Istoria secretă a Mossad-ului: Crime cu acoperire legală

„Mossad-ul este ca gâdele oficial sau ca medicul din Camera Morţii care administrează injecţia letală. Acţiunile voastre sunt toate aprobate de Statul Israel. Când ucideţi, voi nu violaţi legea. Voi executaţi o sentinţă aprobată de primul ministru în exerciţiu.” Meir Amit (Director General al Mossad 1963-1968)

Cartea  care face obiectul acestei recenzii poartă titlul „GIDEON’S SPIES-The Secret History of the Mossad” şi a fost publicată de Editura St. Martin’s Griffin din New York. Tradusă în 16 limbi şi prezentată sub forma unui serial la Canalul 4 al televiziunii britanice, cartea este rezultatul unor cercetări minuţioase pe o durată de 3 ani, în care autorului i s-a permis un acces fără precedent la persoane cheie din structurile Mossad. Gordon Thomas este un scriitor britanic cu 53 de cărţi publicate până acum şi vândute în 45 de milioane de exemplare pe tot globul, iar două au fost ecranizate.

Într-un interviu, autorul a mărturisit că nu ar mai scrie o asemenea carte despre spionajul israelian, din cauza ameninţărilor de tot felul primite de la diferite grupuri de interese. Autorul a fost sigur că va fi arestat pe aeroportul din Tel Aviv la plecarea sa din Israel, motiv pentru care a încredinţat manuscrisul unor prieteni pentru scoaterea lui din ţară. Asta explică, poate, de ce despre Mossad nu au fost publicate până acum cărţi de referinţă cum există despre alte servicii de spionaj ale lumii.

Despre spionajul american, CIA, sunt publicate peste 200 de cărţi, iar despre cel britanic, MI5, sunt 51 de cărţi în vânzare. Pe coperta cărţii este tipărită următoarea concluzie:„Aceasta este una dintre puţinele cărţi care a captat adevărata natură a guvernului Israelului şi procesul de gândire al elitei politice israeliene” (Ari Ben-Menashe, consilier al primului ministru Yitzhak Shamir).

„MOSSAD” sunt iniţialele din ebraică ale instituţiei de stat israeliene  pentru spionaj etern, instituţie care în traducere se cheamă Institutul pentru Coordonare. Acesta este pus sub jurisdicţia Ministerului de Externe al Israelului şi include în structura personalului său ofiţeri superiori reprezentând celelalte organizaţii ale comunităţii de informaţii ale Israelului:Shin Bet (siguranţa internă), Aman (spionajul militar al aviaţiei şi marinei militare). Funcţiile acestor ofiţeri superiori sunt de informare a Mossad-ului asupra nevoilor specifice ale clientelei sale.

În caz de dezacorduri asupra oricărei cereri formulate Mossad-ului de către clienţii săi, obiectul dezacordului este supus examinării primului ministru. Pentru exemplificare, Ben Gurion, primul ministru la naşterea organizaţiei a dat următoarea clarificare:„Voi veţi da Mossad-ului lista de cumpărături a instituţiei pe care o reprezentaţi, Shin Bet sau Aman. Mossad va merge să obţină marfa cerută de voi. Nu este treaba voastră să ştiţi de unde s-a cumpărat sau ce preţ a plătit Mossad pentru informaţiile cerute de voi” (pag. 39). Tot Ben Gurion a definit în scris ordinul de funcţionare a Mossad-ului:„Mossad va acţiona sub conducerea mea, va lucra conform instrucţiunilor mele şi va raporta direct mie”.

În concluzie, în orice acţiune a Mossad-ului trebuie văzută mâna invizibilă a primului ministru în exerciţiu la acea oră. În acest context autorul aduce detalii inedite despre Benyamin Netanyahu, cel mai tânăr prim-ministru din istoria Israelului. Fiind un om cu experienţă în domeniul spionajului, se aştepta din partea lui să ştie cum funcţiona din interior Mossad-ul, când să asculte, cât de departe se poate merge în acţiuni externe etc.

De la început însă, Benyamin Netanyahu şi-a uimit ofiţerii cu lungă experienţă în spionajul extern, prin amestecul lui în detaliile operaţionale. La început a fost interpretat acest amestec ca fiind un zel exagerat, dar lucrurile au devenit alarmante când nu doar primul ministru Netanyahu, dar şi soţia sa, Sara, dorea să privească în spatele paravanului de protecţie al Mossad-ului. Sara invita în locuinţa ei privată, ofiţeri superiori ai Mossad-ului pentru a răspunde întrebărilor ei, argumentând că ea urmează exemplul lui Hillary Clinton, când era Prima Doamnă şi se interesa despre acţiunile CIA.

