Istoriografia românească privind Marea Unire din 1918

Autor: Ioan Scurtu

În numărul precedent al revistei Historia a fost publicat un studiu privind istoriografia românească de după 1918 despre Marea Unire din 1918, în care s-au făcut referiri și la perioada cuprinsă între 1948 – 1989. Răspunzând intereselor cititorilor, publicăm în acest număr o analiză a istoriografiei din anii 1948-1964 și 1964 – 1989 referitoare la Marea Unire, pentru ca aceștia să-și formeze o imagine mai cuprinzătoare asupra acestei teme.

“Istoria…” lui Roller

Perioada 1945-1964 a fost una extrem de dificilă pentru români, inclusiv pentru istorici. Tratatul de pace din 10 februarie 1947, consfințea, în fond, prevederile pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 și ale Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944 în privința graniței de stat a României. În același timp a fost anulat Dictatul de la Viena, nord-estul Transilvaniei fiind reintegrat în cadrul statului român. Cenzura impusă de sovietici nu a mai permis publicarea vreunei lucrări în care Basarabia și Bucovina să fie prezentate ca teritorii românești. Din contră, trebuia să se scrie că acestea aparțineau dintotdeauna Rusiei, iar în perioada 1918-1940 au fost ocupate de România, care participase la un război imperialist.

În viața politică, în cultura românească s-a impus un spirit antinațional. Se aprecia că dacă românii au realizat vreodată ceva în istorie, aceasta s-a datorat sprijinului Rusiei (Uniunii Sovietice); România era o țară reacționară, iar trecutul ei trebuia blamat. Pentru a se putea dezvolta și a putea urma calea progresului, românii trebuiau „să se rupă” de acel trecut și să privească numai spre viitor, urmând exemplul „poporului sovietic eliberator”. Această directivă antinațională și-a găsit ilustrarea în Istoria R.P.R. elaborată sub redacția lui Mihail Roller. Prima ediție a apărut la sfârșitul anului 1947 (cu titlul Istoria României), iar următoarele în 1948 și 1952. Ultima ediție avea 797 de pagini și se intitula „manual pentru învățământul mediu”.

În realitate, lucrarea nu avea niciun aparat metodic și nu era structurată pe lecții, ea se putea adresa tuturor celor interesați de istorie cărora li se oferea un model de observare „marxist-leninist-stalinistă” a trecutului, în spiritul documentelor Partidului Muncitoresc Român și a directivelor venite de la Moscova. În prefața acestei cărți se preciza: „Ne-am străduit să punem la bază hotărârile C.C. al PMR, articolele și cuvântările tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej și ale altor conducători ai partidului. La revizuirea manualului am ținut seama de criticile aduse manualului Istoria României (prima ediție avea acest titlu) în prefața ediției ruse, tipărite în anul 1950 la Moscova”.

Lucrarea avea la bază teza marxistă potrivit căreia „istoria omenirii este istoria luptei de clasă între exploatați și exploatatori”, între care nu putea să existe nicio colaborare. O altă teză era cea formulată de V.I. Lenin, potrivit căreia primul război mondial a avut un caracter imperialist. În consecință, participarea României la acel război a avut ca obiectiv cucerirea de teritorii, burghezia și moșierimea română urmărind și reușind să-și extindă exploatarea și asuprirea maselor populare din Basarabia, Transilvania și Bucovina.

Unirea (extinderea teritorială) din 1918 era rezultatul exclusiv al conjuncturii politice de la sfârșitul primului război mondial, și cu deosebire a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie 1917, desfășurată în Rusia. Nu se făcea nici cea mai mică legătură cu evoluțiile istorice anterioare, cu lupta românilor pentru eliberare națională, cu dezvoltarea conștiinței lor, cu acțiunile concrete care au avut ca rezultat Marea Unire din 1918.

Istoria R.P.R., pag. 512 “Participarea României la războiul imperialist”

În această masivă lucrare nu există măcar un paragraf consacrat Marii Uniri din 1918, capitolul respectiv intitulat România în perioada avântului revoluționar creat sub influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie (1917-1923), avea următoarele subtitluri:

1. Însemnătatea istorico-mondială a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie;
2. Intervenția imperialistă împotriva revoluției socialiste din Rusia;
3. Situația economico-socială a României după războiul imperialist (1914-1918);
4. Lupta clasei muncitoare între 1917-1920;
5. Greva generală din 1920;
6. Crearea Partidului Comunist din România;
7. Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România.

