La cină cu Churchill, sau cum se face politica la masă
Cartea Dinner with Churchillne arată cum ar fi fost să iei cina cu Winston Churchill și să te bucuri de compania sa, de curiozitatea, umorul și inteligența sa și, nu în ultimul rând, de mâncărurile și băuturile pe care omul politic britanic le alegea cu atenție. În această carte semnată de Cita Stelzer, descoperim aspecte ale personalității lui Churchill neprezentate până acum.
Dinner with Churchillspune povestea unui om extraordinar care folosea o metodă extraordinară pentru a reprezenta interesele națiunii sale și, în opinia, interesele tuturor popoarelor vorbitoare de engleză. Cartea lui Stelzer se concentrează pe modul în care Churchill folosea întâlnirile la cină pentru a obține ceea ce el credea că nu poate fi obținut într-un cadru mai formal precum sala de conferințe. Cartea descrie în detaliu mai multe asemenea mese – cine, dejunuri și picnicuri, cine și ce anume a discutat, ce s-a servit în farfurii și în pahare, cine a fost așezat unde și de ce.
Curiozitatea lui Churchill îl făcea să vrea să știe cum sunt partenerii săi de negociere;încrederea în sine îl făcea să creadă că întâlnirile față în față (cu atât mai puțin formale, cu atât mai bine) erau o ocazie perfectă pentru a-și folosi abilitățile. Faima sa l-a ajutat să strângă la aceeași masă pe cei mai importanți și inteligenți jucători politici din vremea sa. Churchill s-a remarcat în multe asemenea ocazii:Downing Street, Chartwell, Teheran, Moscova, Casablanca, la bordul navelor sau trenurilor. Și unde să cunoști mai bine un aliat sau un inamic, unde să-ți afișezi mai bine șarmul și cunoștiințele dacă nu la masă? Unde altundeva ar fi putut Churchill să-și adune suporterii politici, să pună la punct strategii și tactici, dacă nu la cină?
Cartea povestește atât succese, cât și eșecuri:succese la Washington și Fulton, la Missouri;eșec în Ile. Bermude. Churchill a zburat la Washington imediat după atacul din 7 decembrie și și-a consolidat sprijinul președintelui F.D. Roosevelt pentru strategia ”Europe first” pe care acesta o acceptase după Pearl Harbor deși America fusese atacată de japonezi, nu de germani.. Stelzer descrie legătura ce s-a format între cei doi lideri pe măsură ce au mâncat și băut împreună timp de trei săptămâni, adeseori noaptea târziu, momente în care s-au pus de acord asupra strategiei de război. Toate acestea în pofida faimoaselor martiniuri letale ale președintelui american și a ceea ce era considerată a fi cea mai proastă mâncare din istoria Casei Albe:meniurile lipsite de imaginație descrise de Stelzer demonstrează acest fapt.
În drum spre Fulton, Missouri, în 1946, Churchill a folosit diplomația personală în căutarea unui acord cu alt președinte american, Harry Truman. În cele din urmă, Truman a fost de acord să adopte politici ce reflectau perspectiva lui Churchill asupra situației geopolitice postbelice. Cinând și jucând poker în vagonul restaurant al președintelui în drum spre Fulton, Churchill a obținut ceea ce dorise, strategia dovedindu-se a fi la fel de eficientă ca cea mai sofisticată cină de la Chartwell.
Dar în Ile. Bermude, Churchill a eșuat în a convinge un alt președinte american să înceapă negocierile cu sovieticii pentru detensionarea situației internaționale în contextul Războiului Rece. Stelzer detaliază întâlnirea neproductivă a premierului cu președintele Eisenhower, întâlnire ce a avut loc la Clubul Mid-Ocean în 1953. Churchill nu a reușit să-l convingă pe Eisenhower să accepte să se întâlnească cu liderii Uniunii Sovietice.
Autoarei îi este clar că Churchill se folosea de cadrul informal al cinelor pentru a-și spori eforturile de modelare a viitorului Europei și lumii postbelice. Istoricul Militar Carlo d'Este spune despre eforturile omului politic britanic că ”niciun singur moment din zi nu era vreodată pierdut. Când nu dormea, muncea, și fie că lua masa, fie că era în călătorie, folosea orice clipă la maxim.”
