Jan van Eyck – portretul Arnolfini

În Europa secolului XV există două focare ale picturii:Italia și Flandra. Cele două zone se vor dezvolta în paralel, dar în prima etapă, pictorii flamanzi sunt puțin anteriori celor renascentiști. Pictura flamandă este o artă burgheză, pictorii lucrând la comanda marilor negustori/bancheri din lumea flamandă, astfel că tablourile lor reflecta interesele acestor pături sociale. Artiștii se concentrează foarte mult pe universul casnic, viața cotidiană, preocupările burghezilor. Astfel, vor prima tablourile-portrete, capacitatea burghezului de a se autocontempla, portretul vorbind de cariera sa și starea socială – un fel de narcisim tipic pentru lumea finanțelor și economiei. Universul nu este unul mitologic, iar în lucrările cu caracter religios, accentul va cădea în special pe tematica biblica nou și vechi-testamentală și nu pe mitologia greacă.

După vizita pictorilor flamanzi în Italia se va produce un mixaj între viziunea nordică și accentuat materialismul influențelor umaniste italiene. Pictura flamandă este una cu culori mai închise, sumbre, din cauza tehnicii de obținere a culorilor, care era diferită decât cea italiană. Pictorii nu au folosit în componența culorilor și rășini bituminoase, ceea ce a dus cu timpul la închiderea culorilor, spre deosebire de italieni, unde culorile s-au estompat. Pictura flamandă s-a desprins de stilul gotic, excesiv de decorativ (foarte popular la curțile regale europene), pentru a descrie mult mai realist lumea înconjurătoare. Se va păstra însă interesul pentru detaliu și coloristica bogată ce caracteriza goticul internațional, dar i-au adăugat o dorința de a observa și de a reda naturalețea;

Jan van Eyck

Jan van Eyck a fost un pictor flamand născut în 1395, în Maaseik. Din 1422 lucrează ca maestru pictor pentru Ioan al Bavariei, conte de Olanda, fiind angajat apoi de Filip al III-lea cel Bun, duce de Burgundia. Tablourile care-i sunt atribuite cu certitudine datează din ultima decadă a carierei sale:zece sunt semnate și datate, reprezentând un număr destul de mare pentru perioada respectivă. A creat portrete și tablouri cu subiecte religioase, ale căror virtuozitate tehnică, complexitate intelectuală și bogăție ale simbolurilor sunt de neegalat. Capodopera sa este Adorarea mielului misticdin 1432, pictata impreună cu fratele sau – Hubert (1370-1426). Considerat cel mai mare artist nord-european al secolului al XIV-lea, multe copii făcându-se dupa lucrarile sale, van Eyck va deceda la 9 iulie 1441, la Bruges.

Familia Arnolfini (Portretul sotilor Arnolfini):

Acest tablou exemplifică, fără îndoială, verosimilitatea (realismul concis) artei flamande timpurii, dar conține și elemente adânc enigmatice care au nedumerit generații succesive de istorici de artă. El reprezintă una din cele mai importante picturi medievale, o lucrare plină de virtuozitate artistică, de simboluri enigmatice și de referințe ce încă fascinează istoricii de artă. Portretul este un exemplu celebru de pictură flamandă timpurie;

Cuplul din tablou a fost identificat după mai multe documente de secol XVI ca fiind Giovanni Arnolfini(d. 1472), un negustor din Lucca, Italia, stabilit în 1420 la Bruges și pe soția lui Giovana Cenami. Este o pictură în ulei realizată pe lemn, ce măsoară 82x60 cm, fiind expusă la National Gallery din Londra din 1842. Artistul nu pictează doar capul, cum se obișnuia în acele vremuri, ci le face portret complet – îmbracați în haine elegante, cu margini îmblănite și într-o încăpere scump mobilată.

Artistul pare să fii fost extrem de încântat să picteze diferitele materiale, mai ales strălucirea robei de mătase de culoarea prunei, cu garnitura moale de blană și faldurile grele cu mânecile elaborat meșteșugite ale rochiei verzi strălucitoare. Van Eyck a pictat toate detaliile din tablou cu aceeași atenție pentru claritate și detaliu – de la dușumele, saboți și câinele din prim-plan – până la candelabrul cu brațe, covorul oriental, oglinda și mobilierul din lemn. Autorul a creat senzația de spațiu prin două moduri:a făcut ca dușumelele și cadrul geamurilor să pară estompate și sugerând nu doar una, ci două surse de lumină – fereastra și ușa situate în fața celor doi, care pot fi văzute în oglindă.

Datorită acestei tehnici, criticii de mai târziu, și în special Giorgio Vasari îl vor considera în mod eronat, ca fiind inventatorul picturii in ulei – tehnică folosită deja de câteva secole, van Eyck fiind doar cel care a schimbat modul de folosire. El pregătea pânza cu mai multe straturi subțiri de glazură – de la deschis la culoare, la întunecat. Utilizând glazuri subțiri de culoare pură, pentru a crea o paleta coloristică bogată, el a realizat efectul de luminozitate și de strălucire care caracterizează tabloul.