Sara Netanyahu a cerut să vadă profilul psihologic al conducătorilor lumii pe care ea şi soţul ei urmau să îi viziteze sau să îi primească în vizite de stat. „A cerut în mod special detalii despre activităţile sexuale ale lui Bill Clinton” (pag. 3). A mai cerut, de asemenea, să vadă dosarele ambasadorilor Israelului ale căror ambasade urmau să le fie gazde în călătoriile lor externe. Amuzaţi de cererile ei, ofiţerii Mossad-ului au replicat soţiei primului ministru că obţinerea unor asemenea informaţii nu intra în atribuţiile lor de serviciu.

Mossad-ul face SUA părtaşă la Holocaust

Detalii şi mai neaşteptate sunt aduse de această carte în privinţa primului ministru Yitzhak Shamir, sub a cărui conducere a explodat scandalul Jonathan Pollard, ofiţer al marinei militare americane, prins spionând pentru Israel. Acest prim-ministru avea o teorie, potrivit căreia SUA erau în parte responsabile pentru Holocaustul evreilor din timpul războiului. El era convins că preşedintele Franklin Roosevelt ar fi trebuit să cadă la învoială cu Hitler pentru înlocuirea Angliei cu Germania în Orientul Apropiat. Ca răsplată, Hitler ar fi permis evreilor germani să emigreze în Palestina şi Holocaustul nu ar mai fi avut loc vreodată.

Oricât de neverosimilă este această teorie, ea a înveninat vederile lui Shamir privind America până aproape de ură. El a ordonat Mossad-ului „ca gest de bunăvoinţă”, să trimită în URSS o parte din cele 500.000 de pagini secrete furate de Jonathan Pollard din SUA. Shamir spera că acest gest va ameliora relaţiile Israelului cu URSS. Documentele furate cuprindeau informaţiile la zi ale americanilor privind apărarea spaţiului aerian sovietic precum şi evaluările anuale ale CIA ale întregii capabilităţi de război a URSS, fotografii din satelit, interceptări de comunicaţii şi rapoarte ale agenţilor CIA din interiorul URSS.

Când Nahum Admoni, directorul general al Mossad-ului, a avertizat pe Shamir că transmiterea acelor rapoarte va permite în mod sigur sovieticilor să captureze pe spionii americani din URSS, primul ministru Shamir a ridicat cu indiferenţă din umeri (pag. 193). Acelaşi prim-ministru apare în carte implicat în asasinarea lui Robert Maxwell, proprietarul ziarelor „Daily Mirror“ din Londra şi „Maariv“ din Tel Aviv.

În decursul anilor, Maxwell devenise un agent de influenţă major al Israelului în Occident. Pe yahtul său, şeful Mossad-ului, Nahum Admoni l-a întâlnit în secret pe Vladimir Kriucikov, şeful KGB, în anul 1990, înaintea loviturii de stat contra lui Gorbaciov. Kriucikov venise în numele conspiratorilor de la Moscova să propună Israelului următoarele:Mossad va uza de influenţa sa în SUA şi Europa pentru recunoaşterea noului guvern ce se va instala după debarcarea lui Gorbaciov. La schimb, Kriucikov promitea Israelului libera emigrare a evreilor sovietici.

Un an mai târziu, la 30 septembrie 1991, când Kriucikov se afla în închisoare pentru eşecul complotului, Robert Maxwell ameninţa Mossad-ul că va dezvălui lumii secretul întrevederii lui Kriucikov cu Admoni de pe yahtul său, dacă nu i se returnează milioanele de dolari furate împreună din fondul de pensii al jurnaliştilor de la ziarul „Maariv“ din Tel Aviv. Urmare acestui şantaj, Robert Maxwell este ucis.

Cartea explică succesul constant al Mossad-ului în culegerea de informaţii la scară mondială prin inventarea SAYANIM-ului de către Meir Amit, directorul Mossadului între 1963 şi 1968. În traducere din ebraică, Sayamin înseamnă „ajutor voluntar de la evrei”. Fiecare SAYAN a fost şi este un exemplu al coeziunii istorice a comunităţii evreilor din lume. Indiferent de jurământul de credinţă al evreului faţă de ţara în care se află, „ÎN ULTIMĂ INSTANŢĂ UN EVREU VA ADMITE EXISTENŢA UNEI LOIALITĂŢI MAI MARI:CEA MISTICĂ FAŢĂ DE ISRAEL ŞI A NEVOII DE A AJUTA ISRAELUL CONTRA DUŞMANILOR SĂI”. Sayanim a îndeplinit multe funcţii:un sayan care lucrează la o firmă de închiriat automobile, va furniza unui ofiţer Mossad un vehicul fără actele legale necesare închirierii (actul de identitate, permisul de conducere, cartea de credit etc.).