Cum (nu) este prezentată unirea provinciilor

Tematica sugerează maniera de abordare, devenită Directivă oficială pentru profesori, cercetători, activiști de partid, etc. Cităm, cu titlu de exemplu, cum erau prezentate evenimentele din 1918: „guvernul reacționar român, folosind situația grea a tinerei republici sovietice, o atacă și ocupă Basarabia (ianuarie 1918), înăbușind cu forța armată lupta sovietelor revoluționare din Basarabia”. Nu era măcar menționată existența Sfatului Țării care a votat, la 27 martie 1918, unirea Basarabiei cu România, ci se acredita ideea că decizia aparținea marilor puteri imperialiste: „Burghezia și moșierimea română punea țara noastră la dispoziția imperialiștilor germani și anglo-franco- americani, pentru transformarea ei într-o bază de atac împotriva tânărului stat sovietic. Răpirea Basarabiei s-a făcut pe baza unei înțelegeri atât cu Germania, cât și conform indicațiilor primite din partea comandamentului aliat (al Antantei).

Problema Bucovinei nu figurează în acest manual, iar despre situația din Transilvania se menționa: „Revoluția care izbucnise în Ungaria a dezlănțuit și în Transilvania lupta pentru eliberare. Se formează în Transilvania comitete muncitorești. Pe de altă parte, se alcătuiește un Directoriu din reprezentanții burgheziei române, care se bizuiește pe gărzile naționale și face agitație demagogică naționalistă, cu scopul de a împiedica desfășurarea revoluției ungare. Directoriul convoacă pentru 1 decembrie 1918 o adunare la Alba Iulia. Într-o consfătuire prealabilă, conducătorii Partidului Național Român, prezidat de Iuliu Maniu, hotărâră să transforme Transilvania într-o feudă proprie. În acest sens, se alcătui un Consiliu Dirigent, cu sediul la Sibiu, pentru administrarea Transilvaniei. La adunarea de la Alba Iulia, sub presiunea maselor și a frământărilor revoluționare care cuprinseseră și Transilvania, Consiliul Dirigent fu obligat să proclame unele principii democratice”. În opinia lui Roller, „proclamarea acestor principii constituia o manevră a burgheziei române pentru a demobiliza masele de la revoluție”.

Desigur, erorile materiale nu sunt esențiale pentru a aprecia acest manual, deși au și ele semnificația lor: nu a existat un Directoriu, iar Adunarea de la Alba Iulia a fost convocată de Consiliul Național Român Central, alcătuit din câte șase reprezentanți ai Partidului Național Român și ai Partidului Socialist (secția română); nu consiliul Dirigent a propus rezoluția de la Alba Iulia din 1 decembrie pentru simplu motiv că aceasta s-a constituit în data de 2 decembrie; președintele Partidului Național Român nu era Iuliu Maniu, ci Gheorghe Pop de Băsești.

Esențială este viziunea antinațională în care este tratată Unirea Transilvaniei cu România. Această manieră de abordare a momentului 1918 a fost impusă tuturor instituțiilor de învățământ, editurilor, muzeelor, etc. Cei care participase la înfăptuirea Unirii și erau încă în viață au fost arestați, mulți dintre ei găsindu-și sfârșitul în închisoare. După moartea lui Stalin, în 1953, presiunile sovieticilor asupra României, ca și al celorlalte țări socialiste, s-au diminuat, fapt resimțit și în domeniul istoriografiei. Credibilitatea manualului lui Roller a început să fie pusă sub semnul întrebării. Retragerea trupelor sovietice din România, în vara anului 1958, a permis o oarecare mutație în domeniul istoriografiei, inclusiv în privința abordării momentului 1918. În acel an, 1958, s-a scris pentru prima dată – după un deceniu – despre Unirea Transilvaniei cu România (până atunci se foloseau cuvintele: ocupare, anexare, sau, pur și simplu, tema era eludată).

Un grup de patru istorici: C. Daicoviciu, L. Bângai, V. Cherestesiu și V. Liveanu au publicat în „Studii. Revistă de istorie” articolul Lupta revoluționară a maselor-factor hotărâtor în unirea Transilvaniei cu România. Aici se afirma că „unirea a fost rezultatul prăbușirii imperiului Austro-Ungar, ca urmare a luptei revoluționare de eliberare socială și națională a maselor populare, desfășurată sub influența imediată a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, în condițiile înfrângerii militare a Puterilor Centrale. Elementele burgheze și moșierești, precum și social-democrații reformiști care au condus Adunarea (de la Alba Iulia), au zădărnicit însă ca unirea Ardealului cu România să aducă și transformările democratice, dorite de popor”.

