Islanda medievalã şi miracolul literar

Islanda medievalã a fost capabilã de un adevãrat miracol în perioada evului mediu. Calitatea literaturii elaborate în secolele XII-XIV este fãrã îndoialã exemplarã. Profunzimea şi bogãţia acesteia sunt cu adevãrat remarcabile şi incomparabile cu orice alt material artistic european. De altfel miracolul islandez continuã şi astãzi într-o ţarã în care practic nu existã analfabetism şi gradul de instruire atinge cote maxime.

Poemele eddice, poezia scaldicã, saga sunt expresii ale originalitãţii spiritului germanic, care atinge un nivel de neegalat în aceastã comunitate restrânsã, preocupatã de dezvoltarea intelectualã şi de rafinarea limbii. Cantitativ, nicio literatura medievalã nu poate suporta comparaţia cu cea islandezã. Autorul poemului Volüspa, autorul codului de legi Gragas, autorul sagãi despre arderea lui Njall sunt cu sigurantã printre marii învãţãţi ai vremii.

Ca sã nu mai vorbim despre Snorri Sturluson, cel mai însemnat bondi, unchiul unui conducãtor tânãr la fel de pasionat de culturã, Sturla Sighvatson. Ce este şi mai interesant la aceşti intelectuali este cã nu neglijeazã nici treburile cotidiene, ci se îndeletnicesc cu de toate, pentru cã textul poetic face parte integrantã din viaţa cotidianã.

Limba a contribuit considerabil la conturarea minunatei literaturi pe care ne-au lãsat-o moştenire islandezii. Poate mai puţin aptã pentru lirism, limba germanicã septentrionalã este foarte tehnicã, practicã, caracteristicã ce serveşte perfect creãrii de poezie scaldicã. Fenomenele fonetice precum accentuarea puternicã, metafonia, fractura, sincopa sau asimilarea, deşi îi conferã o anumitã guturalitate şi ritm sacadat, demonstreazã totuşi cã islandeza se poate preta la un discurs coerent şi muzical, dar mai ales elaborat şi soficticat. Nici limba, nici cultura vikingilor nu au fost barbare.

Poezia scalzilor

Poezia scaldicã s-a nãscut pe malul Baltice cãtre secolul al VII-lea, practicatã mai întâi de norvegieni pentru ca ulterior sã devinã monopol islandez. O cunoaştem mai ales pentru cã în Edda sa în prozã, Snorir prezintã regulile de compunere a poeziei scaldice. Scaldul era un poet de curte, dar expresia este exageratã pentru cã Islanda nu a avut o curte regalã înainte de secolul al XII-lea.

Existau cãpetenii care se înconjurau cu diverse personaje, printre care şi scalzii, cei care cântau şi comemorau întâmplãri din timpul domniei regilor într-o formã foarte savantã. Scaldul era deci şi poet, şi istoriograf. Foarte interesant este faptul cã poetul avea voie sã-şi destãinuie şi sentimentele personale prin intermediul rafinatului vers lung aliterat, specific lumii germanice. Maniera în care autorul valorifica subiectul era mai importantã decât subiectul propriu-zis.

Avem de-a face cu o poezie în strofe sau visa, fiecare cu opt versuri. Conform prezentei sau absentei refrenului poezia se numeşte drapasau flokkr. O apreciere deosebitã are improvizaţia, lausavisa. Fiecare vers conţine de regulã şase silabe, dintre care trei sunt accentuate. Versurile sunt legate douã câte douã printr-o aliteraţie consonanticã sau vocalicã.

Principiul aliteraţiei se pare cã era la început o specialitate germanicã, regãsindu-l în alegerea prenumelui nou-nãscutului sau în formulele din textele de legi. În fiecare vers existã o rimã interioarã (inrim) care se realizeazã prin penultima silabã, mereu accentuatã. Fiecare semistrofã (visuhelmingr) are o unitate de sens, constituie un bloc sintactic complet. A doua reia ideea din prima, dar cu anumite variaţii. Prin urmare, acest tip de poezie se remarcã prin existenţa mai multor porcedee de accentuare, vocabular şi sintaxã. Din modul de combinare a aliteratiilor, accentuãrilor şi rezoluţiilor (alternarea dintre silabele lungi şi cele scurte) rezultã nu mai puţin de 100 de metri posibili...

În materie de vocabular, principala trãsãturã o reprezintã interzicerea denumirii lucrurilor şi fiinţelor cu numele lor, posibil o reminiscenţã a tabuurilor verbale sau doar un rafinament lexical.

