Lagărul Auschwitz-Birkenau: infernul pe pământ
În suburbiile oraşului polonez Oświęcim, germanii au construit cel mai mare centru de ucidere în masă. În cinci ani, în complexul de lagăre de concentrare de la Auschwitz au murit un milion de oameni – evrei, ţigani, polonezi, ruşi etc. – fără ca nimeni să poată face nimic. Lagărul de Concentrare de la Auschwitz a fost eliberat în 1945 de către trupele sovietice. Evacuarea lagărului de către germani a început la jumătatea lunii ianuarie, în 1945, dar Armata Roşie a deschis porţile lagărului abia pe 27 ianuarie.
Pe parcursul celor cinci ani de existenţă, modul de operare al lagărului s-a schimbat mult:de la un lagăr al cărui raison d’êtreera izolarea elementelor sociale considerate inamice de către regimul nazist – aşa cum se decisese la început, în 1940, fără să fie, de fapt, implementat – la un lagăr de concentrare, un spaţiu unde prizonierii erau anihilaţi treptat şi cu toate ustensilele la îndemână (înfometare, muncă silnică, boli etc.), şi, în final, la un nou tip de lagăr, un centru de exterminare imediată după modelul oferit de Treblinka sau Bełżec. Aşadar, istoria, conform acestor etape, poate fi împărţită astfel:de la fondare, din 1940, până în primele luni ale lui 1942, Auschwitz a funcţionat exclusiv ca un lagăr de concentrare, unde numai munca te elibera – conform dictonului macabru ce străjuia intrarea în lagăr –, iar din 1942 până în octombrie 1944, lagărul a continuat să fie unul de concentrare, dar, simultan, funcţiona şi ca cel mai mare centru pentru uciderea în masă a evreilor, polonezilor sau ţiganilor aduşi aici.
După închiderea camerelor de gazare în octombrie 1944, în ultimele două luni de funcţionare, în contextul situaţiei critice în care se afla cel de-al Treilea Reich şi al ofensivei sovietice, lagărul a intrat în ultima fază, cea a lichidării, care a culminat cu evacuarea prizonierilor.
Întrucât era greu de administrat un complex atât de mare, lagărul a fost împărţit în trei divizii, pe 22 noiembrie 1943, fiecare beneficiind de un anumit grad de autonomie.
Lagărul Auschwitz I
t
Principalul lagăr din Oświęcim a fost Auschwitz .În august 1944, aici trăiau aproximativ 16.000 de prizonieri – 10.000 de evrei, 4.000 de polonezi şi 3.000 alte etnii. Tot aici se afla şi administraţia SS (Standortverwaltung), comandantul garnizoanei locale şi comandantul de la Auschwitz I, care era superior celorlalţi doi comandanţi („Der Lagerkommandant des KL Auschwitz I ist dienstältester Lagerkommandant und SS-Standortältester des SS-Standortes Auschwitz”).
Auschwitz I era şi sediul principal al departamentului politic şi al departamentului de muncă a deţinuţilor. Aici erau instalate şi companiile SS – DAW, DEST şi Deutsche Lebensmittel GmbH. De asemenea, în lagărul principal se aflau şi majoritatea magaziilor cu provizii şi a atelierelor de muncă.
Lagărul Auschwitz II – Birkenau
Birkenau era cel mai mare dintre lagărele care compuneau complexul de la Auschwitz. A operat timp de trei ani, având mai multe funcţii. Construcţia sa a început în octombrie 1941 şi s-a dorit a fi un lagăr pentru 125.000 de prizonieri de război. S-a deschis în martie 1942, ca o aripă a lagărului de la Auschwitz, dar a funcţionat, concomitent, şi ca un centru de exterminare a evreilor. În faza finală, din 1944, a devenit şi locul unde prizonerii erau concentraţi înainte de a fi trimişi la muncă în industria germană.
Aproximativ 90% dintre victimele Lagărului de Concentrare de la Auschwitz au murit la Birkenau. Iar nouă din zece erau evrei. De asemenea, şi peste 70.000 de polonezi şi-au găsit sfârşitul la Birkenau.
Prima menţiune a fondării unui lagăr la Brzezinka, un sat din apropiere de Auschwitz, este conectată cu prima inspecţie făcută de Heinrich Himmler la Auschwitz, pe 1 martie 1941. Fostul comandant de la Auschwitz, Rudolf Höss, a consemnat în autobiografia sa că Himmler a dat o serie de decrete în timpul vizitei sale, vizând extinderea lagărului. Una dintre directivele date de Himmler era şi crearea unui „lagăr pentru 100.000 de prizonieri de război”.
