Ion Iliescu şi ,,golănia studenţească“ din 1968

A fost Ion Iliescu, în 1971, un, , disident“ al politicii lui Ceauşescu? Au existat în biografia sa fronde care să-i determine, , marginalizarea“? Arhivele conturează portretul unui activist nemilos în, , marginalizarea“ altora pentru menţinerea spiritului combativ în rândul tineretului.

La începutul anilor 70, „marginalizarea“ lui Ion Iliescu n-a fost o situaţie excepţională, ci o practică uzuală a leadership-ului lui Ceauşescu. „Zâmbăreţul“ activist care, , lumina“ şedinţele Secretariatului cu permanent optimist şi bună dispoziţie, „copilul teribil“ al conclavului decizional cu alură de „băiat bun“ al oricărui timp, după cum l-a descris Dumitru Popescu (Cronos autodevorându-se… Aburul halocinogen al cernelii, Memorii, vol. 1, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2005), nu-i oferea Tovarăşului certitudinea fermităţii,   intransigenţei şi avântului revoluţionar ce dorea să-l imprime vieţii românilor.

Colindul din Crăciunul anului 1968

În biografia secretarului cu Propaganda nu sunt momente de „şovăire“ la linia partidului.Dovadă în acest sens poate fi şedinţa conducerii organizaţiei de tineret convocată de liderul UTC, Ion Iliescu a doua zi după Crăciunul anului 1968. Evenimentul, determinat de emulaţia liberalizării, merită povestit.În Ajunul Crăciunului, studenţii colindaseră Capitala. Lucrurile s-au petrecut astfel după relatarea Anei Şincai, capul „golăniei studenţeşti“, cum numise atunci faptele şeful UTC:„Fetele din cămin derulau suluri de hârtie de la ferestre, iar băieţii de la Po¬litehnica, câteva zeci, veniţi din Gro¬ză¬veşti, dădeau foc la hârtie de jos. Era o atmosferă plăcută. De acolo, spre mie¬zul nopţii, am plecat mai mulţi să colin¬dăm şi la alte cămine. Pe parcurs s-a alăturat un grup masiv de studenţi veniti din Grozăveşti. Prima destinaţie a fost căminul din Piaţa Kogălniceanu, unde am dansat Hora Unirii şi am aprins torţe. Am mers apoi în Piaţa Universităţii, un¬de am dansat din nou Hora Unirii. Ajunul Crăciunului era numit atunci «sărbătoare folclorică natională» şi nu ne-am închipuit că Hora Unirii poate să fie un delict na¬ţional. În drum, am trecut pe lângă Ambasada Cehoslovaciei, unde am ovaţionat şi i-am lăudat pe cehoslovaci pentru Primăvara de la Praga. Le-am spus colegilor că trebuie să mergem să-l colindăm pe Ceauşescu, ca să-si dea seama că nu avem intenţii rele“ (Ana Şincai, Adrian Cioflâncă, Cum am devenit instigatoarea numărul 1, Revista „22“, 22 decembrie 2006).În versiunea povestită de Ion Iliescu componenţilor Biroului CC al UTC, totul a pornit de la un  „aşa-zis colind“ şi a sfârşit în faţa ambasadei americane, unde „cetăţeanca (Ana Şincai, n.n.) a început să strige, «Libertate, libertate pentru studenţi!»“.

Vigilenţă revoluţionară şi „marginalizare“ exemplară

Cine spune adevărul? Iliescu în 1968 sau Ana Şincai în recenta-i relatare? Mai curând iniţiatoarei demonstraţiei căci, în 1968, a striga libertate, la Bucureşti, în faţa ambasadei Cehoslovaciei era mai periculos decât în preajma ambasadei americane. Viitorul promotor al, , comunismului cu faţa umană“ învinuia, în 1968, practicile folclorice. „Cultivăm tradiţii ale poporului dar de ce în ajunul Crăciunului?“, era retorica lui finalizată, pe loc, cu decizia demiterii conducerii celor două ziare studenţeşti Scânteia tineretului şi Amfiteatru. Un impuls public pentru îmbunătăţirea muncii de propagandă. O, , marginalizare“ a şefilor celor două publicaţii, în fapt, operată de Iliescu în virtutea aceloraşi reflexe funcţionale ale vigilenţei de partid. 

Consecinţă a „golăniei studenţeşti“ a fost şi decizia de-a trimite elevii şi studenţii în vacanţa de iarnă înaintea sărbătorii Crăciunului, stingând astfel focarele cu potenţial, , golănesc“. Colindul din Ajunul lui 1968 a sfârşit cu un proces şi cu trimiterea Anei Şincai la tratament neuropsihiatric la Spitalul 9.

