Lagăr de pedeapsă pentru nevinovați

Scriu cu  mare întârziere despre acest lagăr, fiindcă numele lui nu l-am găsit menționat în nici un document oficial. Dar el a existat. A fost înființat în comuna Latinu, pe șoseaua Brăila-Focșani, la confluența Buzăului cu Siretul. Aici, tatăl meu, Alexandru Turturică, era șeful postului de jandarmi.

Ca peste tot,  la sate, ziarele  ajungeau rar, iar cele două aparate de radio, ale notarului și învățătorului, fuseseră confiscate din ordinul Mareșalului!... Doar zvonurile circulau. Unul din ele, care s-a impus cu autoritate, era că nemții vor pierde războiul și, atunci, ca o consecință firească, Conducătorul statului, împreună  cu nemții, au hotărât să construiască niște cazemate... Probabil pe linia Galați, Nămoloasa, Focșani. Iar tata a primit ordin să scoată țăranii din Latinu și satele pendinte de comuna lui, la muncă, cu brațele și atelajele... Săptămâni la rând s-a cărat fier beton și saci cu ciment.

Tot atunci, în Latinu, a fost încartiruit  Regimentul 11 Siret, cu misiunea de a ajuta și supraveghea construirea acelui lanț de buncăre.

După care... A fost o lege, un decret, o sentință – nu știe nimeni.  Cert este că  spre sfârșitul anului 1942, în Latinu au fost aduși câteva sute de oameni, păziți de militari români. Erau îmbrăcați orășenește – unii chiar foarte bine –  și – din câte și-a dat lumea seama - aveau vârsta cuprinsă între 18 și 6o de ani. Bineînțeles că apariția acestei mase de oameni necunoscuți, a făcut senzație.

Lumea îi privea intrigată. Mai cu seamă că nici o autoritate, civilă sau militară, nu le spunea ce este cu ei, de unde au fost aduși, de ce au fost închiși. La întrebarea - Cine sunt oamenii ăștia? - de-abia li se răspundea:

- Jidani.

- Dar ce-au făcut!

- Sunt jidani! li se repeta apăsat.

În anii ăia, foarte puțini oameni de la sate știau de evrei. Cei mai bătrâni, foloseau, în cel mai bun caz, cuvântul ovrei... Odată cu apariția mișcării legionare însă și a întăririi propagandei ei la sate, s-a impus cuvântul jidan. Cine-s jidanii? Cei mai mari dușmani ai noștri! De ce? Fiindcă ne sug sângele și vor să conducă lumea... Limpede era doar situația acelor indivizi - erau deținuți. Dovadă că, imediat ce-au sosit, au fost masați în Nordul comunei, aproape de satul Voinești -  și puși să bată niște pari, să întindă între ei câte trei fire de sârmă ghimpată, iar, în final, să atârne o scândură negeluită, pe care, o mână poticnită scrisese: Lagărul de pedeapsă.

Ce pedeapsă? se întrebau localnicii. Și cum nu le răspundea nimeni, continuau să se uite cum noii veniți s-au apucat să sape niște șanțuri lungi, să bată stâlpi, să fixeze grinzi, pe care, apoi, le-au acoperit cu coceni. Așa au apărut cele câteva bordeie uriașe, cu priciuri de pământ, despărțite, pe mijloc, de un culoar, pe care au fost instalate câte două butoaie metalice, a câte 200 de litri fiecare, unde urma să se facă focul... După ce s-a lăsat frigul, deținuții nu mai erau lăsați să intre în bordeie, dacă n-avea fiecare câte un braț de uscături de salcie și plop, din lunca celor două râuri.

Pentru început, deținuții au fost puși să sape în vadul Siretului, la îndreptarea unui cot, pe motiv că plutele – care veneau din amonte – se propteau cu botul în el. Plecau dimineața,  încolonați, păziți de soldați cu baioneta la armă... La prânz, o căruță le ducea marmidele cu mâncare. Seara erau aduși în lagăr la fel. Din clipa asta nimeni nu mai avea voie să iasă, până a doua zi. Cine reușea, totuși, să se strecoare afară, dacă era prins de jandarmii din comună, trebuia bătut și returnat lagărului. Tata ne spunea că numai conducerea militară a acestuia putea să-i dea fugarului diferite pedepse administrative.

