Ion Creangă și izgonirea din paradis

Sigur este o doză de exagerare în titlul propus dar, din punctul nostru de vedere, nu este departe de adevăr. S-a scris și s-a vorbit mult despre relația scriitorului cu Biserica. Și aici trebuie să facem un amendament de la care să dezvoltăm aceste note: nu este vorba despre o atitudine conflictuală între Creangă și Biserică, ci una între scriitor și reprezentanți ai ei. Și nu toți. Prin biografia ecleziastică a scriitorului au trecut câteva comete luminoase care i-au marcat și întărit, probabil, intenția de a duce la capăt studiile teologice: Bădița Vasile, Dumitru Nanu, Isaia Teodorescu, iar poziția lui Creangă în mediul cultural al Junimii era întărită și de fosta profesie. Începem chiar de-aici incursiunea noastră în acest episod aparte din viaţa scriitorului. Copilul care deprindea la școala din Humulești az-buchea creștea cu o ierarhie a satului bătută în cuie. Pe primul loc, evident, era preotul care emana autoritate, stare materială deosebită și capacitatea de a găsi soluții la problemele enoriașilor. Micul Flămânzilă asocia un rai culinar la evenimentele religioase. Familia sa nu ducea lipsă de nimic, dar tentația unui răsfăț cu colivă, plăcinte, vărzare, colaci era altceva decât masa în familie. Urmau învățătorul și capii satului.  

Începuturile traseului religios. Nu știm cât de dese erau discuțiile cu mama şi bunicul David, dar cert este că ele au fost eficiente și convingătoare. După prima parte a inițierii, școlitul a continuat sub semnul unei boeme, culminând cu Școala de catiheți și aventurile laice de acolo. Majorității cursanților le mijise mustața, iar ispitele pământene nu-i ocoleau. 

Episodul Seminarului de la Socola schimbă datele. Ion Creangă este pus în fața unui corp profesoral de elită: Filaret Stavropoleos Scriban (rectorul), arhimandritul Neofit Scriban, ieromonahul Teoctist Scriban, arhimandritul Melhisedec. Ca atare, și atitudinea sa față de studii devine mai gravă. Începe să-și organizeze o bibliotecă, notând pe o pagină a cărții faptul că aceasta face parte din biblioteca sa. Mai notează și în franceză, își înnobilează numele cu un „K”, scriind Kreangă etc. Dincolo de aceste pusee de personalitate care pot fi tratate cu un zâmbet, trebuie găsite semnele maturizării. Dascălii săi de excepție reprezintă, probabil, motivația care l-a făcut să urmeze cursurile Școlii de învățători de la Trisfetitele. Din nefericire, canonul care impunea ca un dascăl să aibă soață l-a adus în pragul casei parohiale a părintelui Ioan Grigoriu de la Biserica Sfinții 40 de Mucenici din Iași. Fiica sa, Ileana, cu șase ani mai tânără decât Creangă, avea la data măritișului 15 ani! 

După consumarea euforiei semnării actului de dotă, care cuprindea în amănunt obligațiile preotului socru de a întreține tânărul cuplu, a început, după nicio lună, coșmarul. Umilit, strâns de gât în miezul nopții, tratat ca o slugă, bietul dascăl și-a căutat scăparea prin vecini. A cerut dreptate la sfânta Dicasterie. Dreptate care a însemnat șederea câteva nopți la bașcă, în beciurile Mitropoliei, pentru a-i veni mintea la cap. Era prima mare nedreptate și umilință pe care o încerca. Nu știm dacă acest episod a zdruncinat încrederea și legătura sa cu Biserica, dar o fisură este imposibil să nu fi apărut.

Mersul la teatru, motiv de oprobiu.

S-a mai domolit cumva și preotul Grigoriu, dar asta nu înseamnă că familia Creangă, care sporise cu fiul Constantin, a dus-o mai bine. Patru ani a trebuit să suporte tânărul diacon umilințele. Au urmat alte escale la biserici din Iași, importante fiind cele de la Biserica Bărboi și Golia.  

La Bărboi începe şi sfârșitul căsniciei. Cel care se presupune că a stat în umbra tuturor manevrelor de înlăturare ale diaconului din slujba bisericească și nu numai, „șeful” bisericii, Isaia Vicol Dioclias, fostul său profesor de geografie de la „Trei Ierarhi”, pune ochii pe soția lui Creangă, Ileana.