După cum se poate observa, ideea unirii era amendată cu aprecieri preluate din Manualul lui Roller, care continua să domine spațiul istoriografic. Spiritul antinațional era promovat de emulii lui, preocupați să apere „puritatea învățăturii marxistleniniste”, să combată naționalismul și să împiedice „reabilitarea burgheziei”. În 1960, V. Liveanu a publicat o lucrare masivă (680 p.) intitulată 1918. Din istoria luptelor revoluționare din România în care trata cu lux de amănunte grevele, manifestațiile de stradă, pozițiile antimonarhice și republicane, activitatea „grupurilor comuniste”, etc.

Unirea de la 1918 se pierdea în noianul de asemenea fapte. De altfel, autorul folosește în mod consecvent expresiile: „cotropirea Basarabiei de către armata regală română”, „anexarea Transilvaniei”, „trădarea maselor populare de către burghezia și moșierimea română”, etc. O asemenea lucrare a primit, în 1962, premiul Academiei R.P. Române, fapt ce arată cât de puternic era curentul antinațional după patru ani de la retragerea trupelor sovietice. Totuși, evoluțiile interne și internaționale au permis afirmarea istoriografiei naționale și abandonarea modelului rollerist impus de comuniști.

Schimbarea de după 1964

În anii 1964-1989 s-au înregistrat mutații politice importante, cu consecințe majore asupra istoriografiei românești referitoare la Marea Unire. Declarația C.C. al P.M.R. din aprilie 1964 a marcat un moment de cotitură în activitatea acestui partid, care a început să se pronunțe public pentru respectarea independenței și suveranității naționale, neamestecul în treburile interne ale altor state. Această poziție s-a resimțit aproape simultan în domeniul istoriografiei. Peste câteva luni, în octombrie 1964, a apărut în librăriile din România lucrarea Karl Marx (foto), Însemnări despre români (manuscrise inedite), publicate de A. Oțetea și S. Schwann, în care, pentru prima dată în România după 1945, se afirma că Rusia a ocupat, în 1812, „jumătate din Moldova, provincia Basarabia”. Cu alte cuvinte, Basarabia nu era un teritoriu rusesc, ci unul care aparținea statului românesc Moldova.

Pentru istoriografie, o importanță deosebită a avut-o cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu, secretarul general al C.C. al P.C.R. la a 45-a aniversare a partidului, în mai 1966, în care s-a cerut abordarea corectă, fără idei preconcepute, a trecutului, integrarea mișcării muncitorești în ansamblul istoriei poporului român, tratarea diferențiată a personalităților, în funcție de momentul concret istoric în care acestea și-au desfășurat activitatea.

În august 1967, a fost redeschis Mausoleul de la Mărășești, prilej cu care Nicolae Ceaușescu a ținut să precizeze că participarea României la primul război mondial nu a avut un caracter imperialist (cum se susținuse de la 1948 până atunci) și că un rezultat important al luptei și jertfei ostașilor români în 1917 a fost unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918. În anul următor, 1968, au fost inaugurate Muzeul Unirii și Sala Unirii la Alba Iulia, în care au fost expuse obiecte și documente privind evenimentul istoric petrecut în urmă cu 50 de ani.

În Muzeul de Istorie a României s-au pus portretele regelui Ferdinand, reginei Maria, precum și cele ale lui Ion I.C. Brătianu și Iuliu Maniu. Pe un perete a fost amplasată harta României din perioada interbelică. În noul context politic au fost publicate numeroase lucrări de istorie privind Unirea din 1918; mai întâi doar privind Unirea Transilvaniei, apoi cu o anumită extensie: desăvârșirea unității naționale sau încheierea procesului de formare a statului național unitar român. De la sfârșitul anilor 1970 s-a început să se folosească expresia „Marea Unire din 1918”, care sugera ca nu era vorba doar de Transilvania.