Odată terminată construcția cazematelor, evreii din lagăr au fost dirijați spre ele, cu ordinul de a le camufla – să le acopere, adică, cu pământ. De data asta, linia de fortificații trecând prin Sudul localității, coloana lor a trebuit să străbată comuna de la un capăt la altul. Toți cu câte o unealtă pe umăr și păziți de soldați. Astfel că țăranii i-au putut vedea pe evrei de la câțiva metri...

Numai că nu mai arătau ca în primele zile. Muncind îmbrăcați cu ce veniseră, hainele deținuților au cedat. Iar, odată cu venirea frigului, au apărut improvizațiile: capetele  înfofolite cu fulare, sfori și sârme pentru strâns trențele în jurul mijlocului, dar,  mai cu seamă, paiele și cojile de salcie, care luaseră locul pantofilor. La vederea acestor nefericiți, care se duceau și se întorceau de la  muncă, tot mai istoviți, mai înfrigurați și, sigur,  mai înfometați, țăranii –  în primul rând femeile – au început să le plângă de milă. Era iarnă aspră, unele dintre ele aveau bărbați sau băieți pe front. Tot așa o umbla și al meu pe-acolo? se întreba câte una. Și, la trecerea coloanei evreilor, ieșea repede pe poartă, cu un coltuc de pâine sau un colac și i-l întindea celui mai apropiat deținut. Soldatul care păzea striga imediat:

- Înapoi!

- Nu fii hain, maică! îl certa țăranca, intrând în curte.

Cu timpul, soldații nu au mai reacționat, iar femeile, apoi și bărbații - câți mai erau în comună, cei în putere fiind pe front - au îndrăznit să schimbe chiar și câteva vorbe cu deținuții, mirându-se însă că știu foarte bine românește. La rândul lor, unii evrei i-au întrebat dacă n-au ceva de reparat: vreun ceas, vreo mașină de tuns, să li le dea lor pe mână, că le repară ei! Altora le ziceau că pot să le pună dantura la punct...

S-a dus vestea că jidanii se pricep să repare ochelari de vedere, lănțișoare rupte, verighete pleznite, să coafeze fetele cu permanent și multe alte treburi de acest gen. Numai că unele dintre obiectele astea – mașinile de tricotat sau de cusut - cereau ca reparatorul să vină acasă la țăran, ceea ce presupunea ieșirea din lagăr, după ora stingerii. Greu, dar nu imposibil, fiindcă santinelele i-ar fi lăsat, contra unui pachet-două de țigări. Problema era cu jandarmii, care aveau ordin să nu lase nici un deținut să circule singur pe ulițele satului. Și-atunci? Femeile au hotărât să se ducă la nevasta șefului de post, despre care ziceau că e o doamnă cu frica de Dumnezeu.

La post însă au dat peste o dramă: mama – de cum a aflat despre ce e vorba – le-a strigat:

- Plecați, plecați, că de-abia l-am potolit pe bărbatu-miu!

Ce se întâmplase? Cu două zile în urmă, pe când cocea pâinea la cuptorul din curte, ne trezisem cu un evreu tânăr... Atras de mirosul pâinii proaspete, el se strecurase neobservat din coloană, iar acum privea ca hipnotizat jimblele mari și rumenite. Înduioșată, dar și îngrijorată de ce voia să facă, mama a luat o pâine și i-a întins-o, zicându-i s-o ascundă și să fugă după coloană. În clipa aia însă eu, copil de 8 ani, am strigat:

- Mămico, e plin de păduchi!

Fiindcă, într-adevăr,  pe gâtul tânărului – n-avea mai multe de 18 ani – erau o sumedenie de păduchi, mari, grași, toți înfipți pe jumătate în carne. Și-atunci mama, copleșită de milă, dar și cu un curaj pe care nu și l-a putut explica niciodată, îl ia pe tânăr de mână și îl duce în tinda casei, iar pe mine mă trimite să aduc căldărușa de aramă de pe cuptor, plină cu apă caldă. Sub ochii mei îngrijorați, mama toarnă apa în albie, timp în care îi spune  evreului să se dezbrace de tot, să se spele bine, cu săpun de casă, că ea îi aduce alte haine. Și așa s-a întâmplat.

Numai că, venind din patrulare cu soldatul Stanciu, tata s-a întâlnit cu tânărul ăla, care se ducea spre lagăr... Mergea agale, mâncând din pâine... Ca și când faptul că umbla liber n-ar fi fost de-ajuns, îl mai vede și îmbrăcat cu o cămașă cazonă, pe al cărui rever scria clar, cu tuș negru: Legiunea de jandarmi Brăila.

- De unde o ai?

