediat la fapte de impact, scrie Lavinia Betea pentru Adevărul.

JOS CU DEJ DE PE PEREŢI!

Noul lider al României a început prin a da jos tablourile predecesorului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi ale clasicilor marxism-leninismului. Şi, mai ales, prin a critica faptul în termeni duri. „Nu era cârciumă şi prăvălie unde să nu fie portret", zice Ceauşescu despre Gheorghiu-Dej, puţin după înmormântare. „Ori în felul acesta nu cinstim. Noi am exagerat şi am mai discutat, de altfel, şi la plenară şi cu portretele clasicilor. (...) Biroul e o încăpere de lucru unde omul trebuie să lucreze. Nu găseşti, în afară de noi, la ţările socialiste aşa ceva".

Înaintea validării alegerii sale la Congresul al IX-lea, Ceauşescu reuşise să cureţe pereţii şi de portretele celor în viaţă, şi de umbrele celor morţi. Ion Gheorghe Maurer îl sprijinise şi aici, propunând decorarea birourilor cu picturi şi recomandând peisajele. Până la urmă s-a ajuns la concluzia-şi mai mulţumitoare pentru greii partidului-ca în sălile de şedinţe ale organizaţiilor de partid, tineret şi sindicat să fie expuse portretele membrilor Biroului Politic, în ordinea următoare:Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş. N-au apucat să fie bătute cuiele de care ar fi urmat să fie agăţate tablourile deoarece, după Congres, formula îşi pierduse actualitatea.

Pe pereţii astfel pregătiţi, peste câţiva ani s-a agăţat portretul lui Ceauşescu. În birourile organizaţiilor de partid, săli de clasă, creşe şi grădiniţe, cabinetele medicale şi avocăţeşti, pretutindeni şi unic conducător.

SE TOCMEA ÎN BAZAR

Simpatic, deschis, dar imprevizibil în reacţii. Astfel şi-a caracterizat şeful Paul Niculescu-Mizil („O istorie trăită", Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997). „Un om ca toţi oamenii", a scris Mizil despre el, povestind cum călătoriseră împreună în străinătate şi înainte ca Nicolae Ceauşescu să devină conducător. Pe-atunci, viitorul dictator pălăvrăgea cu lucrătorii ambasadelor unde se caza. Căuta, în orele libere, pieţe şi bazare. Lua în mână mărfuri diverse, plăcându-i tocmeala, mai ales cu câte-o vânzătoare. Zgârcit structural, până la urmă plătea ceva neînsemnat sau nu cumpăra nimic.

Mizil trăise alături de Ceauşescu şi momente ale „artei capitaliste", la Scala din Milano. Liderul român a reacţionat însă imprevizibil, chiar jignitor pentru gazde, la un spectacol de revistă, „mai puţin liric şi mai mult strip-tease", povesteşte Niculescu-Mizil. După doar câteva minute de la ridicarea cortinei, Ceauşescu s-a ridicat brusc, şoptind însoţitorilor:„Plecăm!". Şi dus a fost, zgomotos, cu toată echipa, uluindu-i pe spectatori şi jignindu-i pe actori.

A REFUZAT SĂ FIE PREGĂTIT DE RADU BELIGAN

Efortul pregătirii şi al desfăşurării Congresului al IX-lea şi stresul bâlbâielii sale congenitale l-au stânjenitpână-ntr-atât pe Ceauşescu încât a rămas fără glas câteva zile după aceea. „Răguşeala" de care suferea în momente de stres va fi una dintre grijile constante ale medicilor săi curanţi.

Cei care l-au cunoscut pe Ceauşescu din tinereţe spun însă că, aşa defectuoasă cum îi era la bătrâneţe vorbirea, înregistrase un reviriment după venirea la putere. Făcuse exerciţii în faţa oglinzii, şopteau între ei tinerii demnitari.

La lecţii de oratorie se gândiseră şi bătrânii. Alexandru Bârlădeanu mărturisea că îi sugerase lui Emil Bodnăraş să i-l trimită pe actorul Radu Beligan (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr", Compania, Bucureşti, 2008). Deşi maestrul Beligan îşi reprezenta tagma în forurile politice, ideea n-a fost acceptată. Dacă soţii Ceauşescu acceptaseră un profesor pentru a-l scoate pe secretarul general din bâlbâială, firul acestor istorii poate duce şi la actriţa Silvia Popovici. Soţul ei, Maxim Berghianu, fusese adus de la Cluj la Bucureşti, unde Ceauşescu îi încredinţase imediat după înscăunarea sa însemnata funcţie de preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării. Pe-atunci, soţii Berghianu întreţineau relaţii apropiate cu Ceauşeştii. Iar Silvia Popovici avansase ideea unui cenaclu de poezie cu soaţele demnitarilor. Am putea crede, după stilul epocii, că şi rolul principal din „Gioconda fără surâs", interpretat de Silvia Popovici, e un omagiu adus Elenei Ceauşescu. Pelicula, a cărei regie şi al cărei scenariu erau semnate de Malvina Urşianu, este primul film românesc despre intelectualul produs de „vremurile noi".

„Giocondei", tânără inventatoare şi ingineră şefă a unui mare combinat, îi lipseşte surâsul deoarece, deosebit presupusului model, nu s-a-mplinit ca soţie şi mamă.;

Ziarul îi era adus cu elicopterul

„Muncă de cea mai înaltă răspundere" - era denumirea sintetică a atribuţiile derivate din statusurile lui Ceauşescu. Se subînţelegeau prin această sintagmă şedinţe, vizite de lucru, întâlniri şi cuvântări. Dintre toate, în public răzbat comunicate şi pasaje lustruite de Dumitru Popescu. Căci, mărturiseşte acesta, în „oratoria greoaie, stângace" a liderului sunt numeroase inadvertenţe lexicale şi formulări incorecte.