Termenii direcţi pot fi substituţi prin sinonime sau perifraze. Sinonimele (heiti) presupun înlocuirea cuvântului cu un termen tehnic (de pildã targa– scut mic în loc de scut) sau o metonimie (lind– tei în loc de scut). Pentru fiecare realitate existã o sumedenie de epitete. Marea poate fi ”întinderea eternã”, ”valul”, ”lãcaşul anghilei”, ”aşezarea lichidã”. Circumlocuţiunile, perifrazele (kenningar), seminificând mod de cunoaştere, cuprind în genere doi termeni legaţi prin prepoziţie:zeul=stãpânul de sãli, rãzboinicul=arborele de bãtãlie. Scopul metaforelor este de a produce asocieri între registrul vizat şi alt registru, exprimându-se astfel mai multe lucruri deodatã. Mesajul se îmbogãţeşte substantial. Kenningarşi heitise pot îmbina în multe feluri, creând ansambluri complexe.

De pildã, scladul Hallfredr Stingheritorul îl denumeşte pe rãzbonic astfel:”cel care potoleşte foamea rândunicii vacarmului, sclipire a animalului lui Heiti”, unde rândunica vacarmului este corbul, animalul lui Heiti corabia, iar sclipirea scutul.  Cuvântul care trebuie dedus nu are voie sã aparã în compoziţia locuţiunii. Noţiunea la care se face referire se deduce prin aproximãri succesive. Kenningarşi heitifac apel la întreaga mitografie strãveche, aici este punctul de plecare care înlesneşte înţelesurile.

Poezia scaldicã nu este anonimã, contrar regulii aplicate la saga. În Norvegia, locul sãu de naştere, trãieşte în secolul al IX-lea primul scald cunoscut, Bragi Boddason, autor al Ragnarsdrapa. Dar islandezii dobândesc repede supremaţia în domeniu. Unul dintre primii, erou de saga, Egill, fiul lui Grimr cel Plesuv, scrie multe opere, printre care impresionanta Sonatorrek, în care deplânge moartea fiilor sãi, pe care  este conştient cã prin artã îi va imortaliza.

Poezia scaldicã nu este numai de sorginte pãgânã, uneori ea apare îmbibatã cu multe elemente creştine. Cele douã culturi se pot combina în poeme precum Geisli a lui Einarr Skulason, care vorbeşte despre sfântul Olafr, sau Lilja, poem închinat fecioarei de cãtre cãlugãrul Eysteinn Asgrimsson. Dupã cum am mai menţionat, înainte de toate conteazã factura complexã a poeziei, nu tematica.

Eddele

Eddaeste şi ea o altã parte a miracolului islandez. În 1643 episcopul Brynjolfur Sveinsoon descoperã manuscrisul unuia dintre cele mai renumite texte, Edda, pe care i-l oferã regelui. Manuscrisul conţinea 30 de poeme, fiind o copie dupã un original mai vechi, deci datând dinainte de secolul al XIII-lea. Cuvântul Edda poate proveni din latinescul edere– a compune poezie, sau poate face referire la Oddi, un important centru cultural al insulei.

Culegerea conţine texte gnomice, ca de pildã Vafthrudnismal, în care Odin pune la încercarea cunoştinţele unui uriaș;texte narative, precum Hymiskvida, unde Thor încearcã sã prindã şarpele din Midgard);texte magice ca Hyndluljod, unde Freya îşi dezvãluie genealogia;texte mitologice ca Grimnismal, ce relateazã despre cum a dobândit Odin acces la tainele supreme;texte eroice precum Sigurdarkvida, conţinând aventurile lui Sigurd;texte satirice de genul Lokasenna, unde Loki joacã feste zeilor. Dintre toate poemele douã sunt cele care atrag atenţia în mod special:Havamal, expunând etica vikingilor, şi Volüspa, ocupându-se de cosmogonie.

Poemele acoperã ca zonã culturalã întreg spaţiul germanic, ba chiar depãşind-o uneori. Poezia se împarte în mai multe genuri:mal– zise;ljod– poeme;kvida– poeme narative;söngr– cântece, fiecare definit de un anumit tip de versificaţie. În HavamalOdin enunţã un set întreg de precepte etice care ar trebui sã serveascã drrept ghid comportamental. Zeul face şi aluzii filozofice sau morale, expunând şi modul în care a ajuns la cunoaştere. Prezintã şi 18 învãţãturi ezoterice prin care omul poate depãşi obstacolele.

Spre deosebire de imaginea brutalã şi extrem de marţailã a vikingilor, textul contureazã o altfel de mentalitate:îndeamnã la prudenţã, moderaţie, responsabilitate, ospitalitate, camaraderie, respect, elogiazã îndeosebi armonia şi cultul reputaţiei.