- De la doamna de la post.

- Aoleo, tu-i năfuroaica mamii ei de femeie proastă...

Dar ce putea să mai facă? Să-l lase pe ăla gol în uliță? Îi spune soldatului să-l ducă pe tânăr în lagăr, iar el vine acasă și strigă la mama:

- Tudorino, ești nebună? Vrei să mă nenorocești? Dacă se află că eu mor de mila jidanilor?

Gata, gata s-o cârpească. Așa că, acum, nevasta șefului de post nu vrea să se mai amestece. Dar țărăncile insistă. În final, ea le spune că, din câte a priceput, bărbatu-său n-ar avea nimic împotrivă ca internații să-i ajute pe oamenii din sat, dar dacă fug? Atunci el ar putea fi degradat sau trimis pe front. Femeile însă garantează că jidanii lor, nu numai că n-or să-și ia lumea în cap, dar se vor strecura cu mare grijă pe ulițele satului, ca să nu-i facă  probleme soțului dânsei. În plus, dacă și dumnealor au ceva de reparat, jidanii lor sunt gata să le pună la punct fără nici o pretenție.

- O să vorbesc cu al meu! a promis mama.

N-are importanță ce-au vorbit cei doi soți, cert este că de-atunci, mulți dintre deținuți, după ce se dădea stingerea în lagăr, deveneau nișe umbre care se strecurau pe sub cele trei fire de sârmă ghimpată și, pe lângă garduri, înaintau spre casele celor care aveau nevoie de priceperea lor. Gazda îi aștepta, în întuneric, la poartă și-i conducea în casă, unde nu-i mai putea zări nimeni, pentru că – din cauza camuflajului – toate ferestrele erau acoperite cu pături. Nu se știe dacă, intenționat sau nu, aflându-se în patrulare, șeful de post fluiera din țignalul lui bine cunoscut, după care striga cu putere:

- Stinge luminaaaaa!

Deținuții știau atunci unde se află jandarmii, așa că, la plecare, cu o legăturică în mână... Plata se făcea numai în alimente!... se întorceau în lagăr. În tot acest timp, războiul își vedea de treaba lui. În sat veneau soldați în permisie sau răniți. Vestea decesului unuia pe front agita câteva zile locuitorii, după care viața își reintra în normal... Normalul epocii!

Pe măsură ce situația de pe front se înrăutățea pentru armatele româno-germane, severitatea militarilor din Regimentul 11 Siret se atenua, ca și a jandarmilor. La un moment dat, tata a   scos din coloană doi lăcătuși evrei, pe care i-a pus să-i confecționeze lada secretă, cu încuietoare greu de deschis, în care urma să țină dinamita, fitilul și capsele, cu care arunca în aer sloiurile de gheață, când se blocau la picioarele podului de peste Buzău. La plecare le-a dat la fiecare câte o cămașă cazonă, deși pe reverul lor scria Legiunea de jandarmi Brăila.

Gestul tatii a fost comentat în lagăr, concluzia fiind că șefului de post îi e din ce în ce mai frică de ce va urma... Se știa că bolșevicii nu-i înghit pe jandarmi!... Ca atare, în serile următoare, cei mai îndrăzneți nu se mai întorceau în lagăr, ci se se repezeau până acasă – asta însemnând orașele din regiune - pentru 2-3 zile. Se ascundeau în căruțele țăranilor care aveau ceva de vândut în Brăila,  sub cuștile cu găini, sub sacii cu ovăz sau paiele de părângă, contractate cu o unitate militară de cavalerie...

Așa se face că 23 August 1944 a găsit Lagărul de evrei de la Latinu aproape gol... Rușii au intrat în comună, dar nu s-au interesat de soarta deținuților. Ei erau preocupați de alte lucruri: În primul rând: Dacă mai sunt nemți? În al doilea - Unde sunt cramele? Apoi: Unde sunt hazeaicile? Femeile, adică...

În 1952 tata a fost dat afară din jandarmerie – miliția populară avea nevoie de cadre sănătoase - și s-a retras cu mama la locul de baștină – Roșiorii de vede. Eu și soru-mea, bineînțeles, la oraș, pe la școli, pe la facultăți...

Anii au trecut. După Revoluția din decembrie, aud la radio un fost deținut politic, enumerând lagărele și închisorile comuniste în care a fost încarcerat, printre care și lagărul de la Latinu. Hopa! Deci, bordeiele făcute de evrei, nu rămăseseră goale.