Un sayan de la un hotel va oferi cazare fără actele de rigoare. Un bancher sayan va descuia uşa băncii în afara orelor de program şi va furniza banii necesari. Un medic sayan va acorda ajutor medical, tratând o rană de glonţ, fără informarea poliţiei. Sayanii nu primesc bani, decât pentru acoperirea cheltuielilor generate de serviciile lor, restul efortului lor este strict voluntar şi gratuit. Ei colectează date tehnice şi tot felul de informaţii „la vedere”:un zvon aflat la o petrecere selectă, o ştire de la radioul local, un paragraf dintr-un ziar, o poveste cu tâlc la o cină din „lumea bună”. Sayanii oferă gratuit şi voluntar piste noi de investigaţie pentru Mossad. În anul 1998 erau 4.000 de persoane sayan în Anglia şi aproape 16.000 în SUA.

Vaticanul, cel mai mare adversar al Mossad-ului

Un sayan care lucra ca mic funcţionar la un bogătaş creştin din Roma, face o copie în anul 1979 de pe un document primit de la Vatican de stăpânul lui. Era o propunere a Papei Ioan Paul al II-lea către O.N.U. de transformare a Ierusalimului în oraş internaţional, patrolat de căştile albastre ale trupelor O.N.U. şi în care Vaticanul urma să aibă răspunderea tuturor lăcaşelor de cult creştin. În câteva ore, acest document ajunge pe biroul lui Menachem Begin, primul ministru al Israelului, unde provoacă consternare. Conducătorii Israelului se temeau cel mai mult de acţiunile Vaticanului, după cum declara primul ministru Golda Meir:„Sunt fascinată de structura marxistă a papalităţii. În primul rând este puterea ei financiară care e aproape fără precedent. Apoi, papalitatea acţionează fără partide politice sau sindicate. Întregul aparat este organizat pentru control.

Curia Romană controlează episcopii, episcopii controlează clerul, clerul controlează pe laici. Cu multitudinea lor de secretariate, comisii şi structuri, papalitatea este un sistem croit special pentru spionaj şi informare” (pag. 213). Israelienii sunt permanent cu ochii pe Vatican pentru că ştiu că au un adversar de temut, cu peste 500 de ani de experienţă informativă. În plus, Vaticanul este ostil Israelului şi un prieten declarat al palestinienilor. De aici, eforturile constante din partea Israelului de a găsi cu Vaticanul un modus vivendi.

Preşedintele Ronald Reagan a stabilit cu Papa Ioan Paul al II-lea un acord fără precedent în istoria SUA, în baza căruia Papei va fi complet informat în toate aspectele politicii americane pe plan militar, politic şi economic. Concret, în fiecare vineri la orele 20, şeful rezidenţei CIA din Italia aducea Papei ultimele secrete obţinute de SUA de la reţeaua de sateliţi şi de la alte dispozitive de ascultare electronică sau de la agenţii CIA din lume. Niciodată în cei 500 de ani de istorie diplomatică, nu a fost mai implicat Vaticanul în acţiuni internaţionale ca în timpul Papei Ioan Paul al II-lea.

La 13 mai 1981, Papa era să fie ucis pentru activismul său, prin atentatul comis de turcul Mehmet Ali Agca. Mossad-ul a aflat din acţiuni proprii cine a ordonat turcului Agca să comită atentatul la viaţa Papei şi a comunicat Vaticanului rezultatul investigaţiei sale. Atentatul a fost pregătit în detaliu la Teheran, cu aprobarea şi sprijinul ayatolahului Ruhollah Khomeini, care vedea în asasinarea papei prima salvă în războiul contra Occidentului şi a valorilor sale, pe care Khomeini le considera aprobate de cea mai mare biserică creştină a lumii. Drept justificare erau citate la Teheran cuvintele Papei la o întrevedere de la Roma:„Ceea ce învaţă pe oameni Coranul este agresiune. Ceea ce învăţăm noi pe oameni este pacea.

