Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene: țară frumoasă, dar fără drumuri

Irlandezul Patrick O'Brien a fost fiul unui cunoscut afacerist și politician britanic. Într-o vreme în care englezii rareori ajungeau pe meleagurile noastre, la finalul lui 1853, anul izbucnirii Războiului Crimeii, O'Brien a venit în Principate și, cu spirit de observație, a luat notițe despre ce a văzut. Însemnările sale aveau să fie publicate un an mai târziu sub forma unui jurnal de călătorie, în care irlandezul prezintă situația în care se aflau Principatele la acea vreme. 

„Este un colț nebătut, netrecut pe harta Lumii. Acest anonimat este fatal pentru Principate”, scrie O'Brien, care observă că singurele state care se interesează de Moldova și Țara Românească sunt, din nefericire, Rusia și Imperiul otoman, care au prins în mijlocul conflictului lor aceste ținuturi și, „oricare parte ar câștiga, e limpede că Principatele sunt cele care pierd.”

Această situație nefericită, dar și așezarea geografică a țărilor române, fac ca interesul occidentalilor pentru aceste ținuturi să fie foarte scăzut. „Aceste țări sunt rar vizitate de turiști; ele se întind dincolo de rutele cunoscute. Drumurile sunt întotdeauna proaste și se poate spune că sunt impracticabile șapte luni pe an. Englezul care iernează la Roma sau Napoli, sau care-și petrece vacanța de vară pe Rin sau în Elveția greu poate fi convins să suporte neplăcerile biroului poliției ruse de frontieră ca apoi să străbată cu o trăsură fără arcuri și o mână de paie drept pernă șesurile Moldovei și Țării Românești. Nu sunt ruine care să-l atragă pe pasionatul de antichități, nu sunt peisaje care să-l încânte pe poet și nici școli spre care să se îndrepte studenții. Aici nu găsește nici confortul Europei occidentale, nici romantismul Orientului. Este un colț nebătut, netrecut pe harta Lumii. Acest anonimat este fatal pentru Principate.”

O țară frumoasă, dar fără drumuri

Pentru Patrick O'Brien, primele impresii după sosirea pe meleagurile românești n-au fost tocmai bune. Ajuns la Brăila unde, conform regulilor vremii, a trebuit să stea patru zile în carantină, a fost surprins de un oraș „plin de praf ca deșertul”. La Brăila, spune el, „respiri, mănânci și dormi în praf”. În comparație, Galațiul i-a lăsat o impresie ceva mai bună. Acolo „străzile sunt destul de late și binișor pavate”, iar orașul ar avea multe de câștigat, spune el, dacă navigația pe Dunăre s-ar îmbunătăți. 

De îmbunătățiri au nevoie și drumurile țării, observă irlandezul:„La drept vorbind, în Țara Românească nu există drumuri. Sunt doar niște cărări late acoperite cu un strat gros de praf întunecat în timpul verii și care când plouă sau după dezgheț se transformă în râuri de noroi, prin care trăsurile de-abia înaintează, afundate în mocirlă până la osie. Când drumul este mult prea prost, trăsurile o apucă pe lângă el, până când drumul cel nou ajunge și el în aceeași situație.”

Cu toate acestea, Țara Românească „este deosebit de bogată și frumoasă”, iar casele țărănești, care se aseamănă cu cele irlandeze, sunt mai bine îngrijite decât cele din Regatul Unit.

„Această parte a țării este deosebit de bogată și frumoasă. Plouase vreo două ceasuri în timpul nopții și totul părea proaspăt și străulucitor în lumina dimineții. Locuințele țăranilor ori ale micilor proprietari de pământ din Țara Românească sunt asemănătoare celor din Irlanda. Colibele țăranilor sunt făcute din lut sau chirpici sau acoperite cu paie, în vreme ce casele micilor proprietari de pământ sunt construite în același stil, dar sunt ceva mai mari. Se vede că oamenii încearcă să își înfrumusețeze locuințele. Toate sunt văruite și adesea vița-de-vie sau o altă plantă agățătoare se cațără în jurul ușii sau ferestrelor. [...] Comparând locuințele țărănimii române cu casele irlandeze, n-am precizat că aranjamentul interior al celor dintâi este mult superior. Când intri în casa unui țăran român, pășești într-o cămăruță folosită drept bucătărie. Aici o sobă încălzește întreaga casă în lunile de iarnă. Nu există casă fără sobă, obiect de importanță capitală într-o țară unde uneori e ger aspru. Pe lângă bucătărie, fiecare casă mai are două încăperi, folosite îndeobște ca dormitoare. Pereții sunt îngrijit tencuiți și văruiți, iar întreaga locuință are un aer de relativă curățenie.”

Ce impresie i-a lăsat capitala

Și Bucureștii i-au lăsat o impresie plăcute. Cu biserici multe, cu turle și cupole care înfrumusețează panorama orașului, multe spații verzi și o zonă de promenadă superbă (zona Kiseleff), capitala Țării Românești nu dezamăgește, e de părere Patrick O'Brien.

„Pe la vreo două după-amiază au început să se zărească Bucureștii. Deși aproape octombrie, era soare și cam la fel de cald ca la Londra în iulie. Orașul este foarte frumos. Are vreo 300 de biserici, fiecare cu două sau mai multe turle înalte. Cele mai multe clădiri publice au, la rândul lor, turnulețe sau cupole, iar fiecare turlă, turnuleț sau cupolă este acoperit cu tablă. Când am ajuns, o pâclă ca un abur se lăsase peste clădirile mai mici, îndulcindu-le muchiile, iar deasupra acestui nor vălurit mii de acoperișuri, turle și turnuri aruncau sclipiri orbitoare în soare și încununau orașul ca o diademă de argint. Bucureștii sunt aproape la fel de întinși ca Parisul, însă o treime este acoperită de grădini, astfel că frunzișul verde aprins al copacilor apărea ici-colo deasupra pâclei, sporind efectul încântător al întregului peisaj. N-am fost pe atât de dezamăgit pe cât mă așteptam la intrarea în oraș.”

„În afara celor de pe străzile principale, puține case din București au mai mult de două etaje. Orașul a avut de suferit de pe urma cutremurelor, motiv pentru care casele sunt atât de joase. Cele mai multe dintre cele nou construite au multe ornamente, frize din stucatură, pilaștri și balcoane pictate în culori vii sau poleite. Poate că în Franța sau Anglia ar fi părut de prost-gust, dar după conacele șubrede din Turcia efectul e foarte plăcut. Unele dintre căsuțele particulare de pe străzile mai puțin umblate, cu acoperișuri înclinate făcute din pătrățele de lemn și cu portice fermecătoare, înghițite de frunzișul copacilor, sunt foarte pitorești. Palatul domnesc, de pe strada principală, este o clădire modestă cu două etaje, cu o curte largă în față.”

Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna și iarna anului 1853, Editura Humanitas, 136 de pagini, 24 de lei