Stelzer a descoperit cât de mult se implica Churchill în pregătirea scenei pentru întâlnirile diplomatice:alegea meniurile, combinația potrivită de invitați și, uneori, acompaniamentul muzical:spre exemplu, la Conferința de la Postdam, a ales – nu se știe de ce – muzică mexicană. Churchill era de asemenea foarte atent la modul în care invitații erau aranjați la masă. Când lua masa cu generali, ai lui sau cei Aliați, cu politicieni, membri de familie sau prieteni, era foarte interesat cine stă lângă cine și unde stau interpreții, Churchill dorind să profite cât mai mult de pe urma conversațiilor care puteau aduce beneficii strategiei sale de război sau țelurilor politice. Uneori, el desena personal planurile de aranjare a invitaților la masă.
Stelzer nu se limitează doar la analizarea faimoaselor întâlniri din timpul războiului. În primăvara anului 1935, Churchill – care nu mai ocupase o funcție ministerială de șase ani – a plănuit o cină pentru cei care, asemenea lui, se opuseseră controversatei India Billcare era atunci în dezbatere în Parlament. 50 de lorzi și parlamentari au participat la această cină. Au existat și mese private cu Regele George al VI-lea, la care Churchill făcea schimb de informații cu suveranul său. Churchill a pus bazele unui prânz regulat cu Regele:primul a avut loc pe 10 iunie 1940, la exact o lună după ce devenise premier. Mesele – în stil bufet suedez-erau private, doar între cei doi, fără servitori.
În timpul războiului, premierul îl invita pe Rege să ia cina împreună în sufrageria din subsolul casei din Downing Street, unde îi făcea cunoștiință cu personalul militar american și britanic, precum și alți membri ai Coaliției. La sugestia lui Churchill, aceste cine urmau să fie comemorate după război prin intermediul unei plăci. Aceasta, reprodusă în carte, se află și azi pe peretele din camera respectivă.
Churchill nu se folosea însă doar de mese. El spunea că se simțea mult mai comfortabil cu cineva pe care îl cunoștea personal, cineva cu care luase masa. Chiar și o simplă pauză de ceai putea fi utilă. La începutul carierei sale, când a ocupat funcția de Ministru al Munițiilor (minister creat în timpul Primului Război Mondial), Churchill s-a confruntat cu o grevă la o fabrică de muniții. Churchill a acceptat să se întâlnească cu unii dintre greviști, sugerând ”o cană de ceai și puțin tort”. Negocierile au avut loc la un ceai, iar problema a fost rezolvată în așa fel încât ambele părți au fost mulțumite.
Pe lângă mese și întâlniri la ceai, au fost și picnicuri. La unul dintre acestea, ce a avut loc pe plajele Normandiei la câteva zile după 6 iunie 1944, Churchill i-a mărturisit Mareșalului Montgomery că ”dacă aș putea lua masa cu Stalin o dată pe săptămână, nu ar mai exista nicio problemă”.
În carte regăsim și preferințele lui Churchill privind mâncărurile (supa e unul din felurile sale favorite), șampania – Pol Roger, bineînțeles, whisky-ul (Johnnie Walker Black Label) și trabucurile, folosite atât ca sursă de plăcere, cât și ca instrument pentru prelungirea cinei atunci când conversațiile erau utile și plăcute. De asemenea, Cita Stelzer reia și pașii pe care MI5 trebuia să îi ia ca să se asigure că trabucurile pe care Churchill le primea de la admiratori nu urmau să-i explodeze în față.
Stelzer arată că Churchill respecta el însuși regulile de raționalizare pe care le impusese, raționalizarea alimentelor fiind necesară din cauza întreruperii transporturilor și aprovizionării din exterior, percum și din cauza lipsei forță de muncă din fabricile alimentare. Din capitolul dedicat acestei raționalizări, aflăm că Biroul premierul cerea rații în plus de la Minister atunci când Churchill urma să primească oaspeți importanți. Cererile erau însoțite de liste ale tuturor invitaților pentru a justifica rațiile cerute.
Orice analiză ar ajunge la concluzia că Churchill a câștigat mai mult decât a pierdut la aceste cine, picnicuri și pauze de ceai. Astfel, această carte ne spune povestea unor mese la care Churchill a schimbat istoria, dar și a unor mese la care el nu a reușit să facă acest lucru. Cartea ne oferă de asemenea și imagini nemaivăzute, meniuri, invitații, planuri de aranjare la masă etc.