Pași spre adevăr

Drumul spre apropierea de adevăr a fost lung și întortocheat, în funcție de barometrul politic. Un anumit pas înainte a fost înregistrat chiar în 1964, când s-a publicat lucrarea Destrămarea monarhiei austro-ungare, sub redacția lui C. Daicoviciu și Miron Constantinescu. De fapt, ea conținea comunicările prezentate de istoricii români la Conferința desfășurată la Budapesta în mai 1964. Lucrarea invocă tezele lui Lenin, care aprecia că destrămarea Imperiului Habsburgic și formarea de state naționale constituiau o fază a revoluției burghezo-democratice, începută în 1948; aceasta urma să fie desăvârșită sub conducerea clasei muncitoare, aliată cu țărănimea muncitoare.

Burghezia nu mai era tratată în bloc, ca fiind o clasă reacționară. Se accepta ideea că în rândul acesteia a existat și o grupare progresistă în frunte cu Vasile Goldiș, opusă celei reacționare în frunte cu Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. O „stratificare” era depistată și la social-democrați: unii (Tiron Albani, Enea Grapini) erau de stânga, militând pentru o Românie democratică și republicană, în timp ce alții (Ioan Flueraș, Iosif Jumanca) au adoptat o atitudine de capitulare în fața burgheziei și moșierimii. Din această „confruntare” victoria a aparținut reacțiunii, care a tras foloasele de pe urma unirii Transilvaniei cu România.

Pasul următor a fost făcut prin „intrarea în scenă” a doi istorici „burghezi”, care ieșiseră din închisoare și își continuau activitatea științifică. În 1967, Constantin C. Giurescu a editat lucrarea Transilvania în istoria poporului român, care a cunoscut și ediții în limbi de circulație internațională. În anul următor, 1968, Vasile Netea a publicat în limba rusă, franceză, engleză și germană lucrarea de mai mici dimensiuni (67 pagini + 11 planșe + o hartă) intitulată Unirea Transilvaniei cu România.

Ulterior a realizat o carte mai amplă (208 pagini) cu titlul O zi din istoria Transilvaniei. 1 decembrie 1918 (1970) și monografia Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice și culturale între anii 1859-1918 (1979, 607 pagini). Cea de-a 50-a aniversare a Marii Uniri din 1918 a fost marcată atât pe plan politic cât și istoriografic. Din acel an, 1968, s-au remarcat, cu deosebire contribuțiile lui Ștefan Pascu, mai întâi în colaborare cu Miron Constantinescu, vechi activist al P.C.R., marginalizat de Gheorghiu- Dej, reabilitat de Nicolae Ceaușescu și devenit președintele Academiei de Științe Sociale și Politice.

În 1968, Miron Constantinescu și Ștefan Pascu (colaboratori) au publicat lucrarea Desăvârșirea unificării statului național român. Unirea Transilvaniei cu România. Ștefan Pascu a editat tot în 1968 la Univesitatea Babeș-Bolyai din Cluj o masivă monografie cu titlul Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, încununarea ideii, a tendințelor și luptelor de unitate a poporului român. Cinci ani mai târziu, în 1973, Ștefan Pascu a publicat lucrarea Făurirea statului național unitar român, în două volume, cea mai amplă analiză până atunci, care-și păstrează și astăzi valabilitatea științifică.

Ștefan Pascu este cel dintâi istoric, din România de după 1948, care a scris un subcapitol despre unirea Bucovinei și a folosit expresia „unirea Basarabiei cu România”, înlăturând astfel din limbajul istoriografic național expresia „cotropirea Basarabiei”. O versiune în limba engleză a acestei cărți a apărut în 1988. Ștefan Pascu a publicat în 1983, împreună cu C. Gh. Marinescu lucrarea Răsunetul internațional al luptei românilor pentru unitate națională, introducând în circuitul științific un număr important de documente externe.

Revenind la 1968, menționăm că în acel an, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. și-a extins aria temelor de cercetare, de la mișcarea muncitorească, la mișcarea națională. În 1968, a apărut, sub redacția lui Ion Popescu-Puțuri și Augustin Deac o masivă lucrare intitulată Unirea Transilvaniei cu România. 1 decembrie 1918, care a cunoscut ediții succesive în 1970 și 1978.

Maniera de abordare a acestei teme este similară cu cea promovată de Ștefan Pascu. În funcție de conjunctura politică era tratată, mai mult tangențial, și situația din Basarabia și Bucovina. Nu se afirma în mod explicit ideea unirii acestora cu România, ci se foloseau cuvinte precum „alipirea” și „integrarea”. A existat la conducerea P.C.R. o permanentă grijă de a nu îi supăra pe liderii de la Kremlin, care monitorizau foarte strict toate publicațiile de istorie din România.