Primele planuri pentru noul lagăr ofereau o capacitate de 100-125.000 de prizonieri, dar acest concept a fost modificat de numeroase ori pe parcursul anului 1942. S-a dorit apoi o dublare a capacităţii. Lagărul urma a fi divizat în patru părţi, adesea numite segmente de construcţie (Bauabschnitte), numerotate cu cifre romane. Primul segment a fost proiectat pentru 20.000 de prizonieri, iar celelalte trei pentru 60.000 fiecare. Întreaga suprafaţă a lagărului avea 71 de hectare.
Conform planurilor originale, prizonierii de război care ar fi fost închişi la Birkenau, erau nevoiţi să construiască singuri lagărul. În acest scop, 10.000 de prizonieri de război sovietici au fost aduşi de la Neuhammer am Quais şi probabil şi de la Lamsdorf în octombrie 1941.
Organizarea lagărului
BI, primul dintre segmentele construite la Birkenau, a fost construit în satul Brzezinka – ai cărui locuitori au fost evacuaţi înainte – în iarna dintre 1941 şi 1942, iar în restul anului 1942, a fost divizat în două sectoare, BIa şi BIb. Acest segment conţinea 62 de barăci de locuit – 30 din cărămidă şi 32 din lemn – şi 10 barăci unde se aflau camera pentru spălat, toaletele, 2 bucătării, 2 băi comune şi 2 barăci ce funcţionau ca magazii.
Segmentul BII a început să fie construit în 1942 şi a fost terminat la sfârşitul lui 1943. Acesta era împărţit în 7 sectoare, formate din barăci de lemn. Sectorul BIIa conţinea 16 barăci de locuit, 3 cu toalete şi camere pentru spălat şi o bucătărie. Sectoarele BII b, c, d şi e aveau fiecare 32 de barăci de locuit, 6 toalete şi 2 bucătării. Iar sectorul BIIf avea numai 17 barăci de locuit şi o baie comună. În acelaşi an a început şi construirea celui de-al treilea segment, BIII, dar apropierea liniei frontului a oprit construcţia. Iar cel de-al patrulea segment nu a început niciodată a fi construit.
Fiecare segment era separat în sectoare de garduri din sârmă ghimpată electrificată. Întregul lagăr era împânzit de turnuri de control. Linia ferată cu trei şine a început să funcţioneze din mai 1944.
La Birkenau, germanii au reuşit să construiască aproximativ 300 de locuinţe, barăci şi clădiri administrative, 13 km de şanţuri de scurgere, 16 km de garduri de sârmă ghimpată şi peste 10 km de drumuri.
Două camere de gazare provizorii – numite buncărele 1 şi 2 – au intrat în funcţiune lângă şantierul din Birkenau în 1942, când Rudolf Höss a fost însărcinat cu realizarea unei părţi din campania de exterminare în masă. Construcţia a patru camere de gazare enorme şi a crematoriilor a început la mijlocul anului 1942. Germanii estimaseră ca 1, 6 mil. de oameni puteau fi ucişi aici în fiecare an.
Din 1 martie 1942 până în 22 noiembrie 1943, Birkenau s-a aflat sub comanda lui Rudolf Höss, comandantul întregului complex de la Auschwitz. Când Himmler a ordonat reoganizarea lagărului şi împărţirea în trei lagăre separate, Birkenau a fost redenumit Lagărul de Concentrare Auschwitz II, iar Fritz Hartjenstein a devenit comandant. Acesta a fost înlocuit pe 8 mai 1944 de Josef Kramer. Apoi, pe 25 noiembrie 1944, Auschwitz I şi Auschwitz II au fuzionat din nou, iar noua entitate s-a numit Konzentrationslager Auchwitz, condusă de comandantul de la Auschwitz I, Richard Baer.
În timp, au apărut noi „tabere”, unităţi organizaţionale separate, precum şi spaţiile pentru exterminarea în masă, construite la Birkenau între 1942 şi 1945.
Prima tabără fondată la Birkenau, în martie 1942, a fost cea pentru bărbaţi. Până în iulie 1943, aceasta era localizată în sectorul BIb.
Apoi, în august 1942 a fost înfiinţată tabăra pentru femei, localizată în sectorul BIa, care a fost extinsă în BIb, în iulie 1943. Peste 10.000 de femei, de diferite naţionalităţi, au fost transferate aici de la Auschwitz I.
În 1943, s-au deschis şapte noi unităţi administrative în segmentul BII. Prima, în februarie 1943, a fost Tabăra pentru familiile de ţigani, în sectorul BIIe.