Volüspa, adicã prezicerile vizionarei, oferã cea mai completã imagine asupra credinţelor cosmogonice şi escatologice ale omului germanic, descriind in detaliu istoria miticã a lumii, pornind de la crearea uriaşilor, zeilor şi oamenilor şi mergând pânã la distrugerea apocalipticã urmatã de regenerarea universalã. Unele dintre poeme sunt pangermanice, altele doar scandinave, cu obârşia chiar în Islanda.

Datele la care au fost compuse textele se pot întinde din secolul al IX-lea (Hamdismal) pânã în secolul al XII-lea (Thrymskvida). Versificatia este ceva mai simplã decât la poemele scaldice. Se disting poemele mitologice şi cele eroice. Primele cuprind imagini grandioase, un climat magic, o permanentã tentativã a descifrãrii tainelor, temã care devanseazã partea epicã. În ceea ce le priveşte pe cele eroice, nu avem acte de bravurã, eroul îşi are eroismul dobândit de la bun început, nu e nevoie sã-l demonstreze. Personajele se aflã într-o stare perpetuã de mişcare, sunt foarte dinamice.

Nici fantasticul nu joacã un rol determinant, pentruu cã în ciuda ajutorurilor magice, eroii nu-şi depãşesc limitele umane. Idealul promovat de Eddaeste confruntarea justã a omului cu destinul sãu, este crearea unui echilibru de forţe. Pe scurt, poemele ne surprind prin mozaicul de mituri, simboluri şi imagini, dispuse într-un cadru artistic elaborat menit sã reconstituie mentalul germanic.

Eddapoetului Snorri (1178-1214) sau Eddarecentã este foarte diferitã de cea veche. Odata cu afirmarea creştinismului ştiinţa scaldicã era pe cale sã se piardã, tocmai de aceea scaldul Snorri relizeazã un expozeu al celor mai importante elemente care constituie moştenirea pãgânã. Totodatã el reuseşte sã elaboreze o poeticã prin descrierea regulilor artistice care trebuiau urmate în aşa fel încât sã se poatã compune literaturã nordicã autenticã.

În prima parte a lucrãrii, Hattatal, Snorri expune cei 101 metri prin care se poate realiza poezie scaldicã. Apoi urmeazã Gylfaginning, în care un rege fantastic cade victimã unei vedenii care îl poartã într-o veritabilã cãlãtorie mitologicã în care va afla adevãruri supreme. Este un text reprezentativ pentru genul saga datoritã narativitãţii sale, dar multe poveşti sunt autentice şi se bazeazã pe tradiţiile autohtone, prin urmare se poate reconstitui pornind de la el cosmogonia şi panteonul germanic. A treia parte, Skaldskaparmal, elucideazã un mare numãr de epitete, pentru ca înţelesul poeziei sã fie facilitat.

Saga

Mãiestria islandezilor nu se mãrgineşte la poezia scaldicã şi la edde. Aflaţi în cãutarea rãdãcinilor, islandezii au tentaţia istoriei. Literatura islandezã începe prin povestiri cu caracter istoric, ca de pildã ”Cartea islandezilor” a preotului Ari Thorgilsson Cãrturarul. Ari manifestã reflexe ale istoricului modern, pentru cã dateazã evenimente, numeşte surse, le confruntã şi redacteazã concis şi rapid. Apare curând şi genul cãrţilor de colonizare, care au drept scop stabilirea legitimitãţii la împãrţirea pãmânturilor. Pasiunea pentru istorie derivã şi din concepţia conform cãreia genealogia şi cultul familiei sunt determinante în definirea unui om. Predilecţia pentru istoria regalã poate deriva din tema regelui sacru, componentã importantã a vechii religii germanice.

Ce este saga? Este o expunere în prozã a faptelor unui personaj care meritã sã rãmânã în memoria umanitãţii, cu accent şi pe genealogia, strãmoşii sãi, de unde caracterul istoric pronunţat. Nu este nici basm, nici legendã, nici text poetic. Cea mai potrivitã comparaţie ar fi cea cu romanul istoric. Nu putem nega valoare istoricã a acestor scrieri, mai ales din cauzã cã aduc o contribuţie semnificativã la descifrarea unor evenimente şi mentalitãţi, ele nu pot fi considerate cronici autentice.

Saga este mai mult un mod de a spune decât un gen propriu-zis, deoarece cuprinde o arie largã de referinţe:de la regi la Fecioara Maria, de la evrei la galezi, de la istorie la legendã. Tradiţia oralã nu serveşte decât drept catalizator al poveştilor, nu este însã fundamentul sãu. Am fi tentaţi sã spunem cã saga a evoluat pe cale oralã datoritã detaliilor, genealogiilor, dialogurilor, scenelor vii.

