Jocurile Olimpice de iarnă: 1924-2010 - O istorie a premierelor
Cu mai puţin de un an înaintea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci (februarie 2014) – găzduite pentru prima dată de Rusia – găsim necesară o incursiune în lunga istorie a acestei competiţii hibernale. Va fi, ce-i drept, o istorie condensată (cum să treci, dacă nu pe repede-înainte, prin cele douăzeci şi una de ediţii ale JO de iarnă, începând cu Chamonix-1924?), evidenţiind recordurile şi medaliile, campionii şi controversele, poveştile cu totul neaşteptate;ne va fi ghid în această preumblare chiar site-ul Comitetului Olimpic Internaţional, www.olympic.org, care adună serios, cu acribie, nume, feţe, întâmplări.
Alături de campioni, la ceremoniile de deschidere şi închidere ale Jocurilor Olimpice, şi nume pe care le întâlniţi adesea în paginile „Historiei”:Nixon, Roosevelt, De Gaulle, Hitler, Mitterrand, Bush, împăraţi (Hirohito, Akihito), regi şi prinţese. Aceasta va fi însă şi o istorie personală, căci, începând din anii ’90, adăugăm statisticilor experienţe proprii legate de olimpiade şi frânturi de amintiri, fie ele intermediate de un ecran de televizor:cămaşa colorată a lui Viktor Petrenko, campion olimpic în proba masculină de patinaj artistic de la Albertville-1992;zborul, interminabilul zbor al lui Toni Nieminen, puştiul finlandez de 16 ani, concurent în probele de sărituri cu schiurile;rezonanţa familiară a numelui Gunda Niemann, patinatoare de viteză;şi, mai presus de toate, fuga nebună de la şcoală a subsemnatei (ca o cursă a schioarei Vreni Schneider), către o librărie din oraş, dotată cu televizor, ca să vadă ultima evoluţie olimpică a patinatorilor ei favoriţi în proba de dans, Oksana Grişciuk şi Evgheni Platov (JO de iarnă de la Nagano, din 1998).
25 ianuarie-5 februarie1924:Chamonix (Franţa)
Începem cu Chamonix-1924, Jocurile Olimpice care n-au fost... olimpice. Nu e o exagerare:cei peste 250 de atleţi veniţi în Franţa, la Chamonix, n-au ştiut că participă la primele Jocuri Olimpice de iarnă din istorie, ci doar la o „Săptămână a Sporturilor de Iarnă”;rolul acestei competiţii, mai degrabă atipice, era acela de a celebra cea de-a opta ediţie a JO de vară, care urma să fie organizată pe tărâm francez, la Paris, în acelaşi an 1924. Abia un an mai târziu (chiar doi, după alte surse), statutul competiţiei de la Chamonix e reconsiderat, devenind ediţia I a JO de iarnă. Şi, tot retrospectiv, americanul Charles Jewtraw, câştigător al probei de 500m patinaj viteză (prima probă din programul competiţiei), devine şi posesorul primei medalii olimpice „de iarnă” din istorie.
Cu acestea în minte, să notăm că deschiderea oficială a „Săptămânii Sporturilor de iarnă” de la Chamonix a avut loc pe 25 ianuarie 1924, într-o vineri, când sportivi din 17 ţări traversează staţiunea, cu tot cu boburi, schiuri şi patine, pentru a pătrunde apoi în patinoarul oficial. Schiorul francez Camille Mandrillon rosteşte jurământul olimpic (in fotografie)şi gata, Jocurile sunt gata să înceapă. Cel mai premiat sportiv al competiţiei e finlandezul Clas Thunberg, care obţine cinci medalii în probele de patinaj viteză:trei de aur, un argint şi un bronz. Norvegianul Thorleif Haug câştigă, la rândul său, trei medalii de aur în probele de schi fond si combinata nordica – iar Norvegia şi Finlanda, cu cele 17, respectiv, 11 medalii, sunt cele mai medaliate ţări participante la competiţie. Încheiem cu un paradox:toate medaliile se decernează pe 5 februarie, înaintea discursului oficial de închidere, ţinut de Pierre de Coubertin;dar, pentru că mulţi dintre atleţi părăsiseră deja staţiunea, medaliile sunt înmânate colegilor de echipă.
11-19 februarie 1928:St. Moritz (Elveţia)
Peste patru ani, Jocurile de iarnă – de data aceasta, şi olimpice – au loc la St. Moritz, în Elveţia;dar condiţiile meteorologice pun gazdele la grele încercări. Întâi de toate, festivitatea de deschidere se desfăşoară pe un viscol teribil. Apoi, temperaturile ridicate sunt cele care periclitează desfăşurarea concursului olimpic:proba de 10.000m patinaj viteză e anulată şi câteva dintre probele de patinaj artistic – desfăşurate în mod tradiţional afară, în aer liber – se ţin în interior, pe patinoarului Hotelului Kulm din localitate. Proba de 50km schi fond are loc în condiţii cu totul şi cu totul ciudate:dacă la debut temperatura era de 0°C, până la final ea ajunsese la 25°C.
464 de sportivi – 438 bărbaţi şi 26 femei – iau parte la cea de-a doua ediţie a Jocurilor Olimpice, care înregistrează şi o serie de premiere:prima participare a unor sportivi asiatici (în cazul acesta, japonezi) şi introducerea skeletonului între sporturile olimpice. La patinaj artistic, Sonja Henie din Norvegia (foto)face senzaţie câştigând proba individuală feminină la numai 15 ani – un record care va rămâne în picioare vreme de şapte decenii. Iar suedezul Gillis Grafström reuşeşte să câştige, în proba masculină de patinaj artistic, cea de-a treia medalie consecutivă de aur, după cea de la JO de vară de la Antwerp-1920 (până la instituirea JO de iarnă, patinajul artistic şi hocheiul fuseseră incluse în programul câtorva JO de vară) şi cea de la Chamonix-1924. Niciun alt patinator n-a reuşit să doboare recordul lui Grafström, deşi, în istoria modernă a sportului, rusul Evgheni Pluşenko a câştigat şi el trei medalii consecutive;însă nu toate de aur.