La scurt timp de la această știre, aflându-mă în Israel, am dat un anunț în publicațiile de limbă română, editate de prietenul meu Sebastian Costin, în care am scris: ”Scriitorul Constantin Turturică, roagă să fie contactat de foștii deținuți în lagărul de evrei de la Latinu, în vederea scrierii unei cărți. Telefon nr...!”.

Cât am mai stat acolo, nu m-a căutat nimeni. La revenirea în țară însă, mă sună o doamnă... Să mă ierte, că i-am uitat numele. Oricum, stătea în Floreasca. Care mi-a spus că, în curând vine în România unchiul său, dl. Smith, fost deținut în lagărul de evrei de la Latinu, și care vrea să ne întâlnim... Sigur, sigur!

La data fixată de dansa, l-am luat pe prietenul meu, actorul Candid Stoica, locuitor în Floreasca și ne-am dus la adresa indicată. Aici am cunoscut un domn în vârstă, dar țeapăn, plin de voie bună. Eu, emoționat, fiindcă voiam să aflu, în primul rând, cum s-a comportat tata cu evreii din lagăr... Una era ce-mi povestise el și alta putea fi relatarea fostul deținut... Așa că l-am întrebat direct:

- Cum s-a comportat tatăl meu cu dumneavoastră?

- Aproape bine.

- Adică?

- Păi, fii atent. În primăvara lui 1942, eu și doi colegi ne-am făcut bilet de voie și ne-am repezit la București, la familie...

N-a mai apucat să continue, fiindcă prietenul meu, Candid Stoica, s-a mirat cu glas tare:

- Cum, adică bilet de voie? Se putea pleca din lagăr?!

- Păi da, a zis domnul Smith. Cei care se dovedeau vrednici și disciplinați, la trei luni, puteau primi o învoire, să-și vadă familia. Noi, ăștialalți, care ne conservam forțele, apelam la gravori, la bijutieri...

Ăștia  făceau ștampile din cartofi, pe care le aplicau pe biletul de voie.

- Și nu se prindea nimeni?

- Ba cred că da. Însă majurul care ne lăsa să ieșim pe poartă știa că va primi ceva bun la întoarcerea noastră.

- Am priceput, a zis Candid. Continuați.

- După trei zile ne-am întors. Însă, când am coborât în gara Brăila, ne-a prins poliția. Care nu ne-a bătut. Dar ne-a predat la Legiunea de jandarmi. Comandantul ăsteia a ordonat să fim duși în lagăr, din post în post. Șeful de la Cazasu ne-a pus să frecăm dușumelele postului cu motorină, fără să ne dea mâncare. În schimb, cel de la Nazâru ne-a bătut toată noaptea. Obosea, bea o cană de vin, trăgea un pui de somn, după care iar dădea în noi... Am ajuns la Latinu frânți și morți de foame.

- Și tata?

- Tatăl dumitale a tras o înjurătură, mormăind: ”Un nenorocit. Nici o femeie n-a vrut să stea cu el.” Apoi: ”Vedeți că o să vă dau și eu câte o palmă, să nu zică soldații că nu v-am pedepsit. Una la mână. A doua: O să mâncați aici iepure cu varză, dar, odată ajunși în lagăr, să spuneți că sunteți lihniți de foame. S-a înțeles?”

- Domnule Smith, l-am întrebat în continuare, ați înțeles vreodată de ce-ați fost închiși în acel lagăr?

- Nu. Am doar presupuneri. Una din ele este aceea că Antonescu, vrând să scape de gura nemților, a decis să ne scoată de sub ochii lor. Adică să ne închidă undeva. Dar, cazematele nefiind gata, ne-a pus să tăiem cotul ăla al Siretului...

- Ce libertăți mai aveați în lagăr? a vrut să știe Candid.

- De pildă, serbările. Din permisie, ai noștri se întorceau în lagăr cu vești proaspete... Astfel că – în timp ce le reparau te miri ce - deținuții le spuneau oamenilor cum merge războiul, ce pierderi, ce cuceriri, ce... Cu timpul și-au dat și mai tare drumul la gură: știau glume, cântece.... Noi le ziceam cuplete!... unele nu tocmai pe placul guvernului, pe care însă le spuneau cu mare haz. A doua zi, țăranii care le auziseră le povesteau vecinilor, care, la rândul lor, râdeau cu poftă.