Sovieticii acuzau conducerea de la București că îngăduie istoricilor să eludeze „adevărul” și anume că 1917, profitând de slăbiciunea militară a statului sovietic, armata regală română a cotropit Basarabia. Acuzația devenea extrem de gravă atunci când România era acuzată că urmărea schimbarea granițelor stabilite la sfârșitul celui de al doilea război mondial, prin tratatele de pace.

Cenzura intră în acțiune

Regimul de la București nu putea să nu țină seama de asemenea avertismente, ce se reflectau și în producția istoriografică. Spre exemplu, în 1978, la împlinirea a 60 de ani de la Marea Unire, cenzura a fost deosebit de vigilentă, neadmițând să se publice lucrări și studii privind unirea Basarabiei. S-a mers până acolo încât volumul 60 de ani de la făurirea statului național român, coordonat de Ion Gheorghiu, Ioan Scurtu și Matei Vlad, să fie refăcut prin scoaterea din sumar a studiului Marea Unire din 1918, scris de Ioan Scurtu, deoarece un paragraf distinct se intitula: Unirea Basarabiei cu România.

Autorul a fost nevoit să îl înlocuiască, pentru ca volumul să primească avizul Secției de Propagandă a C.C. al P.C.R. și a putea fi tipărit. În atenția cercetătorilor au intrat și documentele străine, astfel că în 1980 au văzut lumina tiparului două volume semnificative: Documente străine despre lupta poporului român pentru afirmarea statului național unitar (autori C. Botoran și Olimpiu Matichescu). În 1983, Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza Campus și Viorica Moisuc au publicat cartea România la Conferința de pace de la Paris. 1918-1920; care a fost supusă unei cenzuri atât de drastice, încât cititorul nu a putut afla dacă unirea Basarabiei cu România a fost sau nu confirmată prin tratate internaționale.

Tema și-a făcut totuși, loc în istoriografia românească. Unirea, ca rezultat al unui îndelungat proces istoric, a fost abordată în lucrarea Aspecte ale luptei pentru unitate națională. Iași 1600-1859- 1918, coodonatori Gh. Buzatu, A. Karețchi și D. Vitcu (1983, 410 pagini), în care, așa cum arată și titlul sunt abordate unirea realizată de Mihai Viteazul, cea din timpul lui Alexandru Ioan Cuza și cea din 1918. În 1983, a început editarea unor masive volume de documente la editura Științifică și Enciclopedică.

În manualul de Istoria României pentru clasa a XI-a (1966) este prezentată cu România doar Unirea Transilvaniei

Primele două volume, coordonate de Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Ionel Gral și Mircea Mușat, aveau titlul 1918 la români. Desăvârșirea unității național statale a poporului român. Documente externe. 1879- 1916, următoarele trei volume apărute în 1986, se intitulau Desăvârșirea unității național statale a poporului român. Recunoașterea internațională. 1918. Documente interne și externe. Din echipa de coordonatori dispărând Ionel Gral (care fusese schimbat din funcția de director general al Arhivelor Statului). Volumele VII-X publicate în 1989 sub titlul 1918. Documentele unirii. Unirea Transilvaniei cu România erau coordonate de Ion Popescu Puțuri, Ștefan Pascu și Augustin Deac.

Aceste zece volume care însumează peste 6000 de pagini, conțin toate documentele cunoscute atunci referitoare la Transilvania, precum și unele privind Bucovina și Basarabia. În 1984, Stelian Neagoe a publicat o masivă lucrare intitulată Marea Unire a românilor în izvoare narative, culegere de texte de o reală utilitate, mai ales pentru profesori.

Problema Basarabiei – cu voia conducerii

Conducerea de partid permitea, atunci când conjunctura internă era favorabilă, publicarea unor lucrări în care era abordată și problema Basarabiei. De o asemenea conjunctură au profitat Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, activiști la Secția Propagandă a C.C. al P.C.R. Ei au publicat în 1983 lucrarea De la statul geto-dac la statul național unitar, iar în 1986, volumul doi din cartea România după Marea Unire din 1918. Cei doi și-au însușit munca multor istorici, punându-și semnătura pe texte care nu le aparțineau. Dar, dincolo de acest fapt imoral, rămâne realitatea că în cele două cărți au fost publicate multe documente care ilustrează premisele, înfăptuirea și consecințele Marii Uniri din 1918, inclusiv referitoare la Basarabia și Bucovina.