4-15 februarie 1932:Lake Placid (SUA)
Un orăşel cu o populaţie numărând mai puţin de 4.000 de locuitori, Lake Placid întâmpină ceva probleme în a se pregăti onorabil pentru competiţia olimpică;şi aceasta, în mijlocul marii crize economice a perioadei. Aşa se face că preşedintele Comitetului de organizare, Godfrey Dewey, donează un teren aparţinând familiei sale pentru construirea pistei de bob. Ceremonia de deschidere are loc pe 4 februarie, în prezenţa lui Franklin D. Roosevelt, pe-atunci guvernator al statului New York;pe 15 februarie, Jocurile se încheie. Cum însă istoria primelor Jocuri e doldora de paradoxuri, notăm că proba de bob-4 persoane se desfăşoară la două zile după finalul competiţiei olimpice (fusese de mai multe ori amânată din pricina temperaturilor ridicate). De altfel, aceste prime Jocuri olimpice americane se află în pericol chiar înainte de a începe, de vreme ce, până cu aproape două luni înainte de data oficială de deschidere, nu cade niciun fulg de zăpadă în staţiune;minunea se întâmplă de-abia la mijlocul lui ianuarie. Şi mai e un obstacol, şi unul care se dovedeşte pentru mulţi participanţi insurmontabil:distanţa. Călătoria în Statele Unite ale Americii, la începutul anilor ’30, când nimeni n-are prea mulţi bani, se dovedeşte o încercare prea dificilă pentru mulţi dintre sportivi:la Lake Placid ajung, aşadar, doar 252 de atleţi (la jumătate faţă de competiţia găzduită de Elveţia cu patru ani mai devreme). Reţinem însă performanţele majore:Sonja Henie îşi apără titlul olimpic în proba feminină de patinaj artistic, iar americanul Eddie Eagan intră în istorie după ce câştigă aurul în proba de bob-4 persoane(foto sus). De ce e spectaculoasă această reuşită? Pentru că Eagan obţinuse deja o medalie olimpică de aur la box, categoria uşoară, la JO de vară de la Antwerp, în 1920;şi nimeni n-a mai câştigat, de la el încoace, şi un aur „de vară”, şi un aur „de iarnă”, în probe olimpice diferite.
Şi mai e ceva:pentru prima dată în istoria JO de iarnă, o femeie, Mollie Phillips, e port-drapelul unei ţări. E mai degrabă un concurs de împrejurări care favorizează întâmplarea:Marea Britanie participă la Jocurile de la Lake Placid cu o echipă mică, din patru persoane, competitoare în proba feminină de patinaj artistic. Între acestea, Mollie Phillips e cea mai „vârstnică”:are 24 de ani, faţă de cei 13 ai lui Joan Dix, şi faţă de cei 11 cât au Cecilia Colledge şi Megan Taylor;aşa că primeşte onoarea de a ţine steagul. Încheiem portretul celei de-a treia ediţii a Jocurilor Olimpice de iarnă cu un stop-cadru, care face trecerea către următoarea competiţie olimpică:posesori a trei medalii olimpice în proba de perechi la patinaj artistic (bronz la Chamonix-1924, aur la St. Moritz-1928, aur la Lake Placid-1932), francezii Andrée şi Pierre Brunet refuză să-şi apere titlul patru ani mai târziu, la Garmisch-Partenkirchen, în semn de protest faţă de regimul nazist instaurat în Germania.
6-16 februarie 1936:Garmisch-Partenkirchen (Germania)
Atunci când se vorbeşte despre Germania-gazdă a Jocurilor Olimpice, cei mai mulţi se gândesc la competiţia olimpică de vară de la Berlin, din 1936, cu tot cu controversele ei:simbolul nazist – svastica – afişat deschis pe parcursul Jocurilor şi nemulţumirea lui Hitler în faţa triumfului sportivului american de culoare Jesse Owens. Totuşi, Germania a găzduit în acelaşi an şi Jocurile Olimpice de iarnă, în oraşele Garmisch şi Partenkirchen, care şi-au unit forţele pentru organizarea celei de-a patra ediţii a competiţiei. Şi, da, ceremonia de deschidere a avut loc în prezenţa aceluiaşi cancelar Adolf Hitler. Dar Jocurile de la Garmisch-Partenkirchen au intrat în istorie şi pentru că în timpul aceleiaşi festivităţi din 6 februarie a fost pentru prima dată aprinsă o flacără simbolică. Aceasta a fost însă ultima oară când atât Jocurile Olimpice de iarnă, cât şi cele de vară au fost găzduite în acelaşi an de aceeaşi ţară.
Între campioni, aceeaşi Sonja Henie, care obţine cea de-a treia medalie olimpică de aur consecutivă în proba feminină de patinaj artistic – o performanţă pe care n-a egalat-o nimeni până acum;în fotografiile timpului, Sonja e felicitată călduros de cancelar. Cel mai medaliat sportiv al competiţiei e însă patinatorul de viteză norvegian Ivar Ballangrud:acesta obţine trei medalii de aur în probele de 500m, 5.000m şi 10.000m, doar conaţionalul său, Charles Mathiesen, împiedicându-l să obţină aurul şi în proba de 1.500m. De altfel, în toată cariera sa, Ballangrud a câştigat nu mai puţin de şapte medalii olimpice (patru la Garmisch-Partenkirchen, un aur şi un bronz la St. Moritz-1928 şi un argint la Lake Placid-1932). Şi o primă controversă olimpică, aşa cum îi şade bine fiecărei competiţii care se respectă:în probele de schi alpin – introduse în premieră în programul Jocurilor – nu pot participa instructorii de schi. Potrivit unei decizii a Comitetului Olimpic Internaţional, aceştia sunt consideraţi profesionişti. În aceste condiţii, schiorii austrieci şi elveţieni decid să boicoteze cu totul probele;fac excepţie doar câţiva austrieci care găsesc soluţia de a reprezenta Germania.
30 ianuarie-8 februarie 1948:St. Moritz (Elveţia)
Probabil că nimeni nu-şi închipuia, în 1936, că vor mai trece doisprezece ani până la următoarea ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă. Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial face însă cu totul imposibilă (şi inutilă) o sărbătoare, fie ea şi a sporturilor de iarnă. Dacă plonjăm în bucătăria Jocurilor şi în atmosfera perioadei, aflăm că în 1940 gazdă pentru competiţia olimpică ar fi trebuit să fie oraşul japonez Sapporo. Invazia japoneză în China a dus, în 1938, la reevaluarea chestiunii, aşa că s-a decis mutarea Jocurilor la Garmisch-Partenckirchen, în Germania. Ghinion însă;Germania invadează Polonia în 1939, iar competiţia e cu totul anulată. Pentru ediţia din 1944, gazdă ar fi trebuit să fie staţiunea italiană Cortina d’Ampezzo, dar cum războiul e încă departe de a se fi încheiat, şi această plănuită competiţie dispare din lista de priorităţi.
