Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi România. «Facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem în inimă»
La 1 septembrie 1939, când Germania a atacat Polonia, alianţa româno-poloneză funcţiona doar „în cazul unui ataca sovietic”. La 4 septembrie, a doua zi după declaraţia de război a Marii Britanii şi a Franţei adresată Germaniei, guvernul român preciza într-un comunicat dorinţa sa „de a păstra atitudinea paşnică de până acum, urmărind buna înţelegere cu toți vecinii, fiind propuse din nou pace de neagresiune şi hotărârea de a veghea la „siguranţa intereselor naționale” şi a „face față apărării fruntariilor”. Atitudinea de neutralitate avea să fie explicată atât de bine de marele savant Nicolae Iorga: „Facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem în inimă. Nu o putem face decât pe aceea de zi!”.
Înconjurată de vecini ostili, URSS, Bulgaria, Ungaria, sau nesiguri precum Iugoslavia, România nu îşi putea permite o altă poziţie. Și, totuşi, autorităţile de la Bucureşti, aveau să arate un comportament binevoitor, încălcând regulile neutralităţii, față de drama Poloniei. Astfel, rezervele de aur ale Poloniei au tranzitat România, iar de la Constanţa au fost duse în Anglia. La 17 septembrie, Armata Roşie a atacat şi ea Polonia. Refugierea preşedintelui, guvernului, comandantului-șef al armatei, alături de mulți civili aveau polonezi aveau să lase fără obiect alianţa româno-polonă.
Cu ocazia celei de-a doua vizite a lui Ribbentrop la Moscova (27-29 septembrie), Stalin i-a spus ministrului de Externe german că „nu era de temut, în clipa de față, niciun fel de escapadă nici din partea României, nici a țărilor baltice, deoarece tuturor acestor state le-a intrat frica în oase”. Stalin nu era departe de adevăr. De altfel, imediat după dictatorul sovietic le-a impus ţărilor baltice un „tratat de ajutor” reciproc ce constituia un prim pas în vederea anexării lor. Planurile lui Stalin în ceea ce privește România au fost întârziate de „neaşteptata” rezistenţă finlandeză.
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a agravat izolarea României, plasată între doi coloşi totalitari, care mai şi erau înţeleşi cum să împartă unele teritorii ale ţării. Garanţia anglo-franceză se dovedea, pe măsura desfăşurării războiului, ca inoperantă. Guvernul britanic condiţionase onorarea ei, în cazul unei agresiuni sovietice, de atitudinea Italiei, care putea intra oricând în război, alături de Germania, dar şi de atitudinea Turciei, care stăpânea Bosforul, aflată în bune relaţii cu Uniunea Sovietică.
De îndată ce războiul sovieto-finlandez a luat sfârşit (12 martie 1940), atenția Moscovei s-a îndreptat asupra României. Câteva zile mai târziu, la 29 martie, într-o cuvântare în fața Sovietului Suprem, Molotov avea să declare că URSS nu avea un tratat de neagresiune cu România, deoarece exista o problemă nerezolvată în relaţiile bilaterale, problema Basarabiei a cărei cotropire de către România, Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o, deşi niciodată nu a pus problema înapoierii Basarabiei pe cale oficială. Era pentru prima dată din 1924, când un înalt reprezentat sovietic reafirma public pretenţiile sovietice asupra Basarabiei. La 9 aprilie 1940, Molotov îl convoacă pe ambasadorul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, în legătură cu incidente de frontieră puse pe seama României şi l-a avertizat dur, dar nu s-a referit niciun moment la problema Basarabiei.