Artistul a exploatat și timpul de uscare lung al culorilor pentru a-și amesteca culorile și tonurile. Van Eyck folosea pensule fine, petice de cârpe și chiar buricele degetelor pentru a picta moliciunea ornamentelor de pe rochie și pentru realizarea gradațiilor subtile. Amprentele lui pot fi observate și astazi in luciul rochiei verzi a doamnei Cenami.

Pictura lui van Eyck este desigur un portret dublu, dar anumite elemente i-au determinat pe critici să facă speculații asupra a ceea ce reprezintă exact. La mijlocul secolului al XVI-lea, pictura era considerată un portret de căsătorie datorită abdomenului doamnei Cenami care părea să sugereze că e gravidă, unirea mâinilor celor doi, mâna dreaptă ridicată a lui Arnolfini pare să sugereze legământul de căsătorie, iar accentuarea patului sugerează că încăperea e dormitorul marital.

Atunci când van Eyck a pictat acest tablou, percepția privind frumusețea femeii era diferită de cea actuală:literatura și arta contemporană acesteia – chiar și alte picturi ale lui van Eyck – sugerează ca erau apreciate femeile cu forme zvelte, cu un abdomen rotofei. Van Eyck distorsionează subtil ambele personaje:o idealizează pe doamnă, dar îi mărește chipul lui Arnolfini;

Introducerea patului în pictură nu înseamnă că artistul a vrut să ilustreze o cameră maritală, pentru că în acele vremuri paturile erau piese scumpe de mobilier, care erau etalate în camera de zi. Gesturile și privirile enigmatice ale celor două personaje sunt greu de explicat, sugerându-se că Arnolfini are mâna ridicată pentru a întâmpina cele două personaje ale căror reflexii se văd în oglindă.

Există detalii care sugerează că van Eyck a vrut să ilustreze o ceremonie maritală:în locul unei semnături discrete, artistul plasează între cuplu o inscripție latină elaborată care spune că „Jan van Eyck a fost aici, 1434” – „fuit hic”. Acest detaliu și cu reflexia celor două personaje în oglindă poate arăta că tabloul este un fel de căsătorie pictorială – la acea dată nu era nevoie neapărată de un preot, ci de doi martori. Obiecte din încăpere, pictate meticulos, pot sugera o căsătorie:unica lumânare aprinsă ar simboliza prezența lui Dumnezeu, iar câinele ar fi simbolul fidelității – element protector care asigură liniștea și pacea universului prezentat. Mai degrabă, câinele este o jucărie, arătând că nu e nevoie de protecție specială, nefiind vorba de personaje cu autoritate politică.

În partea de jos este un cățelus ciufulit, în partea dreaptă sunt niște saboți de casă – o natură moartă care, împreuna cu celelalte obiecte de încălțăminte din apropierea băncii sugerează că locul era sacru prin oficierea unei căsătorii. În stânga avem un detaliu de masă pe care se afla o portocală, sugestie a ocupației capului familiei, care își permite portocale. În spate avem o oglindă convexă ce are semnele zodiacale reprezentate, arătând ideea de temporalitate, de mișcare, întărită de circularitatea oglinzii și de faptul că ea este bombată – pe rama sunt reprezentate Patimile lui Hristos.

Se arată și ideea de familie prosperă ce așteaptă să-și îndeplinească și menirea de specie – perpetuarea. În acea vreme, nașterea era foarte periculoasă pentru femei, fiind multe tablouri ce reprezintă femeile însarcinate în ultimele luni de sarcină. Aceste tablouri erau făcute în perioada dinaintea nașterii, pentru că nu exista nici o certitudine că femeia va supraviețui nașterii, fiind un portret pentru păstrarea memoriei, și se spera că viitorul copil va avea o imagine a mamei. Lumânarea din dreptul soțului sugerează faptul că tabloul s-a facut după naștere și automat dupa moartea soției.

Tema oglinzii pentru renaștere, este o temă foarte atrăgătoare pentru pictori, pentru că în felul acesta, pictorul realizează ideea de completitudine a unui univers. Prin oglindă se recuperează și spațiul din fața celor două personaje – univers familial complet, nu înjumătățit. Fereastra deschisă arată contactul cu lumea exterioară, dar și eventuale călătorii în zone exotice.

Van Eyck include și o sculptură a Sfintei Margareta – patroana sfântă a nașterilor și a căsătoriei, o perie și un rozariu care ar putea face referire la grijiile obișnuite ale unei soții față de copii, sarcinile gospodărești și față de Biserică. Intențiile lui van Eyck nu se cunosc în totalitate, dar pare rezonabil că realismul său are o dimensiune simbolică ce putea fi înțeleasă de contemporanii săi.

Critici contemporane nu au existat, ceea ce face ca înțelesul ansamblului să fie astăzi cam obscur. Explicația cea mai logică este că tabloul reprezintă o aniversare, sărbătorirea unei logodne sau a unei căsătorii.