În sfârşit, la 30 ianuarie 1948, cea de-a cincea ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă se deschide la St. Moritz, în Elveţia. „Jocurile Renaşterii” – aşa sunt ele denumite, iar (re)alegerea staţiunii elveţiene se sprijină pe raţiuni evidente:neutralitatea statului protejase oraşul în timpul conflagraţiei mondiale, aşa că locurile de desfăşurare a diverselor probe olimpice rămăseseră încă în picioare după ediţia precedentă. 669 de sportivi din 28 de ţări participă la această ediţie a Jocurilor, la care Germania şi Japonia nu sunt invitate. Nu lipsesc nici acum chestiunile controversate:două echipe de hochei din Statele Unite ale Americii se prezintă la St. Moritz, pretinzând fiecare că ea e reprezentativa naţională legitimă. Cei mai medaliaţi sportivi ai competiţiei sunt suedezul Martin Lundström (două medalii de aur în probele de schi fond) şi, mai ales, francezul Henri Oreiller (două medalii de aur şi una de bronz la schi alpin). Supranumit „nebunul coborârilor”, Oreiller a abondonat schiul alpin în 1952, la 26 de ani, pentru a se apuca de curse automobilistice;şi, zece ani mai târziu, şi-a pierdut viaţa într-un accident pe autodromul Linas-Montlhéry.
Încheiem povestea celei de-a doua competiţii olimpice desfăşurate la St. Moritz cu Barbara Ann Scott, sportiva canadiană de 19 ani care câştigă proba individuală de patinaj artistic, devenind, astfel, una dintre cele mai populare figuri din ţara ei. Deţinătoare, în mod paradoxal, a titlului european la patinaj (pe-atunci, competiţia era deschisă şi non-europenilor), Barbara Ann va câştiga concursul olimpic în condiţii dificile, efectuându-şi elementele pe o vreme geroasă şi pe o suprafaţă îngheţată mult încercată;în cursul dimineţii, suprafaţa cu pricina găzduise şi câteva partide de hochei. Iar la întoarcerea în ţară, tânăra va putea, în sfârşit, accepta drept cadou o maşină decapotabilă (ea returnase alte două ca să nu-şi piardă statutul de sportiv amator, eligibil pentru Jocurile Olimpice;pe-atunci, Avery Brundage, preşedintele CIO, era necruţător în această privinţă).
14-25 februarie 1952:Oslo (Norvegia)
Patria schiului modern, Norvegia, primeşte şi ea şansa de a găzdui o ediţie a JO de iarnă, cea din 1952, şi o flacără e aprinsă în casa schioarei Sondre Norheim, cea care a făcut enorm pentru popularizarea sportului. Aprinderea efectivă a flăcării olimpice, pe stadion, e sarcina lui Eigil Nansen, nepotul exploratorului Fridjtof Nansen. Jocurile debutează însă cu o absenţă:Regele Haakon al VII-lea pleacă în Anglia, pentru a asista la funeraliile Regelui George al VI-lea, care încetase din viaţă pe 6 februarie, aşa că fiica sa, Alteţa Regală Prinţesa Ragnhild, face oficiile de gazdă. Din acelaşi motiv, membrii delegaţiei britanice defilează cu o banderolă de culoare neagră pe umăr.
Premiere:Portugalia şi Noua Zeelandă îşi trimit echipe la Jocurile Olimpice de iarnă, iar în probele de patinaj artistic încep să fie folosite computerele, pentru a calcula şi afişa imediat punctajele oferite de arbitri. Mai mult, deşi n-are nevoie decât de o execuţie curată pentru a-şi apăra titlul olimpic în proba individuală masculină de patinaj artistic, americanul Richard Button e autorul unei îndrăzneli care intră în istorie:sare pentru prima dată, într-o competiţie oficială, un triplu-loop (prima săritură triplă reuşită vreodată până atunci...). Cel mai medaliat sportiv al competiţiei e însă norvegianul Hjalmar Andersen (foto), care domină trei probe ale competiţiei de patinaj viteză:1.500, 5.000 şi 10.000m.
26 ianuarie-5 februarie 1956:Cortina d’Ampezzo (Italia)
La a doua încercare – căci staţiunea italiană fusese desemnată să găzduiască JO de iarnă din 1944 – Cortina d’Ampezzo îi primeşte în 1956 pe cei 821 de sportivi, participanţi la competiţia olimpică. O flacără simbolică e aprinsă la Roma, în vechiul Capitol, şi o femeie, pentru prima dată în istoria Jocurilor, rosteşte jurământul olimpic:schioarea italiană Giuliana Chenal Minuzzo. Totuşi, festivitatea de deschidere începe cu un incident:ultimul purtător al torţei, Guido Caroli, pătrunde în stadion pe patine;şi, în încercarea de a da roată acestuia, se împiedică de un cablu şi cade, aproape stingând flacăra. Între premierele acestei ediţii, notăm debutul în competiţiile olimpice a echipei reprezentând Uniunea Sovietică, care câştigă, de altfel, cele mai multe medalii la Cortina d’Ampezzo. De asemenea, aceasta e prima competiţie olimpică televizată, deşi drepturi de televizare n-au fost vândute decât începând cu Jocurile Olimpice de vară de la Roma, din 1960. Performerul acestei ediţii e schiorul Toni Sailer;supranumit „Blitz from Kitz”, adică fulgerul din Kitzbühel, austriacul câştigă trei medalii olimpice de aur în probele de schi alpin (coborâre, slalom şi slalom uriaş).
18-28 februarie 1960:Squaw Valley (SUA)
În 1955, când Alexander Cushing a înscris Squaw Valley pe lista potenţialelor gazde a JO de iarnă din 1960, paradoxal, staţiunea nici măcar nu exista. Cushing era pe-atunci singurul locuitor, singurul posesor al unei case în zonă (aflată la 300 km de San Francisco). Mai mult:competiţia olimpică de la Squaw Valley e precedată de un scandal incredibil, atunci când Comitetul de organizare refuză să construiască o pistă de bob;oficialii americani motivează că doar nouă naţiuni îşi exprimaseră intenţia de a participa şi, în aceste condiţii, cheltuielile nu se justificau. A fost prima (şi ultima dată) când probele de bob au lipsit din programul Jocurilor Olimpice. Iar România, a cărei delegaţie olimpică gravita în jurul echipajelor de bob, va hotărî să nu trimită niciun reprezentant la această ediţie a Jocurilor. De Squaw Valley se leagă însă un număr consistent de premiere. Începem cu cea mai importantă:în 1958, CIO lua decizia de a adopta imnul pe care-l compusese Spiros Samaras pentru jocurile primei Olimpiade, desfăşurate la Atena, în 1896;acest imn, de-acum cu statut de imn olimpic, e pentru prima oară intonat la Jocurile Olimpice de iarnă din 1960, la festivitatea de deschidere, desfăşurată în prezenţa vicepreşedintelui Richard Nixon. O flacără simbolică fusese din nou aprinsă în Norvegia, în casa schioarei Sondre Norheim, pentru a fi adusă apoi – pe Atlantic – până la Squaw Valley. Şi, da, ceremoniile de deschidere şi de închidere a Jocurilor au fost realizate de Walt Disney.
