Ion Antonescu înmânează Regelui Mihai Spada istorică

Despre partidele politice scrie Arghezi în tableta Epistolă către Tit, apărută în ,,Bilete de Papagal”, 1 august 1928, sub titlul Epistolă Literară:

„Partidele politice nu sunt școli propice unei dezvoltări progresive, șeful exercită tirania omniscienții și potența lui criticabilă și limitată exclude veleitatea personalității, încurajând manifestarea în subordine a mediocrității.”

Rânduri de actualitate, deoarece, așa cum am scris eu în mai multe rânduri, în natura bolșevică a partidelor.

Toate sunt structurate după formula Șefi tiranici- subordonați slugarnici. Oare de ce? Răspunsul îl presupun gândindu-mă la partidele din regimul Carol I. Liderii acestor partide, oameni bogați, făceau politică de dragul politicii, nu pentru a se pricopsi. Prin urmare, liderii acestor partide erau dispuși în orice moment să lase dracului formațiunea, dacă viața de partid cerea supunerea oarbă față de șef. Interbelicul aduce, o dată cu votul universal, o enormă lărgire a bazei de intrare în partide. Partidele interbelice sunt dominate de oameni care n-au altă avere decât funcția în partid. Și atunci, în chip inevitabil, acești oameni sunt oportuniști, slugarnici cu șefii, până le iau locul, evident, speriați c-ar putea fi dați afară și prin asta despărțiți de izvorul pricopselii.

Postdecembrismul a cultivat o democrație de fațadă. Democrația autentică funcționează doar în condițiile capitalismului autentic. Cu cât sunt mai mulți cetățenii care trăiesc pe cont propriu, care nu depind de stat, cu atât opțiunea prin vot depinde numai și numai de convingerea electoratului. Cum să faci democrație într-o țară în care aspirația oricărui cetățean e să devină bugetar, singura condiție de pe lumea asta de a trăi pe bani statului, de a nu te confrunta cu concurența, ba chiar nici cu împrejurările, dar în care depinde categoric de șef? De aici și în partide, apariția și sporirea celor pentru care politicul e singura lor sursă de pricopsire. Și dacă statutul de elită depinde de apartenența la un partid, cum să nu fie partidele supuse șefilor?

Sabia istorică

Am studiat Sentinela – Gazeta ostășească a națiunii – pentru un amplu studiu despre participarea BOR la Campania din Est sub semnul Războiului Sfânt.

La vremea respectivă mi-au scăpat multe materiale, pe care le descopăr acum, când citesc publicația pentru a vedea cum s-a schimbat la față după abdicarea lui Carol al II-lea și venirea la putere a Guvernului legionaro-antonescian din 14 septembrie 1940.
Printre acestea se numără și pagina întâi a numărului din 24 noiembrie 1940.
Sub o fotografie în care Conducătorul Statului îi oferă Regelui Mihai, în uniformă, o spadă, citesc titlul:

D-l General Ion Antonescu, înmânând spada istorică M.S. Regelui Mihai I

Evenimentul îmi reamintește strădania unor propagandiști de a face din Regele Mihai un adversar de la început al lui Ion Antonescu, când, de fapt, adevărul istoric e altul.

Și anume că până după Stalingrad, când se conturează deja eșecul Războiului Sfânt, Regele Mihai a fost un susținător consecvent al lui Ion Antonescu.

E unul dintre motivele pentru care simt nevoia să reproduc relatarea din Sentinela:

„La Iași, de sfânta sărbătoare a Arhanghelului Mihail, d-l General Ion Antonescu a dăruit Suveranului de ziua Sa o spadă bătrână de 300 de ani. În fața mulțimii uriașe și a oaspeților străini, distinsul oștean, încercat în războaie, s-a îndreptat către Regele ce acum pășește pragul vieții și al Domniei, rostind următoarele cuvinte de foc:

«În numele țării și al armatei, în numele mișcării legionare, vă dăruiesc Sire, de ziua Arhanghelului Mihail, această spadă istorică, purtată pe plaiurile românești la începutul veacului al XVII-lea. Voința țării este ca această spadă să n-o încingeți decât în ziua Sfântului Mihail, iar restul anului să stea în Muzeul Armatei. Să nu fie a Voastră pe de-a-ntregul și să n-o încingeți în orice zi, decât atunci când Arhanghelul Mihail vă Va învrednici să redați Neamului toată bucuria dreptății și toată întruparea nouă pe care o merită; când Neamul va ispăși, se va izbăvi și va izbândi, când Regele și Țara, trecând prin suferință, prin jertfă și prin muncă, vor înălța din nou gloria Neamului și a Tronului.»

Iată cuvinte adânci pe care d-l General Antonescu le-a pronunțat cu glas profetic, într-o zi de mare sărbătoare, în Capitala Moldovei, alături de impunătoarea statuie a lui Ștefan cel Mare.

Regele cel tânăr, care poartă gloriosul nume al lui Mihai Bravul, nu va uita niciodată că de lama lucitoare a sabiei sunt aninate toate nădejdile neamului românesc.

Pe cugetul regesc va apăsa greu darul de luptă primit din mâna neînfricată a războinicului încercat și fiecare zi va adânci mai mult îndemnul către faptă.

Desigur, această sabie veche, mânuită de viteji timp de trei secole, își are tâlcul ei. Nu este din aurul lucitor, care moleșește sufletul îndemnând numai la trufie și plăceri. S-a isprăvit cu viața de lux și huzur. Trăim în ceasuri de luptă și asprimi. Oțelul sabiei să fie îndemnul de călire al sufletului și de împlinire a idealului românesc.

Cu sabia de foc a apărat Arhanghelul Mihail dreptatea, credința și adevărul – cu spada de oțel trebuie să reîntregească Neamul M.S. Regele Mihai I, răzbunând nedreptățile acestor vremuri…

Această scenă a predării darului regal este de-o neasemuită măreție ostășească.

În vechime, mamele spartane obișnuiau să dăruiască uneltele de luptă, suliți și scuturi, feciorilor care plecau la luptă, spunându-le cu hotărâre să nu se înapoieze decât: «Cu scut sau pe scut» – înțelegând prin aceste vorbe: izbânda sau moartea. Astfel, după cum ne spune istoria, poporul spartan a devenit cel mai viteaz din lume.

Vorbele răspicate ale generalului glorios – spuse Regelui tânăr – înfățișează însăși dorința arzătoare a Neamului ce așteaptă de la tineretul țării ridicarea la viață și onoare.

Și avem credință că vom izbândi, atât cât va mai rămâne, un singur ostaș român, care să poată mânui spada reîntregirii sfintelor noastre hotare.”

Întrebare la care nu știu să-mi poată răspunde cineva: Ce s-a ales de spada respectivă?