În 1988, anul celei de a 70-a aniversări a Marii Uniri, Ioan Scurtu a publicat cartea Alba Iulia. 1 decembrie 1918, în care menționa: „la 24 ianuarie/ 6 februarie 1918, Sfatul țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești, iar la 27 martie/9 aprilie a hotărât unirea acesteia cu România”.

De asemenea, se evoca unirea Bucovinei cu patria mamă: „în timp ce ardelenii porneau spre Alba Iulia, la 28 noiembrie (15 noiembrie, stil vechi), în Cernăuți se întrunea Congresul General al Bucovinei, care [în numele suveranității naționale, hotărăște Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României]”.

Evident, în carte se acorda un spațiu larg pregătirii și desfășurării Adunării Naționale de la Alba Iulia. Pașii importanți s-au făcut și în promovarea adevărului istoric în învățământ. Din 1960 s-a trecut la elaborarea unor noi manuale de istoria României și de istorie universală, scrise de universitari și profesori din învățământul de cultură generală sau din liceu. Momentul 1918 era abordat în lecții distincte, relevându-se importanța istorică a Unirii Transilvaniei cu România. În ultimele ediții, din 1987-1988, manualele includeau și mențiunea că în 1918 Congresul General al Bucovinei a hotărât „unirea” acesteia cu România, iar Sfatul Țării a votat „alipirea” Basarabiei la statul român.

În 1982 a apărut la Editura Didactică și Pedagogică, lucrarea Istoria României între anii 1918-1940. Culegere de documente, (coordonator Ioan Scurtu). În Cuvântul înainte se menționa: „rezoluțiile adoptate de adunările plebiscitare de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia constituie mărturia grăitoare a faptului că românii din Basarabia, Bucovina și Transilvania, punând în aplicare dreptul popoarelor la autodeterminare, s-au unit cu România, punându-se astfel capăt unei nedreptăți istorice suferite de poporul român secole de-a rândul”.

În această carte, alături de Rezoluția de la 1 decembrie 1918, au fost incluse Declarația Sfatului Țării din 27 martie 1918, și cu Hotărârea Congresului General din 28 noiembrie 1918, legile de ratificare a Unirii Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei. De asemenea, au fost introduse Tratatele de la Saint Germain, Trianon și Paris prin care se confirma pe plan internațional unirea Bucovinei, Transilvaniei și Basarabiei cu România.

Cursul universitar Probleme fundamentale ale istoriei României, apărut la aceeași editură în 1983, sub redacția unui colegiu alcătuit din Titu Georgescu, Gheorghe I. Ioniță, Ioan Scurtu și Ioan Ciobanu, avea un capitol distinct, intitulat Făurirea statului național unitar, în care erau abordate următoarele teme: Împrejurările interne și internaționale; Înfăptuirea Marii Uniri din 1918 (inclusiv a Basarabiei și a Bucovinei); Însemnătatea Marii Uniri din 1918 și recunoașterea sa pe plan internațional. În 1985 s-a publicat ediția a doua a acestei lucrări, în care a fost inclusă și o crestomație, cuprinzând declarațiile de unire din 27 martie, 28 noiembrie și 1 decembrie 1918.

Din cele prezentate se poate conchide că în anii 1964-1989, Marea Unire din 1918 a beneficiat de o atenție specială din partea istoricilor români, care au reușit să publice un număr important de documente, monografii (privind mai ales Marea Adunare Națională de la Alba Iulia) și lucrări de sinteză. Multe dintre acestea au apărut în limbi de circulație internațională (mai ales franceză și engleză), fapt ce a permis integrarea istoriografiei românești în ansamblul general al istoriografiei europene.

Pe de altă parte, unirea Basarabiei și a Bucovinei nu a putut fi abordată decât parțial și doar în anumite momente politice, regimul de la București, care decidea ce se putea publica și ce nu, fiind preocupat să nu irite prea tare Kremlinul, cu care și așa se afla în relații tensionate mai ales ca urmare a Declarației C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, a condamnării intervenției în Cehoslovacia (august 1968) și apoi a respingerii politicii lui Gorbaciov de glasnost și perestroika.