Ne întoarcem la premiere:la această ediţie a Jocurilor e pentru prima dată construit un sat olimpic, pentru sportivi;sunt folosite computere (graţie IBM), pentru a gestiona rezultatele;sunt introduse probele feminine de patinaj viteză;francezul Juan Varnet (foto)devine primul schior care câştigă o medalie folosind schiuri din metal, şi nu pe cele tradiţionale, din lemn. Şi încă o chestiune:nesiguri dacă un schior ratase sau nu o poartă în cursele de slalom, oficialii cursei încep să ceară celor de la CBS revederea înregistrării cursei;iar CBS-ul are ideea inventării de-acum cunoscutei şi atotprezentei reluări. Între campionii memorabili ai acestei ediţii se numără finlandezul Veikko Hakulinen, de 35 de ani. Câştigător deja a două medalii de aur la schi fond la precedentele ediţii ale Jocurilor, Hakulinen e ultimul schimb în proba de ştafetă 4x10 km, intrând în cursă la 20 de secunde distanţă de norvegianul Haakon Brusveen. Cu o sută de metri înainte de linia de finiş, Hakulinen preia conducerea, reuşind în cele din urmă să câştige la distanţă de un metru. Finlanda obţine aurul, iar Hakulinen devine unul dintre cei mai medaliaţi sportivi ai competiţiei olimpice de la Squaw Valley (aur, argint şi bronz).
29 ianuarie-9 februarie 1964:Innsbruck (Austria)
Cârcotaşii spun că Jocurile Olimpice de iarnă de anul viitor, de la Soci, sunt în pericol;că temperaturile ridicate din timpul iernii o să pericliteze desfăşurarea anumitor probe. Dar, vedeţi Dumneavoastră, povestea aceasta s-a mai întâmplat;şi au fost identificate soluţii. La Innsbruck, în 1964, n-a nins aproape deloc în preziua şi în timpul Jocurilor, aşa că armata a fost chemată în ajutor. Concret, militarii austrieci au tăiat 20.000 de blocuri de gheaţă din munţi şi le-au transportat la pistele de sanie şi bob;după cum au trebuit să transporte şi 40.000m³ de zăpadă pe pantele care găzduiau cursele de schi alpin. Şi tot la Innsbruck, în 1964, pentru prima dată în istoria Jocurilor Olimpice de iarnă, o flacără e aprinsă în Olympia;şi de-atunci aceasta este procedura oficială. Un amănunt de culoare:râul Inn (care dă şi denumirea staţiunii) izvorăşte din Alpii Elveţieni, câţiva kilometri mai sus de St. Moritz;ceea ce face ca patru ediţii ale Jocurilor Olimpice să fi fost organizate pe malurile Innului:două ediţii la St. Moritz (1928 şi 1948) şi alte la Innsbruck (1964 şi, vom vedea, 1976).
Competiţiile de sanie sunt introduse în 1964 între probele olimpice, însă moartea unui competitor într-o cursă de pregătire, înaintea debutului Jocurilor, atrage după sine o cantitate serioasă de publicitate negativă. Întârziem în cele ce urmează asupra unei „afaceri” de familie:în proba de slalom, franţuzoaica de 18 ani Marielle Goitschel ia argintul, în spatele surorii ei Christine;două zile mai târziu, Marielle îşi ia revanşa şi câştigă aurul în faţa lui Christine, în proba de slalom uriaş. Cea mai medaliată sportivă a competiţiei olimpice e Lidia Skoblikova, din URSS, care câştigă aurul în toate cele patru probe de patinaj viteză.
6-18 februarie 1968:Grenoble (Franţa)
Preşedintele Charles de Gaulle deschide oficial această ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă, care intră în istorie şi pentru că e prima transmisă în culori;iar Comitetul de organizare vinde drepturile de televizare pentru 2 milioane de dolari, mai mult decât dublu faţă de Innsbruck-1964. Apar şi controversele:locurile de desfăşurare ale probelor olimpice se află la distanţe mari unele de celelalte, necesitând existenţa a trei sate olimpice;vocile critice afirmă că acest tip de dispunere a fost menit să favorizeze transmisiuni televizate spectaculoase, în dauna sportivilor. La Grenoble apare pentru prima dată o mascotă, fie ea şi cu statut (încă) neoficial:„Schuss”, un personaj de desen animat pe schiuri. Tot acum pictograme ale sporturilor de iarnă se regăsesc pe medaliile olimpice, iar Comisia medicală a CIO realizează în premieră teste doping, dar şi „teste de feminitate”.
Din pricina temperaturilor ridicate şi a faptului că pista e expusă constant la soare, probele de sanie sunt amânate şi, în cele din urmă, cu totul anulate. Din acelaşi motiv, probele de bob sunt mutate pe altă pistă;iar clasamentul final se stabileşte după trei runde, şi nu după patru (a patra e anulată). Întârziem asupra concursului de bob de la Grenoble, pentru că acesta este momentul în care România obţine prima (şi singura) medalie olimpică din istoria participărilor sale la Jocurile de iarna:un bronz, în proba de bob-2 persoane, prin echipajul alcătuit din Ion Panţuru şi Nicolae Neagoe.
Francezul Jean-Claude Killy face istorie la Grenoble, câştigând cele trei probe ale competiţiei de schi alpin şi devenind cel mai medaliat atlet al ediţiei;totuşi, câştigul din ultima probă – slalomul – e şi astăzi văzut drept „cea mai mare controversă din istoria Jocurilor Olimpice de iarnă”. Concret, proba s-a desfăşurat în condiţii de foarte proastă vizibilitate, iar principalul rival al lui Killy, austriacul Karl Schranz, a pretins că un oficial (după alte surse, un om misterios, îmbrăcat în negru) i-a trecut calea, obligându-l astfel să se oprească. Schranz a primit permisiunea de a repeta cursa, obţinând un timp mai bun decât al francezului, dar un Juriu de apel l-a descalificat, oferind aurul francezului:oficialii au revăzut înregistrarea primei curse şi au concluzionat că Schranz ratase o poartă în prima parte a slalomului.