Desigur, natura umană distorsionează orice mesaj trimis de religie. Dar în pofida faptului că oamenii pot apuca pe căi greşite din cauza viciilor şi a obiceiurilor rele, creştinătatea aspiră la pace şi iubire. Islamul este o religie care atacă. Dacă se începe prin propovăduirea agresiunii la întreaga comunitate, se va sfârşi prin cultivarea elementelor negative în fiecare om. Se ştie unde duce asta:asemenea oameni ne vor asalta violent” (pag. 238). Papa a reacţionat prompt la aflarea veştii şi a surprins întreaga lume prin vizita sa inopinată la închisoarea din Roma, unde era încarcerat Agca.

Turcul a confirmat că totul a pornit de la Teheran. Asta a influenţat atitudinea Papei faţă de Islam şi faţă de Israel. În mod frecvent, Papa va prezice în cercul lui intim de la Vatican că noul conflict al lumii nu va fi dintre Est şi Vest, adică dintre SUA şi Rusia, ci între Islamul fundamentalist şi creştinătate (pag. 242). În decembrie 1993 Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut statul Israel şi a stabilit relaţii diplomatice cu acesta.

Asasinarea lui Yizhak Rabin, un mister

Un capitol surprinzător al acestei cărţi este cel privind asasinarea în Israel a primului ministru Yizhak Rabin de către Yogal Amir. Un renumit jurnalist, Barry Chamish, a strâns şi a publicat pe Internet toate rapoartele medicale şi balistice, precum şi depoziţiile făcute la tribunal de cei care îl păzeau pe Rabin, de medicii, care au încercat să îi salveze viaţa şi interviurile luate israelienilor din comunitatea de informaţii.

Concluziile sunt şocante:„Teoria unui asasin, acceptată de Comisia de Anchetă a guvernului este falsă şi are scopul acoperirii unui atentat regizat, cu acordul primului ministru, atentat proiectat să eşueze, dar să refacă popularitatea în scădere a lui Rabin cu electoratul Israelului. Yogal Amir a acceptat faţă de stăpânii săi din comunitatea de informaţii să joace rolul de puşcaş unic. Amir a fost echipat cu gloanţe oarbe şi a tras un singur foc, nu trei cum se credea.

Yizhak Rabin nu avea sânge pe el, a mers fără sprijin pe picioarele lui la automobilul care îl aştepta. În timpul cursei stranii spre spital, Rabin a fost împuşcat de două ori cu gloanţe adevărate, care au fost trase din pistolul propriului său bodyguard, Yoram Rubin. Arma sa a dispărut la spital şi nu a mai fost găsită vreodată. Rubin se va sinucide ulterior” (pag. 133). Independent de ancheta lui Barry Chamish, există depoziţii sub stare de jurământ care susţin acuzaţia lui Chamish că „ce s-a întâmplat acolo este profund ascuns şi conspiratorial”. La proces, Yogal Amir a declarat:„Dacă vă spun adevărul, întregul sistem se va prăbuşi. Cunosc destul pentru a distruge această ţară” (pag. 134).

Mossad-ul ştia cine a omorât-o pe prinţesa Diana

Cele mai fascinante pagini ale cărţii de faţă rămân totuşi cele privind moartea prinţesei Diana. Mossad-ul recrutase în serviciul Israelului, cu câteva zile înaintea decesului Dianei, pe Henri Paul, şeful agenţilor de pază şi supraveghere informativă de la Hotelul Ritz din Paris, care va duce cu el în mormânt atât pe Diana, cât şi pe fiul proprietarului hotelului Ritz. Este o lungă listă a indiciilor unei conspiraţii contra Dianei şi autorul le înşiră pe toate în mod metodic şi fără menajamente.

Menţionez un singur indiciu edificator. Un fost ofiţer britanic din spionajului extern, MI6, pe nume Tomlinson, refugiat în Elveţia, a pus pe Internet numele reale a 12 colegi de la MI6 a căror misiune era uciderea Dianei, fapt care a provocat un imens scandal în Anglia.Guvernul britanic a emis un mandat de arestare pe numele lui Tomlinson şi a retras în Anglia pe cei 12 ofiţeri din misiunile lor externe.

În încheiere, amintesc şi alte subiecte incendiare abordate de autor în această carte:precum faptul că Vaticanul şi Mafia italiană au strâns 200 de milioane de dolari pentru sindicatul polonez SOLIDARNOST, bani furaţi de Mossad pentru finanţarea operaţiunilor lor „negre”;Mossad-ul avea în anul 1998 o echipă de ofiţeri asasini de 48 de persoane dintre care şase erau femei-media lor de vârstă avea 25 de ani şi erau în perfectă condiţie fizică (pag. 123);Israelul este a patra putere nucleară a lumii, cu un arsenal de 200 de bombe atomice.