Istoria se falsifica şi în Antichitate!

Manipularea informaţiei nu este o invenţie a secolului XX. Înainte ca presa să devină fundamentală pentru existenţa societăţii, omul a încercat (şi a reuşit) să creeze nu numai aparenţa realităţii, ci chiar să construiască o altă realitate, imaginea înlocuind astfel cu succes faptele. Relatările istoricului Polybios din Megalopolis stau mărturie.

Expansiunea romană către Răsărit, în lumea greacă deci (Grecia propriu-zisă, insulele şi statele elenistice din Asia), va aduce Romei nu numai probleme militare şi politice, ci şi importante probleme culturale şi propagandistice. Pentru romani, spre deosebire de toţi ceilalţi adversari cu care rând pe rând se confruntaseră, grecii nu mai erau barbari, ei fiind asemenea, înrudiţi, de fapt membri ai aceleiaşi familii care constituia lumea civilizată, acea lume fundamental altfel decât cea a popoarelor care bolboroseau limbi neştiute – barbarii.

De fapt, sentimentul era reciproc, pentru că, în ultimă instanţă, grecii civilizaţi îi accepaseră pe latini drept „rude“. Mai mult chiar, afinităţile culturale dintre greci şi romani reprezintă o realitate fundamentală a republicii în expansiune. Elita romană, cea care conducea operaţiunile militare şi politice de integrare a spaţiului elen în statul roman, era ea însăşi în bună măsură elenizată.

Cei mai timpurii istorici ai Romei sunt greci. În mediile aristocratice romane, în secolele republicii, limba greacă se vorbea tot atât de des şi de fluent ca şi latina. În bagajul conceptual şi de informaţie al unui senator roman, legendele, tradiţiile şi istoriile grecilor stăteau lângă cele ale propriilor săi strămoşi. Acesta este contextul care l-a creat pe unul dintre marii istorici ai Antichităţii, una dintre cele mai strălucite minţi pe care Roma şi Grecia deopotrivă le-au oferit umanităţii, sofisticatul colaboraţionist Polybios din Megalopolis.

Tăcerile lui Polybios

Polybios, ostatic grec la Roma, reuşeşte să fie acceptat, protejat chiar, de către puternicul cerc al Scipionilor. Ca membru al acestui grup select, Polybios participă la dezbaterea politică şi este de multe ori martor al unor evenimente politice cu implicaţii majore pentru imperiu.

Într-un binecunoscut studiu asupra limitelor elenizării, Arnaldo Momigliano atrăgea atenţia asupra faptului că, pentru Polybios, acţiunile şi atitudinile politice ale statului roman reprezentau rezultatul deciziilor unui grup politic şi social compact. Omogenitatea acestui grup este evidenţiată de absenţa oricăror conflicte şi tensiuni interne. Această elită politică coerentă ar fi exercitat un control cât se poate de eficient asupra claselor inferioare, ca şi asupra aliaţilor italici ai Romei. Raţiunea de a fi a acestei aristocraţii era dominaţia universală a statului roman.

Pentru Polybios, armonia internă a ordinului senatorial şi stabilitatea socială explicau succesele expansioniste ale Romei. Pornind de la un asemenea punct de vedere, grecul din Megalopolis re­curge la soluţia eliminării din textul Istoriilor sale a tuturor episoadelor care i-ar fi putut demonstra teoria. Altfel spus, Polybios se făcea că nu ştie nimic (şi deci, nu le menţionează) despre destul de numeroasele conflicte existente în interiorul elitei senatoriale romane, despre dezbaterile, uneori furtunoase, ale Senatului, despre nenumăratele probleme sociale ale statului roman în a doua jumătate a sec. II a. Chr., ca şi despre permanentele tensiuni dintre Roma şi cetăţile italice aliate.