3-13 februarie 1972:Sapporo (Japonia)
Japonia găzduieşte, în 1972, primele Jocuri Olimpice de iarnă din istoria sa, iar ceremonia de deschidere are loc în prezenţa Majestăţii Sale Împăratul Hirohito. Această a XI-a ediţie a Jocurilor este însă şi cea la care chestiunea amatorismului ridică foarte multe discuţii. Cu trei zile înainte de debutul Jocurilor, preşedintele CIO, Avery Brundage, ameninţă cu excluderea din competiţia olimpică a unui număr de schiori pentru că participaseră la o tabără de schi din SUA, iar participarea atrăsese după sine o serie de beneficii financiare – ca urmare, menţionează Brundage, schiorii nu mai sunt amatori şi, deci, eligibili pentru JO. În cele din urmă, doar austriacului Karl Schranz i se refuză participarea;el ar fi permis ca numele şi fotografia sa să fie utilizate în campanii publicitare şi ar fi şi câştigat mai mult decât toţi ceilalţi. În aceeaşi serie a controverselor, Canada refuză să-şi trimită reprezentativa de hochei la Sapporo (şi, patru ani mai târziu, la Innsbruck) pentru că aceleaşi reguli olimpice interziceau includerea în echipă a jucătorilor din ligile profesioniste de hochei.
Notăm, între suprizele competiţiei, prima medalie olimpică de aur pentru Spania (tânărul de 21 de ani, „Paquito” Fernandez Ochoa, în proba de slalom), dar şi prima victorie pentru Japonia. Iar victoria e cu totul atipică;săritorii cu schiurile japonezi „confiscă” podiumul la trambulina normală:Yukio Kasaya (aur), Akitsugu Konno (argint) şi Seiji Aochi (bronz). Olandezul Ard Schenk obţine victoria în trei probe de patinaj viteză, iar câştigul provoacă un asemenea entuziasm în Olanda încât o floare este botezată cu numele său:Crocus chrysanthus Ard Schenk.
4-15 februarie 1976:Innsbruck (Austria)
Jocurile Olimpice de iarnă din 1976 fuseseră atribuite oraşului american Denver. Dar, surpriză:printr-un referendum care are loc în 1972, locuitorii votează împotriva folosirii fondurilor publice pentru organizarea competiţiei olimpice. Staţiunea austriacă Innsbruck, care păstrase infrastructura din 1964, se oferă să găzduiască încă o dată Jocurile;şi oferta e acceptată de CIO. Ceremonia de deschidere include, din aceste raţiuni, aprinderea a două flacari olimpice, câte una pentru fiecare ediţie organizată.
Jocurile din 1976 prilejuiesc introducerea în programul olimpic a probei de dans la patinaj artistic (câştigată de Ludmila Pahomova şi Alexandr Gorşkov, reprezentând URSS), după cum, pentru prima dată în istoria patinajului artistic, americanul Terry Kubicka încearcă (şi reuşeşte) să facă o săritură pe spate;considerată prea periculoasă, aceasta va fi imediat interzisă. Şi, tot în proba individuală masculină de patinaj artistic, britanicul John Curry câştigă aurul, executând un exerciţiu spectaculos din punct de vedere tehnic şi, în egală măsură, elegant, artistic, cu influenţe de balet;nimeni nu mai făcuse asta până la el. Eroul Jocurilor este însă austriacul de 22 ani, Franz Klammer (foto), care câştigă în mod dramatic proba de coborâre a competiţiei de schi alpin. La capătul unei curse nebune, în care schiase la marginea dezastrului, Klammer îşi va adjudeca titlul suprem, la numai .33 secunde distanţă de ocupantul locului doi.
13-24 februarie 1980:Lake Placid (SUA)
În 1980, Jocurile Olimpice se întorc la Lake Placid, iar ceremonia de deschidere are loc în prezenţa vicepreşedintelui Walter Mondale. Cel care rosteşte jurământul olimpic, patinatorul de viteză Eric Haiden, va deveni şi cel mai medaliat sportiv al competiţiei. Concret, Haiden câştigă toate cele cinci probe ale concursului de patinaj viteză (de la 500 la 10.000m), stabilind recorduri olimpice în fiecare dintre ele. Performanţele sale – cinci medalii de aur la o singură ediţie a Jocurilor;medalii de aur la toate probele din patinajul viteză – rămân şi astăzi în picioare;americanul e considerat, de altfel, cel mai bun patinator de viteză din istoria disciplinei. Schioarea Hanni Wenzel obţine aurul la slalom şi slalom uriaş, primele medalii olimpice câştigate vreodată de Liechtenstein, iar suedezul Ingemar Stenmark face acelaşi lucru în probele masculine. La rândul său, patinatoarea de perechi Irina Rodnina câştigă pentru a treia oară consecutiv aurul în proba ei;dar ea intră în istorie şi pentru reuşeşte performanţa de a câştiga trei medalii olimpice de aur cu doi parteneri diferiţi:cu Alexei Ulanov la JO de la Sapporo-1972 şi cu Alexander Zaiţev la Innsbruck-1976 şi aici, la Lake Placid, în 1980. Între premiere, amintim că, pentru desfăşurarea în bune condiţii a probelor olimpice, la Lake Placid se folosesc maşini care produc zăpadă artificială. Dar amintim şi primul boicot din istoria Jocurilor:Taiwanul refuză să participe la competiţie, după ce un decret al CIO le impusese să schimbe imnul, steagul şi denumirea sub care participau (din Republic of Chinaîn Chinese Taipei). China dorea să revină la JO de iarnă (nu mai participase din 1952) sub denumirea asemănătoare de „People’s Republic of China”, iar CIO încerca să faciliteze revenirea. Cum chestiunea se rezolvă în favoarea Chinei, sportivii taiwanezi părăsesc satul olimpic. Şi, tot în seria controverselor, se înscrie şi planul de a converti satul olimpic într-o închisoare de stat, la finalul competiţiei.
8-19 februarie 1984:Sarajevo (Iugoslavia)
Evident, Sarajevo înseamnă „Bolero”-ul patinatorilor britanici Jayne Torvill şi Christopher Dean, acel program senzaţional de care vorbea, la mijlocul lui februarie, pe scena Festivalului de la Sanremo, dirijorul Daniel Harding;cum că, văzându-i pe viu pe Torvill şi Dean la Sarajevo, s-a îndrăgostit de muzica clasică. Desigur, eu n-am trăit acest „Bolero”;aş fi fost, la 2 ani şi jumătate, cel mai tânăr telespectator de patinaj artistic. L-am văzut însă mai târziu, graţie youtube, şi, da, Sarajevo înseamnă Torvill şi Dean, înseamnă „Bolero”, înseamnă nouă note de 6.0, maximul, la impresia artistică. Dar, până acolo, Sarajevo a fost o alegere neaşteptată pentru competiţia olimpică din 1984;favorite erau considerate Sapporo (Japonia) şi Gothenburg (Suedia). Iugoslavia găzduieşte însă impecabil Jocurile şi nu oferă niciun semn al războiului care se va declanşa în ţară opt ani mai târziu.