Nici Ceauşescu n-avea pretenţia, în primii ani, să-i fie publicate integral discursurile. Stabilise, implicit, un modus-vivendi cu redactorul-şef al „Scînteii". După ce primea dactilograma speech-ului, Popescu începea s-o „lucreze":o rezuma şi corecta expresiile defectuoase. Apoi publica textul fără să solicite acordul vorbitorului. În aşteptarea „textului oficial", dactilografele, tehnoredactorii şi tipografii oficiosului PCR rămâneau „mobilizaţi", indiferent de oră, până la scoaterea ziarului din rotativă. Cu avionul sau cu elicopterul, câteva exemplare erau expediate imediat lui Ceauşescu, oriunde s-ar fi aflat acesta în ţară. Dej nu primise asemenea probe ale devoţiunii şi zelului revoluţionar.

GLUMEA CU OAMENII MUNCII

Atunci când îi „lucra" comunicările pentru diverse întâlniri şi reuniuni, Popescu ţinea seama de focalizarea pe specificul naţional. Ideea de a valorifica moştenirea culturală şi istorică a fost, scrie el, piesă de rezistenţă a discursului politic. Lui Ceauşescu nu-i scăpau însă nici interpretările sovietice. „Ce-o să zică tovarăşii sovietici când vor citi fraza aceasta?", obiecta el uneori. „Ce interes are să-i aţâţăm?" (Dumitru Popescu, „Cronos autodevorându-se, Memorii vol. II, Panorama răsturnată a mirajului", Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006).

Revenind la discursurile ţinute de Ceauşescu la „întâlnirile cu oamenii muncii", acestea n-au fost totdeauna la fel de aride ca în anii '80. Între înaltul oaspete din Capitală şi activele regionale de partid, preşedinţii de colectiv sau directorii de întreprinderi, spre satisfacţia mulţimii dimprejur, se înfiripă dialoguri. Vorbitorul local li se adresează, simplu, cu „dragi oaspeţi". Iar reprezentantul regionalei de partid-cu „iubite tovarăşe Ceauşescu, iubite tovarăşe Maurer". Până în 1967, prim-ministrul era onorat la paritate cu liderul partidului.

Nici programul vizitelor în teritoriu nu vine de la Bucureşti gata făcut. Ca unor musafiri aşteptaţi de nişte gazde ospitaliere, liderii locali propun programul şi-l supun spre aprobare la faţa locului. Ceauşescu n-a fost, la început, nici zgârcit cu felicitările, nici darnic cu criticile „nerealizărilor". Intră, uneori, în priză cu interlocutorii, se însufleţeşte şi gustă chiar glumele. S-a arătat totdeauna stăpânit de obsesia creşterii investiţiilor.;

Ceauşescu suferea de o „discretă disfuncţie hepatică"

Judecând după informarea privind sănătatea conducătorilor, făcută, în 1969, de Aurel Moga, ministrul Sănătăţii, evaluarea lui Nicolae Ceauşescu nu cauza motive de îngrijorare.

„Tovarăşul Nicolae Ceauşescu", specifică Moga, „în vârstă de 51 de ani, prezintă de mai mult timp o discretă disfuncţie hepatică, evidenţiată îndeosebi printr-o creştere moderată a transaminazelor serice. În luna iulie 1968, a fost decelată o periostită apofizară a primei vertebre lombare, cu dureri spontane şi provocate la acest nivel, care s-au remis în urma tratamentului balneoclimatic efectuat.Cu ocazia eforturilor vocale şi a unor răceli, a prezentat cataruri repetate faringo laringiene, cu disfonie accentuată şi prelungită în ultimul timp. Ţinând seama de cronicitatea suferinţelor, este necesar ca tovarăşul să aplice în continuare recomandările privind dieta alimentară, programul de viaţă şi de muncă, precum şi indicaţia de a evita eforturile vocale, atât în ceea ce priveşte durata, cât şi intensitatea lor. De asemenea, în scopul aplicării celor mai judicioase măsuri terapeutice, este necesară o observaţie medicală continuă cu examinări periodice, atât clinice, cât şi prin examene de laborator."

Cu excepţia disfoniei (răguşelii amintite), prin comparaţie cu evaluarea celorlalţi din conducere, sănătatea liderului e una de fier. În caracterizările celorlalţi, chiar mai tineri decât el, domină ateroscleroza, ulcerul, aritmiile, cardiopatiile, hipertensiunea arterială. Iar sindromul de suprasolicitare pare a face parte din fişa postului. Spre exemplu, mai tânărul Paul Niculescu-Mizil (45 de ani) suferea de hipertensiune arterială oscilantă, aritmie extrasistolică, migrene, fenomene dureroase precordiale declanşate de stări de încordare nervoasă. Ilie Verdeţ (45 de ani) se trata de surmenaj, maladie ulceroasă, parodontopatie. Cu sindrom de suprasolicitare şi ulcer fuseseră diagnosticaţi Virgil Trofin (42 de ani) şi Dumitru Popescu (42 de ani), cel din urmă având grave pusee de hipertensiune arterială.

Cât despre bolile şi recomandările medicale pentru veterani, lui Ion Gheorghe Maurer (67 de ani) i s-a prescris program de muncă de 8 ore pe zi, săptămână de lucru de cinci zile şi câte două săptămâni de concediu la trei luni. Un regim asemănător i se recomanda şi lui Chivu Stoica (60 de ani), ce prezenta crize atipice de angină pectorală, spondiloză, ateroscleroză etc.

Sursa:www.adevarul.ro