Lagărele de concentrare japoneze

140.000 de prizonieri de război au trecut, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, prin lagărele de concentrare japoneze. Unul din trei a murit din cauza foametei, a muncii forțate, a pedepselor sau a bolilor. 

Prizonierii de război capturați de japonezi în teatrele de război din Asia au fost închiși în lagăre din Japonia, Taiwan, Singapore, China și alte regiuni ocupate de armata imperială. Cele mai mari crime de război japoneze s-au înregistrat în China, dar nici în celelalte zone japonezii nu s-au arătat mai indulgenți. 

Harta lagărelor de concentrare din Imperiul Japoniei

Lista lagărelor de concentrare din Imperiul Japoniei

Majoritatea prizonierilor din lagărele japoneze era trimisă la muncă forțată, în mine, fabrici sau șantiere. Aceștia primeau însă o cantitate prea mică de mâncare (în medie 600 de calorii pe zi), astfel încât mulți se îmbolnăveau destul de repede și ajungeau incapabili de muncă. Un prizonier, Harry Carver, avea să declare după război că a fost tratat ca un sclav:„munceam 12 ore pe zi o o dietă de boabe de soia și alge”. 

Calea ferată a morții

Cele mai dure condiții au fost îndurate de prizonierii trimiși să muncească la calea ferată dintre Birmania și Thailanda, cunoscută drept „calea ferată a morții”. Japonezii au invadat Birmania în 1942 și, pentru a păstra controlul asupra vechii colonii britanice, depindeau de transportul maritim (în jurul peninsulei malaeziene și prin strâmtoarea Malacca) pentru aprovizionare. Pentru a evita această rută devenită periculoasă după Bătălia de la Midway (din iunie 1942), autoritățile japoneze au decis să construiască o cale ferată care să meargă de la Bangkok la Rangoon. Proiectul, conceput în iunie 1942, a fost demarat în toamna aceluiași an. 

Cei 400 de kilometri de cale ferate au fost construiți de la zero prin muncă forțată:prizonierii munceau de dimineață până seara, zece zile la rând (urmate de zece zile pauză), și trebuiau să supraviețuiască cu o dietă săracă formată din orez și câteva legume. Malnutriția, ulcerul, holera și epuizarea au făcut foarte multe victime:din cei 60.000 de prizonieri Aliați care au muncit pe acel șantier, au murit între 13.000 și 16.000. Mortalitatea a fost chiar mai mare în rândul muncitorilor asiatici:din 180.000 au murit 90.000.

Un alt lagăr japonez foarte cunoscut a fost Kinkaeski, din Taiwan. Înființat în noiembrie 1942, lagărul a devenit casa prizonierilor de război trimiși la muncă forțată în minele de cupru. În aceste mine condițiile de muncă erau atât de dure și periculoase încât nici japonezii, nici localnicii nu doreau să muncească aici. 

Iadul de la Changi

Închisoarea Changi din Singapore, construită de administrația britanică în 1936, a fost transformată în lagăr pentru prizonieri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În trei ani, între 1942 (anul în care japonezii ocupă Singapore) și 1945, Changi și-a câștigat renumele ca cea mai temută închisoare japoneză. Aici au fost închiși civili malaezieni și soldați Aliați capturați pe frontul din Asia. 

Prizonieri de război Aliați la Changi, după eliberare

Tratamentul prizonierilor era foarte dur, conform cu convingerea japonezilor că soldații care se predau unei armate inamice își dezonorau țara și familia, meritând astfel un asemenea tratament. 

După bătălia pentru Singapore, pe care armata britanică, nepregătită, o pierde, 40.000 de soldați au fost capturați și închiși în baza militară de la Selerang, în apropiere de Changi, în timp ce populația britanică civilă a fost închisă în fosta închisoare britanică, aflată la nici 2km de Selerang. 

În primele două luni petrecute la Changi, prizonierii au fost tratați mai degrabă cu indiferență de japonezi. Li se acorda mâncare suficientă, medicamente când era nevoie, iar prizonierii își puteau petrece timpul cum doreau atâta timp cât respectau o anumită disciplină. Însă din luna aprilie 1942, atitutinea japonezilor s-a schimbat radical:au început să-i ducă pe prizonieri la muncă forțată pentru repararea docurilor din oraș, iar cantitățile de mâncare și medicamente au scăzut semnificativ. În aceste condiții, prizonierii au început să moară de dizenterie sau boli cauzate de lipsa de vitamine. Mai mult, autoritățile lagărului – bazându-se pe faptul că Japonia nu semnase Convenția de la Geneva privitoare la  tratamentul prizonierilor de război – au schimbat modul de organizare al lagărului, tratându-i pe prizonieri după bunul plac. 

Situația s-a înrăutățit încă și mai mult după o tentativă de evadare eșuată. Atunci conducerea lagărului a cerut ca toți prizonierii să semneze un document declarând că nu vor mai încerca să evadeze;confruntate cu refuzul acestora, autoritățile au înghesuit într-o baracă 20.000 de prizonieri, amenințând să-i țină închiși acolo până la semnarea documentului. Când nici această tactică nu a funcționat, mai mulți prizonieri, aleși la întâmplare, au fost împușcați. Nici atunci prizonierii nu au cedat, refuzând să-și pună semnătura pe document. Abia atunci când au fost amenințați cu răspândirea intenționată a unei epidemii în lagăr, prizonierii au acceptat să semneze.

Prizonierii de război de la Changi au fost folosiți și ei la muncă forțată:cei care munceau primeau mâncare;ceilalți erau practic lăsați să moară de foame. Cei care erau prea slăbiți ca să poată munci trebuiau să se bazeze pe generozitatea camarazilor pentru a supraviețui.

În 1943, cei 7000 de oameni rămași la Selerang au fost mutați la Changi, deși capacitatea închisorii era doar de 1000 de persoane. Prizonierii de război au fost astfel înghesuiți în câteva barăci, locuind câte 5-6 în celule menite pentru o singură persoană, iar riscul ca orice boală să se răspândească rapid între ei era foarte mare.

Spre sfârșitul Războiului din Pacific, când Japonia depunea eforturi financiare pentru a-și menține armata în luptă, rațiile alimentare ale prizonierilor au fost diminuate, dar aceștia trebuiau să muncească mai mult. Prizonierii de la Changi au fost trimiși să sape tunele și ascunzișuri în dealurile din jurul orașului Singapore, pe care japonezii intenționau să le folosească drept locuri de ascunzătoare în momentul debarcării trupelor Aliate în peninsulă. 

În ultimele zile ale războiului, prizonierii se temeau că japonezii îi vor ucide înainte de sosirea Aliaților. Nu s-a întâmplat așa;dimpotrivă:când Împăratul Hirohito a anunțat capitularea Japoniei, autoritățile lagărului au predat pur și simplu comanda lagărului prizonierilor.