Primele Jocuri organizate sub preşedinţia lui Juan Antonio Samaranch, Sarajevo-1984 reprezintă şi momentul primei medalii olimpice "de iarna" pentru Iugoslavia:argint pentru schiorul Jure Franko în proba de slalom uriaş. La patinaj viteză, canadiana Gaétan Boucher şi est-germana Karin Enke obţin fiecare câte două medalii de aur, iar fraţii gemeni Phil şi Steve Mahre din SUA ocupă primul şi al doilea loc la slalom. Marja-Liisa Kirvesmiemi-Hämäläinen din Finlanda câştigă toate cele trei probe individuale ale competiţiei de schi fond, dar şi un bronz cu ştafeta, devenind şi cel mai medaliat sportiv al JO din Iugoslavia. Arc peste timp:finlandeza va deveni, de altfel, singura sportivă participantă la şase ediţii ale Jocurilor Olimpice de iarnă, de la Innsbruck-1976 la Lillehammer-1994, obţinând alte trei medalii olimpice de bronz.
13-28 februarie 1988:Calgary (Canada)
Găzduite pentru prima oară de Canada, Jocurile Olimpice de iarnă din 1988 sunt şi primele care se întind pe 16 zile;numărul probelor crescuse de la 39 (la Sarajevo) la 46, printre cele organizate în premieră numărându-se slalomul super-uriaş şi combinata alpină. Observaţii necesare:probele de schi alpin se desfăşoară pe zăpadă artificială, iar cele de patinaj viteză – pentru prima dată într-o arenă acoperită. Iar patinatoarea de viteză olandeză Yvonne von Gennip câştigă trei medalii de aur şi stabileşte două noi recorduri mondiale. La rândul său, finlandezul Matti Nykänen câştigă ambele probe individuale de sărituri cu schiurile, devenind primul săritor care obţine două medalii de aur la aceeaşi ediţie a Jocurilor;şi apoi, încă un aur în proba pe echipe (trambulina mare). Dar Calgary-1988 este şi momentul debutului olimpic al unui schior care va face istorie:Alberto Tomba. La această ediţie a Jocurilor Olimpice, Tomba câştigă atât slalomul, cât şi slalomul uriaş. Sportiva est-germană Christa Rothenburger obţine aurul la 1.000m patinaj viteză;şapte luni mai târziu, la JO de vară de la Seul (Coreea), va câştiga argintul la ciclism pe velodrom (proba de sprint), devenind singura sportivă din istorie care obţine în acelaşi an medalii olimpice atât la JO de iarnă, cât şi la JO de vară.
Cele mai îndârjite bătălii par să se fi dat însă în probele de patinaj artistic:„Battle of the Carmens”, aşa cum a rămas în istorie înfruntarea dintre Katarina Witt, campioana olimpică în exerciţiu, şi Debi Thomas, din SUA, ambele alegând să patineze în programul lung pe muzică din opera „Carmen” a lui Bizet;dar şi „Battle of the Brians”, cum a fost numită, în presa occidentală, rivalitatea (olimpică) dintre canadianul Brian Orser şi americanul Brian Boitano. În competiţia fetelor, Katarina Witt, „cea mai frumoasă faţă a socialismului”(potrivit revistei „Time”), va reuşi să-şi apere titlul olimpic obţinut la Sarajevo, patru ani mai devreme;a doua sportivă din istorie, după Sonja Henie, care va face asta. De partea cealaltă, americanul Boitano câştigă aurul olimpic în faţa canadianului Orser într-una dintre cele mai strânse şi memorabile competiţii din istoria disciplinei. E a doua medalie olimpică de argint pentru Brian Orser, care nu trăieşte, în timpul carierei de sportiv, emoţia aurului olimpic;o va face mult mai târziu, în calitate de antrenor, când sportiva sa, Yuna Kim din Coreea de Sud, va obţine titlul suprem la JO de iarnă de la Vancouver-2010. Ziarele vor titra atunci:„Brian Orser şi-a primit în sfârşit aurul”.Îl aştepta de 22 de ani.
8-23 februarie 1992:Albertville (Franţa)
1992 este, desigur, anul în care Lavinia Miloşovici câştigă aurul olimpic la sol, la JO de vară de la Barcelona;iar eu încep să ţopăi prin grădină, cu pretenţii de mare gimnastă. Dar 1992 este şi anul primelor Jocuri Olimpice de iarnă pe care mi le amintesc;iar amintirile sunt multe-multe şi vin doldora:sigla olimpică, în chip de flacără;cămaşa colorată a lui Viktor Petrenko, care a devenit campion olimpic şi primul meu patinator preferat (dintr-o serie lungă, care nu s-a încheiat nici azi);aurul lui Kristi Yamaguchi din proba feminină de patinaj artistic, dar şi umbrela verzulie din programul de gală al japonezei Midori Ito, care ia argintul;doi fluturi pe patinoar:Marina Klimova şi Serghei Ponomarenko în proba de dans – care iau aurul la Albertville, după bronzul de la Sarajevo şi argintul de la Calgary;zborul lui Toni Nieminen, puştiul finlandez din probele de sărituri cu schiurile;cursele nebune ale Gundei Niemann la patinaj viteză.
Să facem însă ordine în amintiri:Jocurile de la Albertville se deschid pe 8 februarie, în prezenţa preşedintelui François Mitterand;jurământul olimpic e rostit de patinatoarea Surya Bonaly, iar flacăra e aprinsă de Michel Platini, alături de un băieţel din Savoia. Şi, spre deosebire de tot ce se întâmplase la precedentele cincisprezece ediţii ale Jocurilor, oraşul Albertville nu găzduieşte decât 18 probe olimpice;restul (până la 57) se desfăşoară în staţiunile din apropiere – un model pe care-l vor prelua multe dintre viitoarele gazde ale competiţiei olimpice de iarnă. Mai mult:acesta este şi ultimul caz în care Jocurile Olimpice de iarnă sunt organizate în acelaşi an cu cele de vară. Acestea sunt însă primele Jocuri desfăşurate după căderea URSS şi a Zidului Berlinului, aşa că Germania participă la competiţie cu o singură echipă, iar cele mai multe dintre fostele republici sovietice formează aşa-numită „Echipă Unificată” (EUN).