„Ameninţarea sovietică silea România să aleagă Germania”
La sfârşitul lunii mai 1940, Regele Carol al II-lea considera, după înfrângerea Franţei, că în Europa au mai rămas două mari forțe: Germania şi URSS, România fiind prinsă între ele. Iată ce nota pe 28 mai 1940, Carol al II-lea în Însemnări zilnice: „O zi grea şi foarte dureroasă. Știri proaste de dimineață. Leopold, cu toată armata, a capitulat. Ea vine pe neașteptate şi tuturora le-a produs stupoare. Trebuie să se fi întâmplat ceva foarte grav ca acest tânăr suveran, atât de energic, să fi luat acestă rezoluție. (...) Azi seară Urdăreanu a avut a avut o lungă conversație cu ei (Tătărăscu – prim-ministru şi Gafencu – ministrul de Exterene, n.n.), din care se desprindea că ei vedeau iminentă şi urgentă necesitatea să schimbăm linia politicii noastre externe. Ei văd că succesele Germaniei echivalează cu o victorie definitivă, cu atât mai mult ci cât se așteaptă de la o clipă într-alta intrarea în acţiune a Italiei. Primejdia cea mare pentru noi tot granița de Răsărit şi ne găsim în situaţia de a nu putea primi niciun ajutor de nicăieri. Deci, dacă nu avem o atitudine binevoitoare din partea Germaniei, suntem complect în aer. // Audiența acestor miniştri, la care a participat şi Urdăreanu, a avut scopul să mi se spuie care este rezultatul reflexiunilor lor. Timp de o oră a ținut această dureroasă discuție, Tătărăscu şi Gafencu mergând, uneori, prea departe, eu şi cu Ernest Urdăreanu ţinându-ne pe linia de mijloc. Am studiat toate ipotezele şi trebuie să observ că nici una nu era prea îmbucurătoare. Gafencu e aşa de abătut că ar dori să-și părăsească portofoliul, să lase altuia să ducă această politică, pe care, totuşi, o considera singura posibilă în momentul de față. Primejdia de a se atașa de Germania este mare, dar dacă fatalitatea ne împinge în acestă direcție, ma bine s-o facem la ora 12-a. Ca modalitate, s-a hotărăt că Tătărăscu să-l cheme pe Fabricius în prezența lui Gafencu şi îi va arăta aprehensiunile noastre, cât şi dorința noastră de o mai strânsă colaborare cu Germania. Iată cum din stupezenia Aliaţilor, din complecta lor lipsă de simț al realităților, se prăbușește o politică, pe care am dus-o cu drag şi cu fidelitate timp de 25 de ani. Pentru noi, generația războiului, care am învățat să stimăm pe nemți, dar să iubim pe Aliați, este un moment groaznic. Mie mi se prăbușeșete o politică pe care ma voit s-o duc de 10 ani încoace, de apropiere de Anglia, dar în care aceasta nu mi-a dat nicio mână de ajutor. Dar acestă prăbușire vine şi cu prima serioasă lovitură dată prestigiului britanic. Incotestabil, admir pe germani şi recunosc calitățile lor, adesea superioare, dar brutalitatea lor şi lipsa de psicologie nu pot facce să-i iubesc. Dragoste cu sila nu se poate. (...) Fabricius a fost chemat să i se facă comunicarea. Pare-se că Tătărăscu a fost slab şi s-a înecat într-un toent de cuvinte. Gafencu a tăcut şi a fost mai mult ostil”.
„Ameninţarea sovietică silea România să aleagă Germania. Trebuia acţionat în consecinţă”, rezuma ministrul de externe Gafencu. O schimbare atât de mare a politicii externe cerea timp. Orele se scurgeau însă rapid pentru România Mare.
Planurile Moscovei în ceea ce privește România aveau să fie accelerate de „căderea rapidă a Franţei”. Stalin credea ca războiul din Vest va dura câţiva ani, însă succesul fulger al Wehrmachtului din Franţa i-a dat peste cap strategia şi l-a grabit în ceea ce privește România. Dacă Germania, învingea aşa de repede Franţa şi Marea Britanie putea să considere că nu îi mai era util Pactul Molotov-Ribbetrop şi să se opună anexărilor teritoriale ale URSS față de România şi țările baltice. La 17 iunie 1940, Molotov a strecurat pe lângă „felicitările cele mai fierbinţii pentru succesul din Franţa” ambasadorului german la Moscova, Schulenburg, informarea că URSS este „hotărât să pună capăt intrigilor Franţei şi Angliei în Țările baltice. Schulenburg a răspuns că Germania consideră acestea ca o problemă între URSS și Țările baltice. Răspunsul Germaniei la- încurajat pe Stalin să „rezolve” rapid şi litigiul cu România. Instrucţiunile trimise la 21 iunie 1940 de L.Z. Mehlis, șeful Direcţiei principale politice a Armatei Roșii, regiunilor militare Kiev şi Odessa precizau că Basarabia trebuia „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boiereşti” şi dădeau instrucţiuni prind activitatea organelor politice din Armata Roşie, în cazul în care Armata Română ar fi opus rezistenţă şi s-ar fi ajuns la un război între cele două țări; obiectivul principal era „rapida descompunere a Armatei Române, a demoraliza spatele (armatei) şi astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină”. (Florin Constantiniu)