Cei doi seniori incontestabili ai vieţii publice româneşti, Mircea Ionescu Quintus şi Neagu Djuvara, au amintiri tulburătoare de pe front, acolo unde, nu o dată, moartea i-a privit drept în ochi. Ceva sau Cineva nevăzut i-a ferit însă din calea gloanţelor, dar şi, mai târziu, din calea secerătorilor de vieţi din temniţele comuniste. Mircea Ionescu Quintus şi Neagu Djuvara povestesc în rândurile de mai jos experienţele lor de pe Frontul de est, descriind cu onestitate atât actele de curaj, cât şi înfrângerile suferite de români în campania de recâştigare a teritoriilor ocupate de sovietici.

Mircea Ionescu Quintus: „Antonescu personal m-a trimis pe front” 

George Rădulescu: În tinereţea dumneavoastră, Armata era alta decât cea de acum?

Mircea Ionescu Quintus:Sigur că da. Am făcut toate campaniile, am ajuns până la Cotul Donului şi apoi până înspre Munţii Tatra. Le-am făcut pe toate cu decoraţii. Mulţumit în sufletul meu că mi-am făcut datoria, în ’45 am reluat activitatea politică, atunci considerându-mă tot mobilizat. În aceşti şapte ani nu ştiu ce s-a întâmplat în ţară.

Cum l-aţi perceput pe Ion Antonescu? Aţi luptat sub comanda lui...

Eu am executat ordinul de a trece Prutul! La ordinul lui. Am avut pentru el, ca orice român, un respect. L-am văzut că este militar şi că nu poate să fie om politic. Eram de serviciu la comandamentul Corpului 5 Armată – pentru că eram un bun şahist, iar comandantul Corpului era un mare amator de şah şi m-a adus acolo ca să aibă cu cine juca. Era în ziua de Paşti şi atunci a apărut mareşalul Antonescu cu toată suita. Eram în cămaşă. Am luat repede vestonul, a intrat năvălios, a întrebat unde e comandantul şi am spus că va veni imediat:„Să trăiţi, sunt cutăriţă!”. Şi spune:„Care e situaţia pe front?”Era dezastruoasă. Şi am spus:„Domnule mareşal, sunt probleme...”În momentul acela, colegi din spatele lui îmi făceau semn şi mi-am dat seama că era în necunoştinţă de cauză. Mi-a spus:„Ce eşti tu în viaţă?”. „Sunt avocat”, i-am răspuns. Şi, cum a venit generalul, i-a zis să mă trimită pe front, să văd care este adevărul. Adevărul era cel pe care l-am zis eu. Frontul picase, iar generalul m-a trimis pe front.

(Mircea Ionescu Quintus pe front în Rusia la Kalatchew (jos, mijloc), la 12 noiembrie 1942)

Deci Antonescu personal v-a trimis pe front?

Da. I-a spus comandantului meu să mă trimită pe front, să văd situaţia. Asta înseamnă că nu judeca...

Nu era om politic...

Adică tot ce i se raporta lui era fals. Aşa cum i se raporta lui Ceauşescu.

Nu cumva asta ţine de structura noastră, ca români?

Am să vă spun. Noi suntem plecaţi în faţa celor mari. Este consecinţa ocupaţiei turceşti, a celei ruseşti.

Nu cumva este secretul supravieţuirii poporului român?

Da. Avem „o înclinare la mare”şi aşa s-a întâmplat şi atunci când mai micii se înclinau la mare, făcând un rău imens celui mare. Antonescu nu ştia realitatea când a zis:„Moldova este apărată!”.În trei zile Moldova a fost făcută ciur. La bătălia la care am participat, la Ruginoasa, s-a zis „Ruşinoasa”, că ne-au făcut praf.

Dar nu putea fi vorba de un sabotaj?

Nu. Erau diferenţe de forţă, iar noi trebuia să luăm măsuri de repliere. Când două forţe sunt disproporţionate, cea mai slabă trebuie să ia măsuri nu de înfruntare directă, ci de repliere. Dar noi „ne plecam la mare”, nu-l informam corect pe Antonescu... S-ar putea să fie o moştenire de veacuri. „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”.Dar eu cred că au fost tăiate destule capete din astea plecate...