La 16 ani şi jumatate, finlandezul Toni Nieminen (foto)intră în istoria probelor de sărituri cu schiurile, câştigând două medalii de aur şi una de argint şi devenind, între concurenţii de sex masculin, cel mai tânăr campion olimpic;recordul său e încă în picioare. În probele de schi fond, norvegienii Björn Daehlie şi Vegard Ulvang îşi împart frăţeşte medaliile:fiecare câte trei;şi de aur, pe deasupra. Iar în probele de patinaj viteză, sportiva americană Bonnie Blair câştigă aurul la 500 şi 1.000m, în vreme de Gunda Niemann din Germania obţine aurul olimpic la 3.000 şi 5.000m.
12-27 februarie 1994:Lillehammer (Norvegia)
La doar doi ani distanţă de Albertville, staţiunea norvegiană Lillehammer găzduieşte cea de-a XVII-a ediţie Jocurilor Olimpice de iarnă;e un compromis care favorizează teribil generaţia de sportivi aflată în activitate. Totul, pentru a institui un decalaj semnificativ între Jocurile Olimpice de iarnă şi cele de vară, un decalaj care să nu descurajeze nici televiziunile interesate de transmiterea competiţiei olimpice şi nici potenţialii sponsori. Desigur, în 1994, eu n-aveam habar de chestiunile din bucătăria concursului;pe mine mă bucura teribil să-l văd pe Alexei Urmanov, în chip de Rigoletto, câştigând titlul olimpic în proba masculină de patinaj artistic;şi pe Oksana Baiul, ca o boare, ca un abur, luând aurul olimpic într-o probă feminină dominată de controverse. Vă amintiţi, cred, scandalul din patinajul american:cu o lună înainte de Jocuri, Nancy Kerrigan fusese victima unui atac pus la cale de fostul soţ al Tonyei Harding, contracandidata sa;iar scandalul acesta a făcut să explodeze audienţa Jocurilor în Statele Unite ale Americii.
Înapoi la detaliile organizatorice:Majestatea sa Regele Harald al V-lea deschide oficial competiţia olimpică de la Lillehammer, Prinţul Haakon aprinde flacăra olimpică, iar Juan Antonio Samaranch îşi încheie discursul în cheie emoţională, cu trimitere la Războiul din Bosnia: „Mesajul nostru e mai puternic decât oricând:Opriţi lupta. Opriţi uciderea. Aruncaţi armele”.Cele mai multe medalii de aur – trei la număr – sunt câştigate de eroul local, schiorul Johann Olav Koss, în probele de patinaj viteză. La rândul ei, elveţianca Vreni Schneider câştigă un set complet de medalii în probele de schi alpin, în vreme ce Manuela di Centa din Italia obţine o medalie în fiecare dintre cele cinci probe de schi fond la care participă:două de aur, două de argint şi una de bronz. La patinaj artistic, ruşii Ekaterina Gordeeva şi Serghei Grinkov câştigă din nou aurul în proba de perechi, aşa cum o făcuseră şi în 1988, la Calgary. Cariera perechii Gordeeva-Grinkov, una dintre cele mai apreciate din istoria disciplinei, se sfârşeşte însă brusc şi trist în noiembrie 1995, când Serghei se prăbuşeşte pe gheaţă, la 28 de ani, în urma unui atac de cord. La final, o constatare, o dovadă că viaţa merge înainte:în plin război bosniac, echipa de bob-4 persoane reprezentând Bosnia şi Herţegovina e alcătuită din doi bosniaci, un croat şi un sârb.
7-22 februarie 1998:Nagano (Japonia)
De la Jocurile Olimpice de la Nagano, din 1998, eu asta îmi amintesc:o fugă nebună, teribilă, de la liceu („Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău) la o librărie din centrul oraşului, cu un scop foarte precis. Fusesem deja în recunoaştere:librăria cu pricina avea televizor;şi televizorul era fixat pe Eurosport. Iar eu voiam să văd, era musai să văd, ultima evoluţie olimpică a patinatorilor mei favoriţi din proba de dans:Oksana Grişciuk şi Evgheni Platov. I-am văzut până la urmă, dacă vreţi să ştiţi – şi au luat aurul;al doilea aur olimpic din carieră, după cel de la Lillehammer – dar escapada mea a fost urmată de o lucrare de control la Logică şi o stare de rău pe care mi-o amintesc şi azi.
La această a XVIII-a ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă – găzduite pentru a doua oară de Japonia şi deschise de Majestatea Sa Împăratul Akihito – au participat mai mult de 2.000 de sportivi, în 68 de probe olimpice;şi, pentru prima oară, turneul olimpic de hochei a fost deschis şi profesioniştilor. Americanii şi canadienii sunt, în aceste condiţii, favoriţi, dar, surpriză, câştigă hocheiştii din Cehia. Cel mai medaliat sportiv al ediţiei e, ca şi la Albertville, norvegianul Björn Daehlie, cu trei titluri olimpice în probele de schi fond. E obligatoriu să ne oprim asupra lui Daehlie, considerat cel mai de succes campion olimpic „de iarnă” al tuturor timpurilor şi cel mai de succes sportiv în probele de schi fond din istorie:norvegianul a câştigat nu mai puţin de 12 medalii olimpice în total (opt de aur şi patru de argint), la trei ediţii consecutive ale JO:Albertville-1992, Lillehammer-1994 şi Nagano-1998. Aurul olimpic în proba individuală feminină de patinaj artistic e obţinut de Tara Lipinski, din Statele Unite ale Americii;la 15 ani, Tara devine cea mai tânără câştigătoare a unei probe individuale la JO de iarnă. Austriacul Hermann Maier suferă, în proba de coborâre, o căzătură spectaculoasă, la 120km/h, rămânând în aer mai mult de 3, 5 secunde, aterizând în cap şi trecând în viteză şi peste două garduri de protecţie;asta nu l-a împiedicat pe „Herminator” – cum a fost numit, dată fiind natura sa aparent indestructibilă – să câştige, câteva zile mai târziu, aurul olimpic în probele de slalom uriaş şi super-uriaş.
8-24 februarie 2002:Salt Lake City (SUA)
Trecem repede-repede prin ultimele trei ediţii ale Jocurilor Olimpice de iarnă;va fi timp, în anii care vin, să decantăm plusuri şi minusuri, aşteptând şi „desecretizări” de dosare:ce daruri au făcut unii şi alţii, ca să fie siguri că vor fi desemnaţi să organizeze competiţia olimpică. Şi, că veni vorba de asta, JO de iarnă de la Salt Lake City s-au aflat în centrul unui scandal de zile mari:câţiva membri ai CIO au fost forţaţi să demisioneze şi alţii au fost sancţionaţi după ce s-a descoperit că acceptaseră cadouri extrem de valoroase pentru a vota pentru desemnarea oraşului american ca gazdă a competiţiei olimpice în 2002.