Pentru că postul de diacon era pe cale să se desființeze, Creangă se va transfera la Biserica Golia. „Ajutor” i-a dat noul egumen… Isaia Vicol Dioclias! În 1867, tânăra diaconiță va părăsi domiciliul conjugal, apărând în public doar la proces și la cununia fiului ei, Constantin, obligată fiind prin lege să contrasemneze actele.

Și încep necazurile. Pe 13 februarie 1868, Creangă merge la Teatrul cel Mare din Copou la o piesă de teatru dată „în beneficiul domnului Galino”. Peste aproape două săptămâni, în ziarul „Convențiunea” apare articolul „Relativ mergerii preoților la teatru”, în care personaj principal era Creangă. Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă articolul cu pricina nu cădea sub ochii locțiitorului mitropolitului, Suhopan, care cere arhiereului Buțureanu să cerceteze cazul. Concluzia: diaconul Creangă este oprit să slujească până la Paști, când i se ridică sancțiunea. În van argumentele diaconului și insistența că teatrul este totuși o instituție morală.

„Popa-vânătorul”.

Peste trei luni, alt necaz! De data asta, în „Curierul de Iași” apare articolul „Tragerea la țintă și vânatul de paseri în mijlocul orașului”. Scrie gazetarul: „În ograda Goliei, însă nu în ospiciul alienaților, șede un Diacon, care are și pasiunea de a trage la țintă sau de a vâna paseri. Din nenorocire, însă, împușcătura nu lovește întotdeauna ținta, și așa s-a întâmplat că popa-vânătorul a împușcat în loc de pasere fereastra bisericii ce se află tocmai deasupra altarului, și o altă dată a tras chiar deasupra balconului ospiciului etc.”. 

Evident că vestea face furori în Târgul Ieșilor, întâmplarea fiind relatată cu adaos de imaginație de cei care nu-l aveau la suflet – și au fost destui! –, ajungând să ia proporții apocaliptice. Acum, ancheta îi este încredințată unui adversar recunoscut al lui Creangă, economul Gavrilescu, cel care râvnea și postul și gherghirul lui Creangă de la Golia. Din ordinul aceluiași mitropolit Calinic Miclescu.

Raportul era inconsistent, așa că sancțiunea a trenat. Dar nu prea mult. Pe 1 august 1871, Creangă apare la slujbă tuns și cu pălărie, gata să oficieze. Gestul este considerat scandalos iar membrii Consistoriului fac propunerea „să fie oprit de la oficierea slujbei diaconiei”. Judecata are o celeritate specială, astfel încât, pe 8 septembrie 1871, Mitropolitul trimite protoiereului urbei Iași hotărârea: „…dispunem ca numitul diacon Ion Creangă să fie oprit de la lucrarea diaconiei pentru totdeauna până când (...) se va nevoi a se îndrepta, dând legale probe întru aceasta să fie ertat”.

Inutile adresele și corespondența pe care Creangă o poartă cu oficialii Bisericii. La Biserica „Sfinții 40 de Mucenici”, la Bărboi, Golia ori Mitropolie, contestatari cinici, adversari declarați ai scriitorului aveau puterea deciziei. În acea perioadă de tensiune, cu decizia amenințătoare în față, Creangă publică în „Noul curier român”, pe 19 februarie 1872, articolul „Misiunea preotului la țară”, semnat Preot I. Creangă, iar pe 8 aprilie 1872 „Jesuitismul în România”, cu aceeași iscălitură. Aceasta era atitudinea lui Creangă față de Biserică. În niciun caz nu se depărtase de ea.

Fapte „incorigibile și incompatibile cu caracterul de cleric”.

Două decizii aveau să ghilotineze, în același an, speranțele tânărului diacon: „Domnule ministre! Diaconul Ion Creangă, professore în Iassy, prin faptele selle incorigibile și incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească, astăzi este exclus din clericii altarului. În vederea acestora și pentru a nu induce poporul în eroare că el participează încă în cler, vă rugăm să binevoiți a face să se publice aceasta spre știința tuturor”. Astfel suna adresa nr. 1.182 a Mitropoliei, semnată de Mitropolitul Calinic Miclescu și de directorul Mitropoliei, Ciudin. 

