Leagănul omenirii: Care este originea omului și cine au fost strămoșii noștri?

Care este originea omului și cine au fost strămoșii noștri? Știința are răspunsuri foarte bine argumentate la aceste întrebări; mai mult chiar, au fost acumulate atât de multe dovezi antropologice, încât exemplul speciei umane constituie cea mai convingătoare ilustrație a evoluției în stil darwinist. În prezent, ne este cât se poate de clar tabloul general al antropogenezei, iar disputele dintre savanți țin de anumite detalii și nuanțe ale evoluției umane.

Așadar, acum aproximativ 7 milioane de ani, în Africa, s-a format un lanț evolutiv care ne-a separat de strămoșii noștri comuni cu cimpanzeul (fapt constatat prin metode de genetică moleculară) [Ruvolo, 1997]. Acei strămoși comuni cu cimpanzeul nu erau neapărat asemănători cu cimpanzeul (cum obișnuim să ne închipuim), ci întruneau un set de caractere mixte, pornind de la care a fost posibilă evoluția acelor caractere în câteva direcții: spre linia cimpanzeilor, spre linia homininilor și, nu este exclus, spre alte linii, care nu au supraviețuit. Primele verigi ale lanțului care a condus spre noi au fost reprezentate de așa specii protohominine ca sahelantropii (vechi de 7-6 mil. ani), orrorinii (6-5,7 mil. ani), ardipitecii (5,8 mil. ani). Aceste specii au marcat trecerea la mersul biped, însă, după parametrii cranieni, erau încă la nivelul maimuțelor antropoide [Su, 2013]. 

Deja la sahelantropi orificiul de la baza craniului (foramen magnum) era amplasat spre mijloc, aproape ca la oameni, și nu ca la cimpanzei, ceea de demonstrează că sahelantropii puteau menține o poziție cvasibipedă (verticală) a coloanei vertebrale. Aridipitecii puteau merge pe două picioare, dar totodată păstrau abilitatea de a se deplasa pe copaci, având o anatomie a pelvisului și o cinetică musculară a coapselor potrivită pentru ambele tipuri de mișcări [Kozma et al., 2018]. Aceasta e o dovadă că trecerea la mersul biped s-a făcut gradual, implicând pe rând diferite transformări morfologice.   

Veriga evolutivă care a trasat în mod clar diferența dintre primatele antropoide și speciile de hominine este Australopithecus (vezi foto sus: o reconstituire a lui Lucy, femela de Australopithecus afarensis descoperită în 1974, în Eriopia © Neanderthal Museum). Acest gen (cu o varietate de specii) a apărut acum circa 4 milioane de ani și a dispărut aproximativ un milion și ceva de ani în urmă [Haile-Selassie et al., 2016]. Deși aveau un creier redus ca volum (de circa 400 cm3, ca la cimpanzeu), australopitecii au avansat în alte privințe: ei au fost primii bipezi abili și primii care aveau o anatomie a mâinii ce le permitea să strângă bine obiectele și să utilizeze diverse unelte. Această particularitate anatomică se formase deja acum circa 3 milioane de ani, fiind prezentă la Australopithecus africanus [Skinner et al., 2015], dar și la Australopithecus afarensis [Feix et al., 2015]. 

Au fost descoperite și unelte foarte primitive care datează de acum 3,3 milioane de ani, adică înainte de apariția genului Homo. Probabil, ele au fost produse de australopiteci sau de alte hominine din acea epocă îndepărtată. De aici putem deduce că strămoșii noștri îndepărtați mai întâi au început să confecționeze unelte, apoi prin utilizarea acestora a fost favorizată selecția în direcția dezvoltării cognitive și a creșterii volumului cerebral. 

Homo habilis (© earlyman.yolasite.com)

Primii reprezentanți ai genului Homo au evoluat din Australopithecus și au apărut aproximativ 2,5 milioane de ani în urmă; se poartă încă discuții în privința zonei de formare a primilor hominini din genul Homo – în estul sau în sudul Africii. Există indicii solide în favoarea regiunii Marelui Rift African – un șanț tectonic de circa 6 000 km lungime din estul continentului. Unii cercetători consideră că mai exact bazinul lacului Turkana (din Kenya și Etiopia) ar fi fost „leagănul” homininilor, deoarece anume aici s-au produs primele schimbări climatice și de landșaft care au avantajat trecerea fermă la mersul biped. În mod aparte, clima instabilă și în general aridă, deșertizarea teritoriului și modificările de vegetație au determinat apariția noilor taxoane, selecția unor adaptări unice la homininii din acea regiune, inclusiv o dezvoltare cerebrală intensă [Robinson et al., 2017]. 

Alți autori atrag atenția asupra altui factor care ar fi putut stimula în mod decisiv antropogeneza – radiația înaltă emanată de pe urma proceselor geologice care s-au produs vreme de milioane de ani în acea zonă și, de fapt, au condiționat formarea Marelui Rift African prin mișcări de plăci tectonice... Sporirea considerabilă a nivelului de radiație în estul și sudul Africii ar fi provocat o serie de mutații la speciile locale de hominine, iar unele populații au suportat transformări însemnate, care le-au marcat calea evolutivă de mai departe, spre genul Homo [Матюшин, 1982]. Această ipoteză, a efectului radiativ, e lipsită însă de suport științific serios. 

Au existat diverse specii de tranziție în cadrul genului Homo, dintre care cele mai notabile sunt Homo rudolfensis (2,4 - 1,85 mil. ani), Homo habilis (2,3 - 1,4 mil. ani) și Homo ergaster (1,9 - 1,4 mil. ani). Fiecare dintre acești hominini demonstra caracteristici morfologice tot mai progresive, cum ar fi scheletul mai adaptat pentru locomoția bipedă, mâna mai aptă să confecționeze unelte, craniul cu 1/3 mai voluminos decât la primatele antropoide (la habilis, volumul era de circa 600 cm3, iar la ergaster – de peste 700 cm3); se prea poate că ergaster putea folosi focul și era capabil de călătorii îndepărtate, dincolo de Africa. 

O reconstituire a „Băiatului de la Turkana”, un Homo erectus care a tăit în urmă cu apoximativ 1,5 milioane de ani. Scheletul său aproape complet a fost descoperit în 1984, în apropeirea lacului Turkana din Kenya (© Neanderthal Museum)

Apoi s-a format un grup deosebit de avansat și foarte variat, cel al Homo erectus (cel puțin 2 milioane de ani în urmă), care a fost, după toate evidențele, precursorul îndepărtat al speciei umane. Conform unor studii, unele populații de erectuși au trăit până acum 143 000 de ani [Indriati et al., 2011]; deci, teoretic, erectușii s-au putut întâlni cu primii indivizi din specia noastră, Homo sapiens, dar ce s-a întâmplat cu erectușii și cum a parcurs evoluția lor e deja o altă istorie, una extrem de interesantă. (va urma)

Fragment din cartea „Mozaicul Uman. Evoluția Omului și Originea Raselor”, de Dorian Furtună, doctor în biologie, etolog. Cartea poate fi găsită AICI.