Şi tot la Salt Lake City – jocuri pe care le-a deschis oficial preşedintele George W. Bush – s-a derulat încă o filă a Războiului Rece, atunci când, în urma unor presupuse înţelegeri între arbitri (dar şi pentru liniştirea spiritelor), au fost acordate, cu totul excepţional, două medalii de aur în proba de perechi, la patinaj artistic:una pentru perechea rusă Elena Berejnaia&Anton Siharulidze şi alta pentru perechea canadiană Jamie Salé&David Pelletier. În probele de combinată nordică, Samppa Lajunen din Finlanda devine primul sportiv din categoria sa care câştigă trei medalii de aur la aceeaşi ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă. Dar campionul campionilor e neamţul Georg Hackl:cu argintul din proba individuală de sanie, Hackl devine primul sportiv din istoria Jocurilor care câştigă o medalie în aceeaşi probă la cinci ediţii consecutive ale competiţiei olimpice. În probele de sărituri cu schiurile, elveţianul Simon Ammann apare de nicăieri şi câştigă atât trambulina normală, cât şi trambulina mare.
10-26 februarie 2006:Torino (Italia)
În mintea mea, Torino e olimpiada patinatorului rus Evgheni Pluşenko:după un argint, în spatele lui Alexei Yagudin, la precedenta ediţie a Jocurilor, Pluşenko devine campion olimpic la Torino;şi va fi din nou medaliat – cu argint – patru ani mai târziu, la Vancouver. În scriptele Jocurilor au rămas însă şi alţi sportivi;şi alte întâmplări. Iată:nu mai puţin de 1.219 teste antidoping, un număr record, au fost realizate în timpul competiţiei torineze, în cea mai severă şi mai vastă campanie antidoping desfăşurată vreodată la o ediţie a Jocurilor olimpice. La Torino, sportivii sud-coreeni reuşesc să câştige nu mai puţin de zece medalii (între care şase de aur) în probele de patinaj viteză pe distanţe scurte. Iar Kjetil Andre Aamodt din Norvegia devine primul sportiv din competitia de schi alpin care castiga o medalie olimpica la slalom super-urias la toate cele patru ediţii ale Jocurilor la care participă (de la Albertville la Torino;trei medalii de aur şi un bronz). Încheiem cu o dovadă de fair-play:atunci când Sarei Renner din Canada i se rupe un băţ într-una dintre probele de schi fond, antrenorul norvegian Bjørnar Håkensmoen îi împrumută un băţ de-al său;chiar dacă mai lung cu 12cm. Acest act de bunăvoinţă şi sportivitate îi permite lui Renner să-şi ajute echipa să câştige argintul;în vreme ce Norvegia iese din medalii, obţinând locul 4. Canadianul Duff Gibson obţine titlul olimpic la skeleton, devenind, la cei 39 de ani şi 190 de zile, cel mai vârstnic câştigător al unei probe individuale din istoria Jocurilor.
12-28 februarie 2010:Vancouver (Canada)
Aţi înţeles deja:fiecare ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă se învârte, în cazul meu, mai cu seamă în jurul competiţiei de patinaj artistic. Iar concursul olimpic de la Vancouver a fost teribil pentru un fan de patinaj:rusul Evgheni Pluşenko a luat argintul în urma americanului Evan Lysacek, care a reuşit să câştige titlul olimpic în absenţa unor sărituri cvadruple în programele sale;prima dată când se întâmpla asta după 1994. Arbitrii au ucis patinajul artistic în noaptea asta – au spus unii. Actualul sistem de punctaj încurajează precauţiile şi omoară pasiunea şi evoluţiile curajoase– au spus alţii, redeschizând discuţiile despre un cod de punctaj care nu e încă pe deplin viabil. Considerându-se adevăratul câştigător al probei masculine, Pluşenko a identificat, la festivitatea de premiere, o modalitate aparte de a se aşeza pe podium:a trecut în viteză pe prima treaptă înainte de a se aşeza pe a doua. Iar Vladimir Putin, pe-atunci premier, i-a transmis:„Argintul tău valorează aur”.Cu acest episod târziu al Războiului Rece, notăm şi că, în proba feminină, aurul a fost obţinut de frumoasa, graţioasa Yuna Kim – primul aur pentru Coreea de Sud din istoria patinajului artistic. Iar în proba de dans câştigători au fost canadienii Tessa Virtue şi Scott Moir (foto), care sunt, la rândul lor, autorii unor premiere:primul cuplu din Canada care obţine titlul în proba de dans;cel mai tânăr cuplu de dans care ia aurul;primii dansatori care iau aurul la debutul lor olimpic (după ediţia inaugurală a probei, la JO din 1976).
La final, repede-repede câteva cifre:17 zile de competiţii;2.566 de sportivi;82 de ţări participante;10.000 de reprezentanţi media;3 miliarde de telespectatori în lumea largă. Şi o întâmplare cu totul nefericită, care face ca Jocurile să debuteze sub auspicii negative:în ziua ceremoniei de deschidere, la antrenamentele oficiale la sanie, sportivul georgian Nodar Kumaritashvili îşi pierde viaţa într-un accident pe pista de la Whistler;iar oficialii sunt forţaţi să facă o serie de schimbări, reducând periculozitatea traseului. Cea mai medaliată sportivă a ediţiei e norvegianca Marit Bjørgen, care câştigă nu mai puţin de cinci medalii în probele de schi fond:trei de aur, un argint şi un bronz. La cealaltă extremă sunt sportivii ruşi:Vancouver-2010 intră în istorie drept ediţia la care echipa Rusiei iese din topul primelor cinci ţări în clasamentul pe medalii (locul 6 – număr total de medalii;locul 11 – număr de medalii de aur).
7-23 februarie 2014:Soci (Rusia)
Anul viitor pe vremea asta, cea de-a XXII-a ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă se va fi încheiat deja. Până acolo însă reţinem un detaliu esenţial:va fi pentru prima dată când Rusia va organiza competiţia olimpică de iarnă;iar gazdă va fi Soci, o staţiune de pe malul Mării Negre, cu o populaţie de aproximativ 400.000 de locuitori. Cârcotelile au şi început:ba că-i prea cald iarna la Soci, şi asta va duce la posibila anulare a mai multor probe olimpice, ba că-i periculos, dată fiind apropierea de Cecenia. Mai mult:în august 2008, guvernul georgian a cerut în mod public boicotarea evenimentului, în replică la implicarea Rusiei în Războiul din Oseţia de Sud. Un lucru e însă clar:Comitetul de organizare îşi vede liniştit de treabă, punând la punct – amănuntul acesta e deja cunoscut – cea mai costisitoare ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă din istorie.