Felicitările Elenei Ceauşescu

Alt moment bun în ascensiunea lui Iliescu a fost impresia discursului ţinut la Congresul al X-lea când Apostol fusese, , denunţat“ de Dăscălescu. Deoarece nu lucrase, , nemijlocit“ cu proscrisul Apostol, după propria sa mărturie, liderul UTC a, , dezaprobat apucăturile unor familii de demnitari – soţii şi copii – care depăşeau orice norme de decenţă, îşi afişau sfidător bunăstarea, în contrast cu viaţa oamenilor şi climatul din societate“ (Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004). Ceilalţi l-au aplaudat la scenă deschisă. Entuziasmată, spectatoarea din primul rând Elena Ceauşescu s-a ridicat să-l felicite. În întruparea climatului modestiei şi disciplinei de partid, Ionel promitea atunci să devină o cârjă de nădejde a soţilor Ceauşescu.   La propunerea lui Ceauşescu devenise Iliescu, în februarie 1971, şi secretar al Comitetului Central. „De Iliescu eu nu vreau să spun nimic, l-a recomandat secretarul general. Este un tovarăş bun, îl cunoaşteţi cu toţii. Are şi el însă lipsuri care s-au manifestat. De fapt, şi el într-adevăr trebuie să studieze chiar mai bine problemele muncitoreşti, să meargă mai mult şi să cunoască chiar mai bine aceste probleme. Încă n-am hotărât dar poate i se va da munca cu propaganda“.

Pe mâna lui Iliescu în promovarea lui Dan Marţian

Cât despre curajul lui Iliescu în faţa lui Ceauşescu, după cum reiese din stenogramele consultate, s-a manifestat într-un singur caz:susţinerea lui Dan Marţian ca succesor al său în fruntea tineretului. Acelaşi Dan Marţian care va fi primul preşedinte al Camerei Deputaţilor după moartea lui Ceauşescu.Absolvent al unei şcoli de cooperaţie, licenţiat în ştiinţe economice la Bucureşti, şi apoi în istorie la Moscova, cu traiul câştigat exclusiv din solda partidului, Marţian n-a fost pe placul lui Ceauşescu. Tovarăşul voia un „tehnician“, „pentru că celălalt (Marţian, n.n.) este filozof şi filozof nu vrem la UTC“.Susţinut şi de Răutu, Iliescu şi-a impus prietenul. Marţian a rezistat însă până la o nouă restructurare făcută de Ceauşescu. Care l-a înlocuit cu Ion Traian Ştefănescu, fostul şef de promoţie al Facultăţii de Drept din Bucureşti în anul Congresului IX, un, , tehnician“ format de România socialistă, fără stagii profesionale şi de îndoctrinare în ţara sovietelor. 

Judeţeana de partid – probă finală de măiestrie

Coborârea lui Ion Iliescu din Olimpul comunist n-a fost o decizie excepţională determinată de disidenţa lui.Practica era obişnuită în planul de carieră al celor „veniţi la masa pusă“. După promovările în structurile de tineret sau ale DSPA, merituoşii erau vărsaţi în secretariatele judeţenelor de partid pentru proba finală a măiestriei de lider comunist:mobilizarea clasei muncitoare şi ţărănimii în realizarea sarcinilor partidului. În aceeaşi situaţie s-au aflat, la începutul anilor 70, şi alţii ca Iliescu. Ion Dincă a fost trimis să conducă judeţul Argeş, Iosif Banc la judeţeana Mureş, iar Miu Dobrescu la Iaşi. Spre deosebire însă de aceşti reprezentanţi ai proletariatului, Iliescu avea în biografia sa revoluţionară doar două stagii de voluntar pe şantiere ale tineretului. Unde neîndoielnic nu mânuise târnăcopul sau lopata, ci se ocupase de partea agitatorică şi birocratică.După căderea regimului, în manieră fesenistă, şi învinuirea de „intelectualism“ adusă de Ceauşescu lui Ion Iliescu a fost interpretată ca o acuză de părtinire a intelectualilor de către un intelectual. În Expunerea la Conferinţa Naţională din iulie 1971, Ceauşescu obiectase însă în felul următor:„Tovarăşul Iliescu a lucrat cîţiva ani la tineret – pînă acum cîteva luni. (…) Numai de a vorbi la general că trebuie să educăm tineretul, nu se poate! Tovarăşul Iliescu are şi el o răspundere pentru lipsurile care s-au manifestat în organizarea activităţii în rîndul tineretului. În această activitate s-a introdus un spirit «intelectualist», funcţionăresc, de neglijare a tineretului muncitoresc, de nesocotire a rolului său – şi aceasta în timpul cînd tovarăşul Iliescu a condus munca“.