Treaba asta a ajuns însă la urechile șefului de post, care – pe moment, de frica Legiunii de jandarmi – a decis să nu-i mai lase pe evrei, noaptea,  prin sat. Însă, pe de altă parte, voia și el să audă ce spun ăia. Dar acoperit. Așa că merge la comandantul Regimentului 11 Siret, cel însărcinat cu paza lagărului, îi explică acestuia despre ce e vorba și colonelul – culmea! – plictisit de moarte în acest sat nenorocit, îi sugerează să organizeze o manifestarea artistică, cu o singură condiție: să i se zică serbare... Adică ceva inofensiv, asemănător cu ce făceau elevii școlii de patru clase din comună. Zis și făcut!

Vestea s-a dus imediat în tot satul, iar țăranii, ori foarte bătrâni, ori foarte tineri – cei în putere erau la război – dornici să mai uite de griji și necazuri, încă de sâmbătă seara, cară la pădurea din marginea satului dulapi și capre de lemn, cum au dus întotdeauna la școală, când se încheia anul de învățământ, și acolo au făcut scena. Apoi au venit femeile, cu macaturi, scoarțe țărănești și cearceafuri, pentru fundale, laterale și cortină. Duminică, la ora zece, 15-20 deținuți sunt aduși pe jos, încolonați, cu santinele pe delături. Li se ordonă să nu se depărteze, sub nici un motiv, de scenă.

Stau masați acolo, până ce se adună notabilitățile – primarul cu cele trei fete ale lui, notarul – cu bicicleta de coarne, colonelul și soția, șeful de post cu nevasta și cei doi copii ai lor... În spatele ăstora, desigur, lumea satului, care tot vine... Cine se întoarce de la câmp, cu iarbă în căruță,  nu se mai dă jos – privește de-acolo, de sus,  și va marca momentele comice cu coada biciului și hohote...

Punctele cele mai gustate din program erau, de pildă, Peneș curcanul, spus de un ungur, de un student la teologie, de un militar în termen etc.,  Hai lelițo-n deal la vie, era cântat cu unele cuvinte licențioase, apoi  câteva cuplete de-ale lui Tănase...

La finalul discuției, care a fost foarte lungă și veselă, i-am dat domnului Smith, romanul meu în două volume, ”În casa asta toți trăgeau cu arma”, cu o dedicație călduroasă. Iar el – întors în Israel - mi-a răspuns la fel de călduros, alăturând și niște documente ale familiei sale. Numai că eu, conform unui prost obicei, după ce am scos textele, am mototolit plicul și l-am aruncat la gunoi. După care mi-am văzut de treburile mele curente. Fără însă să uit o clipă de povestea lagărului de la Latinu. Dimpotrivă, lucrând la ceva, îmi trecea prin minte o întrebare, pe care urma să i-o pun domnului Smith, pentru a lămuri una sau mai multe chestiuni, despre care nu  apucasem să-l întreb.

De pildă: Dacă în perioada în care au fost închiși în lagăr a murit vreun evreu și în care cimitir – al satului Voinești sau al comunei Latinu – a fost înmormântat? Apoi, cine erau comicii care făceau lumea să râdă la acele serbări?... Răspunsul la această întrebare l-aș fi putut afla încă de pe când eram în Israel, fiindcă, la petrecerea dată de Costin în cinstea venirii mele în Israel, erau de față câțiva inși din echipa de umoriști – Titi Acs, Sadi Rudeanu, Mirodan... N. Stroie murise... dar atunci nu mi-am amintit de manifestările artistice din timpul războiului.

În încheiere, îl rugam pe domnul Smith să mai depisteze și alți supraviețuitori ai lagărului de la Latinu, eu angajându-mă să consult ziarele epocii și să contactez pe cei mai bătrâni locuitori din Latinu, pentru a le înregistra amintirile pe această temă...

Toate bune și frumoase, dar când să expediez plicul, i-ai adresa domnului Smith de unde nu-i. Și ce să mai caut prin gunoaie – trecuseră vreo zece zile de când aruncasem plicul. Culmea este însă alta: Că nici adresa nepoatei domnului Smith n-am notat-o undeva. Și nici Candid, locuitor în Floreasca, nu-și mai amintește blocul și apartamentul în care ne-am dus... Doi bătrâni ramoliți.

Speranța noastră este alta: Ca nepoata domnului Smith, dând cu ochii, prin cine știe ce întâmplare, peste aceste rânduri, să mă  contacteze dânsa, adresa mea pe internet fiind: constantinturturica@yahoo.com. Îi mulțumesc anticipat.

Foto: Arhivă Wikimedia