Totuşi, multe saga nu conţin strofe scaldice, nu se preocupã de genealogie, ci se preocupã de un domeniu nefamilial, unele neglijeazã aspectele juridice, prin urmare oralitatea pare a fi mai degrabã un artificiu stilistic. Saga este un tip de literaturã scrisã, influenţatã mai ales de genul historiae şi vitae, deci lucrãri istoriografice şi hagiografice, cu precãdere cele aduse odatã cu creştinismul. Se remarcã aşadar principiul intertextualitãţii, de unde şi anonimatul scriitorilor de saga. Mãnãstirile islandeze au fost cu sigurantã marile centre de difuzare a acestor texte. Compoziţia stilisticã relevã importanţa înlãnţuirii faptelor, cauzelor şi consecinţelor, precum şi urmãrirea constantã a unui anume scop. Nimic nu este lãsat la voia întâmplãrii, totul este calculat.

În funcţie de subiect existã mai multe tipuri de saga, care se dezvoltã simultan începând din secolul al XII-lea. Saga regale (konungarsögur) îi trateazã pe marii regi norvegieni, cele mai importante fãcând parte din ansamblul Heimskringla(Orbita lumii) scrisã de Snorri, care cuprinde istoria de la originile mitice (Inglingasaga) pânã la Magnus Erlingsson. Saga lui Olaf cel Sfânt dominã ansamblul prin nu mai puţin de şase povestiri. Snorri are marele merit de a fi creat fiinţe vii, active, într-un  univers la fel de colorat care scoate în evidenţã natura umanã. Saga islandezilor (islendingasögur) sunt cele mai citite:saga lui Egill, fiul lui Grimr cel Plaşuv;saga lui Snorri, godi-ul;saga lui Grettir cel Puternic;saga oamenilor din Valea Somonului, saga despre arderea lui Njall. Aceşti eroi trãiesc în secolul al X-lea şi se remarcã prin talentul sau îndeletnicirea rãzboinicã.

Textele sunt destul de dure, asezând omul sub semnul destinului implacabil. Atmosfera este relativ tragicã, dar mai intervine uneori şi umorul. Se amestecã banalul cu extraordinarul. Mai avem saga ale contemporanilor (samtidarsögur), dintre care menţionãm saga ale episcopilor, ale unor regi (Sverrir) sau cea mai cunoscutã, Sturlunga saga, care îi descrie pe descendenţii lui Sturla Thordason, lucrare cu accente de filosofie politicã. Dar preocuparea pentru istorie nu era singura care ghida autorii.

Aceştia povesteau şi de dragul de a distra publicul, de plãcere, aspect evident mai ales în saga legendare (fornaldarsögur), ca de exemplu cele cu referire la Sigurd sau cele legate de eroi precum Oddr sau Thidrik, dar şi poveşti mai anecdotice despre varegii din garda bizantinã. Mai rãmân saga cavalerilor (riddarasögur), adaptãri ale cântecelor cavalereşti franceze, ale romanelor mesei rotunde sau romanelor lui Chretien de Troyes. Un loc aparte îl ocupã Tristrams saga ok Isöndar, versiunea norvegianã a fratelui Robert.

Dincolo de orice tematicã, ceea ce defineşte saga este stilul. Text narativ prin excelenţã, el poate cãpãta accente profund dramatice, care nuanţeazã epicitatea şi eroismul, fapt ce denotã mãreţia şi intensitatea genului. Narativitatea se exprimã prin dinamism, realism şi concizie. Nu se încearcã forţarea tragicului, ci introducerea lui în cotidian. Sunt repudiate elementele afective, descrierile de peisaje, portretele. Personajele se definesc prin acte, fapte. Valorile de acţiune primeazã.

Saga par grãbite, nu conţin digresiuni, se folosesc tehnici de îmbinare şi înlãnţuire a evenimentelor astfel încât sã se creeze un context coerent. Laconismul îşi aduce şi el aportul la iluzia istoricitaţii, dar aceste texte rãmân în primul rând o dovadã de mãiestrie artisticã. Eroul din saga trãiete în triada destin-onoare-rãzbunare. Existenţa sa nu este gratuitã, ea stã sub semnul puterilor fatidice, care îl înzestreazã şi cu capacitatea de reuşitã. Dacã este lezat, este obligat sã restaureze sacrul din fiinta sa.

Pânã la urmã, scopul perosnajului este sã se cunoascã, sã se accepte şi sã îşi asume condiţia. El îşi vede destinul şi este conştient cã nu poate ieşi din el, asumare care îi justificã de altfel eroismul. Prin toate aceste caracteristici, saga reprezintã cea mai relevantã expresie a ceea ce putem numi miracolul literar islandez.

Referinte:

Regis Boyer, ”Islanda medievalã”, Bucureşti, 2002;

Regis Boyer, ”La poesie scaldique”, Paris, 1992;

Regis Boyer, ”Les sagas islandaises”, Paris, 1978.