Între Moscovia și Muscali: Aventurile numelor proprii în traducerile românești ale secolului al XVIII-lea

În 1736, călugărul grec Antonio Catiforo publica la Veneția o lucrare ambițioasă – Vita di Pietro il Grande Imperador della Russia – o biografie monumentală a țarului rus Petru I. La scurt timp, cartea sa avea să fie tradusă în limba greacă și apoi în română, în toate cele trei provincii românești: Țara Românească, Moldova și Transilvania.

1. Context istoric și cultural: Traducători în umbra lui Petru cel Mare

Traducerile acestea nu au fost simple exerciții filologice. Ele reflectă o lume aflată în tranziție, în care ideile, modelele politice și eroii erau importate din afară, dar adaptate la realitățile locale. Iar numele proprii – oameni, locuri, popoare – deveneau adevărate barometre ale acestor contacte culturale.

2. Cele trei traduceri paralele: Călătoria unui text în spațiul românesc

Cele trei traduceri ale biografiei lui Petru cel Mare au urmat toate traseul grecesc, evitând originalul italian. Fiecare provincie a păstrat manuscrisul în copii distincte:

• Muntenia: Traducerea lui Mihai Fărcășanu (1749), boier cu educație solidă și conștiință istorică.
• Moldova: Traducerea atribuită lui Cozma Vlahul, cleric cărturar de la Iași.
• Transilvania: O variantă anonimă realizată la Brașov, care invocă o sursă „muscăcească” (rusă), de fapt tot greacă.

Fiecare traducător a adus cu sine nu doar stilul propriu, ci și o viziune regională asupra lumii – iar acest lucru se vede cel mai bine în felul în care au tradus... numele.

3. Moscovia, Moscul, Țara Moschicească – Când geografia devine gramatică

Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale traducerii este felul în care este redat horonimul „Moscovia”, regiunea istorică în jurul Moscovei. Deși în italiană și greacă apare ca Moscovia / Μοσκοβία, în textele românești regăsim:

• Muntenia și Transilvania: păstrează forma Moscovia prin transliterare.
• Moldova: alege o formă arhaic-slavonă – Țara Moschicească.
• Transilvania (în alt context): introduce termenul Moscul.

Această diversitate arată că traducătorii nu aveau un standard clar și recurgeau la ceea ce le era familiar – fie din tradiția slavonă a cancelariilor, fie din limbajul popular.

4. Muscali, moscoviți, mosconi – Identități fluide pentru un singur popor

Când vine vorba de etnonimul derivat din „Moscova”, variația este și mai frapantă. În italiană avem Moscoviti, iar în greacă Μοσκοβίται. În română, găsim:

• Muscali – forma tradițională, cea mai frecventă.
• Moscoviți – preluare directă, cu tentă savantă.
• Mosconi – formă care păstrează terminația grecească.

Textul transilvănean este cel mai oscilant, combinând forme consacrate cu inovații, în timp ce textele muntenești și moldovenești sunt mai consecvente. Tot aici apare și etnonimul rosilor, păstrat cu fidelitate în Moldova, ca dovadă a contactului mai strâns cu limba rusă.

5. Franța sau Galia? Italia sau Ghermania? Occidentul văzut prin ochi grecești

Un alt grup de nume îl constituie horonimele occidentale. Traducătorii preiau adesea modelul grecesc, dar nu fără excepții:

Denumirea Constantinopolului este înlocuită, tradițional, cu Țarigrad. Doar în Transilvania apare și forma Constandinopol – semn că identitatea Bizanțului era încă fluidă în percepția culturală.

6. Olga sau Elva? Ivan sau Giovanni? Antroponimele – între sacru, politică și obicei

În cazul numelor de persoane, se observă o confruntare între fidelitatea față de sursă și adaptarea la uzul local:

• Olga devine Elva în Muntenia și Transilvania, dar rămâne Olga (sau Olva) în Moldova.
• Ivan Vasilievici apare în italiană ca Giovanni Basilovitz. Traducerile românești preferă Ioan Vasilievici, semn că traducătorii cunoșteau deja forma rusă corectă.

Uneori, traducătorii redau chiar și terminațiile cazuale ale numelor grecești, cum e cazul lui Elvana (din acuzativul grecesc Elban).

7. Cluverie și Kedrin – Când istoricii devin toponime literare

Numele erudiților occidentali sau bizantini sunt și ele adaptate conform modelelor culturale ale epocii:

• Philipp Clüver devine Cluverie – după modelul slavon al sufixului –ie.
• Kedrenos, cronicar bizantin, apare ca Kedrin sau Kedrinos – o adaptare a formei grecești.

Astfel de exemple arată că traducătorii nu operau doar mecanic, ci făceau alegeri culturale și stilistice în acord cu publicul și epoca lor.

8. Concluzii: De ce contează numele? O lecție despre identitate, limbaj și memorie

Analiza numelor proprii din aceste traduceri nu este un simplu exercițiu lingvistic. Ea ne arată cum funcționa traducerea ca act cultural în secolul al XVIII-lea. Într-o epocă fără norme fixe, fiecare traducător devine autor în sine, alegând între fidelitate, adaptare și inovație.

Astăzi, într-o lume globalizată, ne confruntăm cu aceleași dileme – cum transcriem nume străine, ce păstrăm, ce adaptăm? Poate că lecția secolului XVIII este că, uneori, a traduce un nume înseamnă, de fapt, a traduce o lume întreagă.

  Bibliografie: Ungureanu, Cristian. „Note despre numele proprii în traducerile românești din secolul al XVIII-lea ale Vieții lui Petru.” Diacronia, 2017.