În iulie 1943, tabăra pentru bărbaţi a fost mutată în sectorul BIId. În aceeaşi lună, a fost instituit şi un spital al lagărului în sectorul BIIf. Apoi, în august, a fost creată o tabără de carantină în sectorul BIIa, iar pe 8 septembrie, una pentru familiile de evrei din Thereienstadt, în sectorul BIIb. Această tabără, împreună cu cea pentru ţigani, erau singurele unde li se permitea femeilor şi bărbaţilor să rămână împreună. În sectorul BIIg, a fost construit şi un complex de magazii, numit „Kanada II”, unde erau depozitate şi sortate bunurile confiscate de la noii veniţi.
În 1944 s-au deschis şi trei tabere de tranzit. Două dintre ele – BIIc şi BIII – erau pentru femeile evreice, iar una – BIIe – pentru bărbaţi şi folosea barăcile fostei tabere pentru ţigani.
ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI:EVACUAREA LAGĂRULUI
Când Armata Roşie a ajuns la linia Vistula-Wisłoka, în iulie-august 1944, la mai puţin de 200 de kilometri de Oświęcim, conducerea germană avea în perspectivă două opţiuni cu privire la soarta lagărelor de concentrare:fie sunt lichidate în cazul unui succes continuu al Armatei Roşii, fie sunt păstrate în circumstanţe favorabile naziştilor. Aşadar, precauţi, germanii au început o serie de paşi pentru evacuarea şi lichidarea (eventuală) a lagărului, fază care a durat până la jumătatea lunii ianuarie 1945.
În a doua jumătate a anului 1944 şi în primele două săptămâni din ianuarie 1945, aproximativ 65.000 de prizonieri – dintre care aproape toţi polonezii, ruşii şi cehii rămaşi în lagăr – au fost evacuaţi şi trimişi la diverse fabrici din inima Reich-ului.
Dar alţi 65.000 de prizonieri au fost ţinuţi în continuare la Auschwitz, până în ultimul moment.
Majoritatea lucrau în fabrici din zona industrială a Sileziei Superioare şi alte centre apropiate, esenţiale pentru a menţine potenţialul de război al Germaniei. Pe 11 decembrie 1944, oficialii germani din industria chimică discutau la Katowice modalităţile de a creşte productivitatea prizonierilor de la Auschwitz care munceau în fabricile lor. La începutul lui ianuarie, înainte ca Armata Roşie să ajungă în Silezia Superioară, prizonierii de la nou-fondatul sub-lagăr Hubertshütte încă munceau la un combinat siderurgic din Bytom-Łagiewniki.
Exterminarea în masă a evreilor în camerele de gazare a încetat în noiembrie 1944. Majoritatea au fost trimişi la muncă în crematoriu, iar echipele care lucraseră în camerele de gazare au fost lichidate în lunile septembrie, octombrie şi noiembrie pentru a fi fost martori la exterminare. Peste 400 de evrei au murit în această perioadă în timpul unei revolte a unei echipe de la crematoriu, pe 7 octombrie 1944.
Crematoriul IV, avariat în timpul revoltei, a fost distrus la sfârşitul lui 1944. În noiembrie şi decembrie, germanii s-au ocupat de pregătirile pentru distrugerea a celorlaltor trei clădiri ale crematoriilor:au dezinstalat echipamentul tehnic din camerele de gazare şi cuptoarele crematoriilor II şi III şi l-au trimis în Germania. Au păstrat, totuşi, crematoriul V şi camerele de gazare până în a doua jumătate a lunii ianuarie 1945.
Vezi și:
Holocaustul ţiganilor:nomazii Europei în faţa "soluţiei finale", la Auschwitz
La sfârşitul lui 1944, parte a eforturilor de a şterge evidenţele crimelor comise la Auschwitz, au fost distruse şi gropile pline cu cenuşă umană. A fost intensificat şi ritmul distrugerii registrelor care nu mai erau necesare, inclusiv liste şi fişe ale prizonierilor. În ultimele luni de funcţionare a Lagărului de Concentrare de la Auschwitz, germanii au expediat cantităţi mari de materiale de construcţii şi obiecte colectate de la victimele exterminării în masă. La mijlocul lui ianuarie 1945, la puţin timp după ofensiva armatei ruse pe Vistula-Oder, germanii au început evacuarea finală cu scopul lichidării lagărului.