Pe 1 iulie, în „Monitorul oficial”, nr. 155 este publicată a doua decizie: „… luând cunoștință că diaconul Ioan Creangă (…) fiind judecat de autoritatea bisericească, s-a exclus din clericii altarului, considerând că numitul, prin pierderea demnității sale de preot, nu poate să mai fie nici institutore în corpul didactic (…), vă face cunoscut că, cu începere de la 1 iulie curent, (ministerul) a destituit pe numitul din postul ce ocupă la clasa I-a la școala sucursală de băieți din Iași”. Bietul diacon și învățător cobora de la această dată pe ulițele pline de praf ale Țicăului spre Bojdeucă, de mână cu fiul său, Constantin, de care mama sa nu mai voia să știe. 

La 20 de ani după, neamuri încă ruşinate pentru excluderea lui Creangă din cler.

Deși în acest context umorul nu prea are loc (și nici nu prea este), facem un salt în timp de vreo șase ani și ne întoarcem la evenimentele din 3 septembrie 1866. „Are loc la Iași o manifestație separatistă. În fruntea mulțimii care pleacă din curtea Mitropoliei și se îndreaptă spre Palat se afla Mitropolitul Calinic Miclescu... La Palat, gărzile trag în mulțime. Calinic este rănit și se ascunde în pivnițele biserici Sf. Vineri, cu ajutorul lui Ion Creangă și Gh. Ienăchescu...”. Informația vine pe sursa G. Sion. După șase ani, ca mulțumire, același mitropolit îl izgonește din rândul clericilor și învățătorilor. 

Sigur că știrea avea să facă ocolul Iașului și nu numai. Prieteni care îl ocoleau sau întorceau capul, vecinii care se uitau în cel mai bun caz cu compătimire la el. Dar mai grav era faptul – amintit și de M. Sadoveanu în vol. Evocări, apărut la ESPLA în 1954 – că și o parte din neamuri se lepădase de el: „În ianuarie 1910 a avut loc la Humulești pomenirea de douăzeci de ani de la moartea lui Ion Creangă. Locuiam pe atunci la Fălticeni, am participat și eu ca inspector al cercurilor culturale. Au venit câțiva intelectuali de la Iași, învățători din ținuturile învecinate. A fost o manifestare de pietate cărturărească. Țăranii de la Humulești au fost participanți din curiozitate. Am stat de vorbă cu unii din ei. Le era greu să înțeleagă motivele care adunaseră atâta lume străină la pomenirea unui om plecat din satul lor, care nici nu era îngropat acolo și care se făcuse faimos printr-o ieșire scandaloasă din cinul preoțesc. (…) Neamurile plecau fruntea și ele, destul de rușinate”. Și asta după douăzeci de ani!

Reabilitarea lui Ion Creangă, în 1993.

Timpul trece și rănile se mai închid. Nu a prins oropsitul diacon să vadă împlinirea rugilor sale de revenire în sânul Bisericii. Și totuși... În iunie 1992, la Iași, la Sărbătoarea Bojdeucii, din inițiativa lui Constantin Parascan și cu importantul sprijin al poetului Ioan Alexandru, a pornit către Mitropolia Moldovei și Bucovinei o suplică prin care participanții solicitau ridicarea nedreptei sancțiuni:

ROMÂNIA, MITROPOLIA MOLDOVEI ȘI BUCOVINEI,  
SECTORUL CULTURAL
Iași, 20 iunie 1993
+ Daniel
prin harul lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Iașilor
și Mitropolit al Moldovei și Bucovinei
Studiind cazul clericului Ion Creangă, mare povestitor al neamului românesc, care prin Hotărârea nr. 265 din 1872 a Decasteriei Mitropolitane a fost exclus din cler și constatând că motivele care au dus la luarea acestei hotărâri nu sunt extrem de grave și meritau sancțiune mai blândă;
Ținând seama de marea sa contribuție la înnobilarea sufletului românesc, mai ales astăzi, când trebuie să redescoperim rădăcinile creștine ale culturii noastre în colaborare strânsă între toate instituțiile statului român și prin aplecarea cu potrivită luare-aminte asupra tuturor valorilor spirituale ale neamului, al căror izvor și păstrător de primă mărime este Biserica Ortodoxă Română, numită de marele Mihai Eminescu „mama spirituală a românilor”,
HOTĂRÂM:
1. Se reabilitează memoria diaconului Ion Creangă, fiu al Bisericii Ortodoxe Române, mare scriitor național,
2. De acum înainte la slujbele de pomenire, parastase și comemorări de ordin religios va fi pomenit ca diaconul Ion.
Iași, 1993, iunie 20
Duminica Tuturor Sfinților Români
+ Daniel
Arhiepiscop și Mitropolit