Istoria „Air Jordan”, modelul care a făcut din Nike un gigant al echipamentului sportiv (P)
Două zile au fost suficiente pentru ca Air Jordan 6 Carmine, ultimul model al uneia dintre cele mai faimoase și dorite linii Nike, lansate la jumătatea lunii februarie, să fie vândut pe site-ul său. Dovadă că acești adidași depășesc statutul de pantofi sport și devin un obiect de cult. Cum s-a întâmplat? Povestea are legătură atât cu sportul, cât și cu mistica unui personaj care, de zeci de ani, a atras milioane de adepți. Și dolari.
Adidași Nike - oferte online
Dar nu a fost întotdeauna așa. Înainte de 1984, practic nu exista o lume a adidașilor pentru baschet. NBA era pe punctul de a deveni un fenomen global, dar majoritatea starurilor din liga de baschet nord-americană purtau Converse. Doar culoarea făcea diferența între încălțămintea lui Magic Johnson, Larry Bird, Julius Erving... Nike își făcuse timid intrarea în această lume, cu Nike Blazers, adidași putați de George „The Iceman” Gervin.
Și totuși toată lumea a văzut că sportul este o oportunitate de afaceri. Clasa de mijloc afro-americană era în creștere, sportul lor preferat era baschetul și Nike, care nu era chiar o companie mare, dorea să se profite de asta. Dar nu știa cum. Firma din Oregon era departe de baschet și de tartanul de atletism, unde Reebok făcea legea. În plus, multă vreme, Nike a fost considerat un brand pentru băieții albi.
Incapabil să se asocieze cu vedete consacrate, unul dintre directorii Nike, Sonny Vaccaro, a avut o idee. Trebuia să parieze pe jucători care nu erau încă profesioniști. De exemplu, băiatul acela de la Universitatea din Carolina de Nord, care l-a fascinat. Numele lui era Michael Jordan și totul indica faptul că va intra în NBA cu surle și trâmbițe. Vaccaro a fost contondent: „Dă- i totul băiatului”. El însuși a povestit asta, în recentul documentar One Man and His Shoes, regizat de Yemi Bamiro. Americanii spun că nu e bine să-ți pui toate ouăle în același coș, dar Nike tocmai asta a făcut. A pariat totul, 100%, pe Michael Jordan, acel număr 23 care, la vremea aceea, nu jucase niciodată măcar un meci în NBA.
Managerul lui Michael Jordan, David Falk, a fost de acord, dar a fost mult mai ambițios decât Vaccaro: „I-am spus companiei că, chiar dacă li se va părea o nebunie, vreau să-l trateze pe Michael ca pe un jucător de tenis. Am vrut să aibă propria linie de încălțăminte și îmbrăcăminte, să joace în reclame, să fie tratat ca vedetele din sporturi individuale”, mărturisește el în documentar.
El dorea ca clientul său să aibă statutul lui Jimmy Connors, lui Stan Smith sau Arthur Ashe, spre deosebire de modul în care se negocia în epocă cu profesioniștii din sporturile de echipă. Nike a acceptat pariul. Cinci ani de contract, două milioane și jumătate de dolari pentru cineva care nu debutase. Nike a pus și condiții, da: trebuia să fie „Rookie of the Year”, All-Star și să înscrie 20 de puncte pe meci în primii trei ani. La acest contract, Nike a promis și ceea ce părea a fi un fleac în acel moment: un procent din vânzarea fiecărei perechi de adidași.
A existat o singură mică problemă. În mod ciudat, Michael Jordan nu voia să-și vadă numele lângă al lui Nike. Brandul său preferat, cel pe care îl purta și cu care dorea să lucreze, era Adidas. Dar germanii ori nu voiau, ori nu puteau să se asocieze cu baschetul la acea vreme. În episodul 5 din documentarul „The Last Dance”, Jordan a povestit cum l-a făcut mama sa să se răzgândească, cu argumentul infailibil al oricărei mame: l-a amenințat că-i dă cu pantofii în cap.
Spre surprinderea multora - și a îngrijorării Nike - Jordan nu a fost numărul unu în draft (o poziție câștigată de Hakeem Olajuwon), nici măcar numărul doi (acsta a fost Sam Bowie). A fost doar al treilea și a ajuns la Chicago Bulls. O echipă fără istorie, fără inele și, la fel ca Nike, cu grave probleme financiare. Acolo au mers atât numărul 23, cât și adidașii Air Jordan I. Erau în culorile roșu și negru.
Lui Jordan nu i-au plăcut. Când cei de la Nike l-au întrebat de ce, el a răspuns că „aveau culorile diavolului”. „Dar sunt culorile echipei tale!”, i-au spus. Până la urmă, i-a purtat, sub amenințarea unei amenzi de 5.000 de dolari de fiecare dată când nu o făcea.
Când au fost lansați oficial, nimeni nu se aștepta la ce a urmat. Pantofii interziși - NBA a cerut și ea ca aceștia să fie albi, cel puțin în proporție de 51%, la fel ca toată încălțămintea purtată de ceilalți jucători - au devenit obiectul dorinței tuturor. Nike prevăzuse că va vinde adidași Nike Air Jordan în valoare de 3 milioane de dolari pe durata contractului de cinci ani cu Michael Jordan. În primul an au vândut deja în valoare de 126 de milioane de dolari. De aici, 25% din fiecare perech vândută ajungea la Jordan. Nike nu vindea mai mulți pentru că nu voia. A decis să ofere mai puține perechi decât cerea piața, pentru a alimenta dorința. Vânzările au decolat, la fel ca și cariera unui jucător care va deveni cel mai bun din istoria NBA.
Astăzi, acea operațiune care a schimbat istoria sportului este în continuare cea mai profitabilă semnată vreodată de un jucător de baschet și, probabil, din orice alt sport. De exemplu, se estimează că LeBron James, omul care încearcă să devine Jordan-ul generației sale, câștigă 32 de milioane de dolari pentru modelul său de pantofi. Michael Jordan a câștigat 130. De patru ori mai mult. Mai mult de 32 de modele mai târziu, datorită Air Jordan, Nike a reușit să-și cumpere rivalul istoric, Converse, și a transformat linia într-o franciză independentă. Și toate astea doar pentru că a existat Michael Jordan.