Neagu Djuvara: „Am plecat cu entuziasm la război”

George Rădulescu:Unde aţi făcut armata, domnule profesor?

Neagu Djuvara:Eu am făcut războiul pe Frontul de est cu Regimentul 6 „Mihai Viteazul”. Am socotit că în Basarabia şi într-o bucată din Transnistria am făcut 750 de kilometri pe jos.

(Grup la centru de instrucţie de la Giurgiu, 1942, după întoarcerea de la Odessa. Neagu Djuvara-primul din stânga)

Cum aţi descrie profilul psihologic al soldatului român, aşa cum l-aţi cunoscut pe front?

Foarte bun, săracul... Nu era numai ascultător... Românul nu este războinic, nu e cel care vrea să plece la război. Mi-aduc aminte de momentele când mărşăluiam prin Basarabia şi Transnistria... Ştii ce cântam? Printre altele, „Şapte mere-ntr-o basma / Ş-am plecat la Moscova / La-la-la-la!“.Sau alt cântec:„Ţara noastră românească / Nu va rămânea Regat / Ea va fi Împărăţie / Şi Mihai va fi-mpărat!“.Cu asta am plecat noi la război. Şi cu nişte tunuleţe fabricate în 1876... Sunt nişte discrepanţe în istoria noastră care sunt absolut extraordinare. Să ştii că băieţii noştri, mai întâi intelectualii (nu ştiu cum a fost cu cei de la ţară, poate că acolo era mai vag), au plecat cu entuziasm la război, ca să ştergem ruşinea din anul precedent, când am cedat o provincie întreagă fără să tragem un foc de puşcă.

Aţi avut subordonaţi ţărani. Cum vi se păreau, moralmente vorbind?

Foarte cumsecade! De pildă, sergentul pe care-l aveam era cel mai bun dintre noi fiindcă ăsta ştia deja puţină meserie. Era un om de vreo 40 de ani. A murit lângă mine pe urmă, în Transnistria, într-un atac aerian. Era foarte cumsecade. Şi tinerii erau bine. Aveam un golan din Bucureşti, îl chema Rădulescu, ca pe dumneata, era garajist. Era cel mai amuzant dintre noi, spunea că la primul foc de tun fuge în spatele dealului. Spunea nişte prostii... Eu i-am raportat căpitanului, pentru că era cu câteva zile înainte să înceapă războiul, faptul că mă sperie Rădulescu, că spune nişte prostii mai mari decât el. „Măi Djuvara, tu nu cunoşti oamenii! Să mi-l trimiţi mie. Pe ăsta-l fac curier lângă mine.“Şi aşa a şi făcut. A devenit curierul căpitanului când au început bătăliile. Era, de fapt, cel mai curajos dintre noi! Erau foarte cumsecade toţi. Poate nu aveau toţi acelaşi entuziasm ca şi noi, intelectualii, de a pleca să răscumpărăm onoarea ţării, poate că aveau şi frică, cum aveam cu toţii când au început bombardamenetele. Să ştii că bombardamentele ruseşti erau teribile. Am stat vreo zece zile pe marginea Prutului, insuficient camuflaţi şi aveam impresia că nu mişcă nimic dincolo. Aproape se zvonea că ruşii au evacuat Basarabia. Dar ei ştiau să se camufleze... Şi când a pornit războiul de la noi, în noaptea de 22 iunie, am auzit primul obuz trecând peste capetele noastre, iar reacţia lor a fost formidabilă. Dar au fost mulţi tineri care au făcut lucruri extraordinare. Au fost unii chiar admirabili, care au făcut acte de vitejie.

(Neagu Djuvara, instructor la recruţi, Regimentul 6 "Mihai Viteazul", iarna 1941-1942, Bucureşti)

Cum se manifesta sentimentul religios pe front? Aţi avut vreun moment...?

Cu toţii, chiar şi cei care mai uitaseră de Dumnezeu, ne rugam. Când eşti acolo şi ai teama cuibărită în burtă, te rogi la Dumnezeu de o sută de ori. „Fereşte-mă, Doamne, de nenorocire!“E clar că îţi revine frica de Dumnezeu. Toţi ne făceam cruce.