Între 17 şi 21 ianuarie, germanii au mutat de la Auschwitz aproximativ 56.000 de prizonieri. Coloanele imense au marşat spre vest, în Silezia Superioară şi Inferioară. Oamenii evacuaţi trebuiau să fie sănătoşi, pentru a fi suficient de puternici să reziste marşurilor care puteau ajunge la sute de kilometri. Dar în realitate, chiar şi prizonierii bolnavi şi slăbiţi s-au oferit voluntar, gândindu-se că germanii îi vor ucide pe aceia rămaşi în urmă. Totuşi, pe drum, gărzile SS i-au împuşcat atât pe aceia care au încercat să evadeze din convoi, cât şi pe cei care erau fizic prea obosiţi pentru a ţine pasul. După război, aceste marşuri au devenit cunoscute ca Marşurile Morţii.
Unul dintre puţinele documente care conţin informaţii cu privire la Marşurile Morţii este un raport SS din 13 martie 1945, realizat la sosirea în lagărul Leitmeritz din Boemia a 58 de prizonieri evacuaţi de la Auschwitz. Raportul arată că alţi 144 de prizonieri au murit pe drum.
ELIBERAREA LAGĂRULUI DE LA AUSCHWITZ
În încercarea de a şterge toate dovezile crimelor comise în lagăr, germanii au incendiat documentele pe străzile lagărului, pe 20 ianuarie au detonat crematoriile II şi III, care fuseseră oricum parţial demantelate, iar pe 26 ianuarie au distrus crematoriul V care era încă perfect operaţional. Pe 23 ianuarie a fost incendiat şi complexul de magazii „Kanada II”.
Cei 9.000 de deţinuţi lăsaţi în urmă la Auschwitz I, Birkenau şi alte sub-lagăre aveau o soartă incertă. Majoritatea erau foarte bolnavi şi slăbiţi. Ofiţerii SS doreau să îi elimine, dar soarta a fost potrivnică intenţiilor germanilor. Au reuşit să ucidă numai 700 de prizonieri din Birkenau şi alte câteva sub-tabere până la sosirea Armatei Roşii.
Citește și:
10 lucruri de ştiut despre... Josef Mengele
Majoritatea ofiţerilor SS care stăteau de pază în turnurile de control au părăsit Auschwitz-ul pe 20-21 ianuarie. Mai existau totuşi câteva patrule în lagăr. Câteva unităţi ale Wehrmacht-ului au fost în trecere pe aici şi au participat la jefuirea magaziilor lagărului. Aşa că unii prizonieri au profitat de situaţia confuză din lagăr şi s-au aventurat să evadeze.
Armata Roşie ante portas
Pe 27 ianurie 1945, soldaţii Armatei a 60-a a Primului Front Ucrainean au deschis porţile Lagărului de Concentrare de la Auschwitz. Prizonerii i-au întâmpinat ca pe nişte adevăraţi eliberatori. Într-un paradox al istoriei, soldaţii care reprezentau oficial sistemul totalitar stalinist au redat libertatea prizonierilor sistemului totalitar nazist. Armata Roşie a obţinut informaţii detaliate despre Auschwitz abia după eliberarea Cracoviei, aşa că nu a putut ajunge la Auschwitz mai devreme de 27 ianuarie.
În Auschwitz I, Birkenau şi Monowitz aşteptau eliberarea aproximativ 7.000 de deţinuţi. Alţi 500 de prizonieri au fost eliberaţi ulterior din taberele Lagărului. Peste 230 de soldaţi sovietici, inclusiv comandantul Regimentului 472, Col. Simen Lvovich Besprozvanny, au murit în luptă încercând să elibereze Auschwitz I, Birkenau, Monowitz, precum şi oraşul Oświęcim.
În lagăr, soldaţii au găsit numeroase urme ale crimelor comise:mai întâi, 600 de cadavre ale prizonierilor împuşcaţi în timp ce ofiţerii SS se retrăgeau sau care decedaseră din cauza bolilor. Câţiva soldaţi au suprins primele imagini ale lagărului eliberat pe film, documentarul cu titlul „Cronica Eliberării Lagărului” putând fi vizionat în cadrul Muzeului de la Auschwitz-Birkenau.
Prizonierii găsiţi în viaţă au primit ajutor atât de la soldaţii şi medicii sovietici, dar şi de la locuitorii oraşului Oświęcim şi ai localităţilor învecinate. Apoi au sosit şi alţi voluntari, majoritatea de la Crucea Roşie din Polonia. Prizonierii care erau într-o condiţie fizică relativ bună au părăsit Auschwitz imediat după sosirea armatei sovietice. Dar majoritatea celor internaţi în spital au fost nevoiţi să aştepte trei sau patru luni până să fie capabili să plece acasă.