Ion Iliescu – Top 10 momente care i-au definit un destin politic

Ion Iliescu nu este doar un fost președinte al României. El este, pentru mulți, imaginea însăși a tranziției. Pentru alții, rămâne un simbol al continuității cu regimul comunist, un arhitect al „democrației originale” românești. Povestea sa este strâns legată de zbuciumul unei țări care a ieșit din dictatură în decembrie 1989 și care, vreme de decenii, a căutat o cale proprie între Est și Vest. În cele ce urmează, redăm cele mai importante 10 momente dintr-o biografie ce se suprapune cu istoria recentă a României.

1. Fiul unui comunist ilegalist – începuturi într-o epocă tulbure (1930–1945)

Ion Iliescu s-a născut în Oltenița, la 3 martie 1930. Tatăl său, Alexandru Iliescu, era un ilegalist comunist, arestat de mai multe ori pentru activități subversive în perioada interbelică. A murit în închisoare, iar acest destin l-a transformat pe tânărul Ion într-un „copil de erou” al mișcării comuniste – o poziție favorizată în România postbelică. Această apartenență de familie îi va netezi drumul către cariera politică în anii ce vor urma.

2. Student la Moscova – între știință și ideologie (1950–1954)

În plină epocă stalinistă, tânărul Iliescu este trimis la studii în URSS, la Institutul Energetic din Moscova. Aici nu învață doar inginerie, ci și mecanismele puterii sovietice. Este coleg, între alții, cu Mihail Gorbaciov. Experiența moscovită îl formează ideologic și îi oferă contacte privilegiate cu nucleul dur al internaționalismului comunist. Întors în țară, este considerat un cadru de nădejde al Partidului Comunist Român.

3. Favoritul lui Ceaușescu devine indezirabil (1965–1984)

În anii '60, cariera sa explodează. Este promovat în funcții-cheie: ministru pentru Tineret, prim-secretar al Uniunii Tineretului Comunist, vicepreședinte al Consiliului Culturii. Dar, în anii '70, începe o ruptură tăcută între el și Ceaușescu. Iliescu este perceput ca prea autonom, prea „intelectual”, prea apropiat de valorile sovietice într-un moment în care România se distanțează de Moscova. Treptat, este marginalizat și trimis în posturi administrative „de provincie”: la Timișoara, apoi la Iași.

4. Revoluția din 1989 – momentul reîntoarcerii în scenă

Când dictatura Ceaușescu se prăbușește sub presiunea străzii, pe 22 decembrie 1989, Ion Iliescu apare la televiziunea publică drept lider al Frontului Salvării Naționale (FSN). Cu un ton calm, un discurs organizat și o apariție „instituțională”, el devine chipul ordinii în haosul general. Mulți îl consideră omul providențial al momentului, salvatorul unei revolte care putea degenera în anarhie. Alții, însă, suspectează că venirea sa la putere nu a fost chiar întâmplătoare.

5. Președinte al României – votul zdrobitor din 20 mai 1990

La primele alegeri libere postdecembriste, Iliescu câștigă cu un scor uluitor – 85,07% din voturi. Este legitimat democratic, dar și contestat de o parte a societății civile care vede în el o formă mascată de continuitate comunistă. În discursul de victorie, folosește expresia „democrație originală”, o formulă care va deveni emblematică pentru întreaga sa viziune asupra tranziției.

6. Mineriadele – răni adânci în memoria colectivă

Când protestele din Piața Universității, din primăvara lui 1990, ating un punct critic, Iliescu apelează la „oamenii muncii din Valea Jiului” pentru a „restabili ordinea”. Mineriada din 13–15 iunie 1990 se soldează cu violențe brutale și rămâne una dintre cele mai controversate acțiuni ale sale. Pentru mulți, este dovada că reflexele autoritare nu au dispărut. Deși și-a cerut public scuze peste ani, acel episod a lăsat urme adânci.

7. Constituția din 1991 – temelia noii Românii

Sub conducerea sa, România adoptă în 1991 prima Constituție democratică de după căderea comunismului. Deși imperfectă și cu multe ambiguități, legea fundamentală a țării marchează o despărțire juridică de regimul trecut. Iliescu semnează actul în calitate de președinte, iar referendumul constituțional din decembrie 1991 îi oferă un nou capital de legitimitate.

8. Revenirea la Cotroceni – între pragmatism și necesitate (2000)

După un interludiu de patru ani în care Emil Constantinescu a ocupat funcția supremă, Iliescu revine în 2000 ca președinte, într-un context tensionat. Pericolul unui vot masiv pentru Vadim Tudor îl transformă, din nou, într-o soluție „de avarie”. În acest al treilea mandat, retorica sa este moderată, accentul cade pe integrarea euroatlantică, iar România intră oficial în NATO în 2004 – o bornă majoră în istoria postcomunistă.

9. Retragerea oficială, dar nu definitivă (2004–2010)

La final de mandat, Iliescu pare că părăsește scena politică. Însă, rămâne președinte de onoare al PSD, participă la congrese și își exprimă frecvent opiniile în presă. Cunoscut pentru sobrietatea sa, dar și pentru sarcasm, continuă să influențeze discursul public, chiar și la vârsta senectuții. Este prezent la toate marile evenimente ale partidului, uneori ca arbitru, alteori ca instanță morală.

10. Judecat pentru Revoluție – epilogul unei epoci (2019–prezent)

După ani de anchete tergiversate, Ion Iliescu este trimis în judecată în 2019 pentru crime împotriva umanității în Dosarul Revoluției. Este acuzat că, după 22 decembrie 1989, a permis sau a încurajat acțiuni care au dus la moartea a sute de persoane. La peste 90 de ani, el respinge acuzațiile și susține că a acționat pentru stabilitate. Dosarul nu are, încă, un verdict final. Dar, în mod simbolic, procesul pare să închidă o epocă istorică.

Epilog: între istorie și memorie

Ion Iliescu rămâne una dintre cele mai influente și controversate figuri din istoria recentă a României. Pentru unii, este omul care a salvat statul de la colaps. Pentru alții, este garanția că ruptura cu trecutul nu s-a produs niciodată cu adevărat. Oricare va fi, în final, verdictul istoriei, destinul său se va confunda mereu cu cel al unei țări care a trecut, greu și lent, de la dictatură la democrație.