Viziunea grecului asupra echilibrului perfect dintre clasele sociale romane şi dintre organismele politice de la Roma, ca şi admiraţia sa asupra perfecţiunii ordinii romane, ferm impusă aliaţilor şi supuşilor, îl fac să nu observe (sau măcar să nu înregistreze în Istoriile sale) numeroasele momente de criză prin care statul roman trecea, cum ar fi, de pildă, gravele tulburări ce au avut loc la Roma în timpul celui de-Al Doilea Război Punic. Mai mult chiar, nici măcar faimoasa dispută din senatul de la Roma asupra distrugerii Cartaginei, ca şi furtunoasele şi repetatele intervenţii ale lui Scipio Nasica în favoarea necesităţii supravieţuirii Cartaginei, ca element de echilibru, nu sunt menţionate în Istoriile lui Polybios în pofida marii lor notorietăţi în contemporaneitate.

Ordine vs. anarhie

Polybios tace în mod vinovat. Vinovăţia sa este mai ales susţinută de faptul că, în calitatea sa de apropiat al Scipionilor, istoricul cunoştea realitatea. Elocvent pentru demonstraţia noastră este un pasaj din Cartea a XXXVI-a (9, 3-17) aIstoriilorlui Polybios, pasaj care se concentrează asupra unor presupuse puncte de vedere greceşti, faţă în faţă cu problemele celui de-Al Treilea Război Punic şi, implicit, cu distrugerea Cartaginei.

Patru atitudini pot fi remarcate. Prima (9, 3-4) este în favoarea distrugerii Cartaginei, considerată ca o mărturie a puterii şi a înţelepciunii, eliminarea inamicului permanent al Romei fiind o măsură necesară şi prudentă.

Ca urmare, cea de-a doua atitudine (9, 5-8) se concentrează asupra vechilor tradiţii romane legate de legile războiului, din care s-a născut însuşi imperiul. Războiul trebuia purtat numai până la supunerea adversarului. Dar, începând cu Al Treilea Război Macedonean, Roma a mers mai departe şi a distrus regatul lui Perseus. Actul comis în anul 146 a. Chr. nu făcea nimic altceva decât să continue acest nou tip de acţiuni militare şi politice;de vreme ce Roma a distrus Cartagina după ce condiţiile puse fuseseră acceptate. Grecii care împărtăşeau acest punct de vedere acuzau Roma de comportament tiranic.

Această atitudine critică faţă de expansionismul roman este, de fapt, cel de-al treilea punct de vedere adoptat de greci în disputa legată de soarta Cartaginei (9, 9-11). Războiul, aşa cum fusese dus împotriva Cartaginei, cu toate înşelătoriile sale, ambuscade şi atacuri de noapte ce nu mai corespundeau vechilor tradiţii romane, l-a făcut pe istoricul grec să examineze din nou, pas cu pas, întreaga critică adresată de senatorii mai bătrâni lui Q. Marcius Philippus în timpul celui de-Al Treilea Război Macedonean.

Al patrulea punct de vedere (9, 12-17) este cel mai mult analizat. Aceasta ar putea fi o dovadă a simpatiei lui Polybios faţă de ideile exprimate aici. Discuţia se concentrează în jurul problemei relativ formale a legalităţii distrugerii Cartaginei. Acuzaţiile de sacrilegiu, încălcarea jurământului sau act nelegitim sunt, rând pe rând, demontate. Dimpotrivă, cartaginezii au fost aceia care au încălcat tratatul prin atacul asupra lui Massinissa (Polybios nu face nici o menţiune asupra circumstanţelor acţiunii).

Pentru acest grup de greci, prin distrugerea Cartaginei, Roma n-a făcut altceva decât să beneficieze de drepturile câştigate prin predarea necondiţionată a oraşului cucerit. Acest punct de vedere, împărtăşit de către promotorii unei politici ferme a Romei, constituia probabil, şi un răspuns dat celor care nu se opuseseră distrugerii Cartaginei, ci doar modului în care acest război fusese purtat, considerând că asemenea acţiuni ar putea discredita imaginea unui imperiu fondat pe principii morale.

Nemenţionând conflictele şi trecând cu vederea disputele, Polybios creează Romei imaginea unei autentice omogenităţi, a unui stat guvernat de o clasă politică deloc divizată. Ordinea, deci, este ceea ce pentru Polybios aduce Roma, şi aceasta, spre deosebire de lumea greacă, a cărei stare naturală este anarhia. Dincolo de informaţie şi de subtilitatea interpretărilor, Polybios este, în primul rând, un extrem de talentat manipulator, Istoriile sale fiind un adevărat monument şi din acest punct de vedere.