Intrăm sau nu intrăm? Societatea românească în preajma Primului Război Mondial

Autor: Radu Tudorancea

Odată cu izbucnirea războiului, devenea firească în cadrul societății românești, o cristalizare a curentelor de opinie, a atitudinilor și pozițiilor politice românești; poziționarea personalităților politice și a celor provenind din mediile intelectuale române, emergența diferitelor entități care își asumau obiective și idealuri naționale, toate acestea deveneau tot mai vădite, de-a lungul lunilor scurse după declanșarea conflagrației.

Într-un asemenea context, polul reprezentat de curentul pro-antantist, cu valențe intervenționiste, avea să cunoască o evoluție rapidă în termeni de organizare și de activitate propriu-zisă. Bunăoară, nu mai târziu de toamna anului 1914, la 26 octombrie/8 noiembrie 1914, apăruse Comitetul Acțiunii Naționale, al cărui obiectiv fundamental era „realizarea deplină a idealului românesc”. Geneza unei astfel de entități căpăta greutate prin participarea unor personalități precum președintele Academiei Române, Constantin I. Istrati, a lui Octavian Goga, Barbu Ștefănescu Delavrancea sau Vasile Lucaciu.

În aceeași linie poate fi evocat congresul extraordinar al Ligii Culturale de la sfârșitul aceluiași an, la care se decidea transformarea sa în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor, sub președinția lui Vasile Lucaciu, unul din fruntașii ardeleni care se stabiliseră la București după începutul războiului. Liga Culturală fusese, de altfel, una din entitățile care acționaseră constant pentru alinierea României de partea Antantei, în primul rând grație filonului său de factură anti-austro-ungară, ce se traducea prin dese luări de poziție în legătură cu situația românilor transilvăneni. Acțiunile Ligii Culturale, deși urmărite cu oarecare prudență de Ion I.C. Brătianu, au fost privite cu înțelegere, fiind percepute ca un curent care s-ar fi amplificat dacă „am voi să-l îndiguim, dimpotrivă problema ar avea numai puțină importanță, dacă am ignora-o”¹.

Piața Sf. Anton din București, cu strada Panzari (în fața) și începutul Caii Moșilor, la începutul secolului XX

Decizia asumată de România în urma Consiliului de Coroană de la Sinaia, aceea de neutralitate (expectativă), avea totuși să fie primită de Comitetul Central al Ligii Culturale, la 9 august 1914, cu înțelegere și moderație, fiind chiar propusă publicarea în presa vremii a unui comunicat care urma să disemineze recomandarea venită din partea conducerii Ligii, către membrii și către cetățenii obișnuiți, aceea de a manifesta „toată răbdarea impusă de împrejurări”².

Chiar și așa, reprezentanții Ligii nu aveau nicio îndoială că, în ciuda asumării expectativei armate, la momentul oportun, odată cu trecerea la acțiune, evoluțiile urmau să fie determinate „în mod precumpănitor de năzuințele permanente ale neamului” (adică pro – Antantă – n.n.)³. La fel de adevărat este însă faptul că deciziile la nivel central ale Ligii Culturale au fost privite uneori cu rezervă sau bulversare la nivel local, așa încât, bunăoară, la Iași, o întrunire a Ligii Culturale adopta o decizie ce susținea intervenția imediată a României în război, trimițând chiar și o telegramă regelui Carol, prin care i se solicita suveranului sprijinul în acest sens⁴.

Nicolae Filipescu despre Brătianu: Un om de război civil

Primăvara anului 1915 avea să însemne un pas important în coagularea într-o singură entitate, a partidelor și organizațiilor politice și culturale românești care susțineau acțiuni ferme pentru îndeplinirea „idealului național”, odată cu înființarea Federației Unioniste, după ce Partidul Conservator Democrat (Take Ionescu), conservatorii din jurul lui Nicolae Filipescu (foto dreapta), dar și membrii „Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor” se pronunțaseră în acest sens. Firesc, coagularea unei astfel de entități, precum și sprijinul unor importante segmente din rândul societății românești, aveau să conducă la numeroase întruniri și manifestații desfășurate mai ales în capitală, prin care se solicita reprezentanților guvernului grăbirea intrării României în război și, sau mai ales, intervenția de partea Antantei.

Între întrunirile cele mai ample ale Federației Unioniste din vara anului 1916, se distinge cea organizată la 3 iulie, în București, la sala Dacia, în fața unei audiențe foarte numeroase, dominată de entuziasm. Discursul cel mai electrizant, aparținându-i lui Nicolae Filipescu, reprezenta mai degrabă un rechizitoriu la adresa lui Ion Brătianu, presărat cu injurii la adresa acestuia, căruia i se imputa faptul că, în perfidia lui, „înșelase țara”, fiind mai degrabă „un om de război civil” (cu trimitere la climatul de tensiune din interiorul societății românești), în loc să fie „un om de război al națiunii”, mai precis, în loc să angajeze România în război, de partea Antantei⁵.

Discursul rostit de Take Ionescu cu prilejul aceluiași eveniment, deși mai puțin acid la adresa guvernului Brătianu decât cel al lui Nicolae Filipescu (acesta îl numise pe șeful guvernului „tâlharul de Ion Brătianu”), insista mai mult pe rolul pe care trebuia să și-l asume monarhia, al cărei principal țel trebuia să fie, potrivit fruntașului conservator-democrat, pe lângă întărirea dinastiei, „unitatea națională a poporului”⁶.

Acuzele la adresa guvernului erau legate de desconsiderarea voinței naționale, dar mai cu seamă de faptul că respectivul cabinet „a provocat și produs certuri între noi” (societatea românească – n.n.), așa încât, așteptările mărețe îl vizau mai degrabă pe suveran, de la care se aștepta semnul izbăvitor, cel care să urmeze idealul național prin asumarea angajării României în conflict de partea Antantei. Sugestiv este, în acest sens, îndemnul adresat regelui spre sfârșitul discursului, cu valențe cvasi-imperative: „[…] dă-ne războiul și uniunea sacră pentru ca împreună să facem o Românie mare, căci în România mică nu este loc nici pentru tine, nici pentru noi”⁷.

Circumstanțele în care s-a desfășurat întrunirea Federației Unioniste de la clubul Dacia din 3 iulie 1916, prezidată de Vasile Lucaciu, au fost descrise și în ziarul „Dimineața”, cel care evidenția, în ediția sa din 5 iulie 1916, numărul imens al participanților, dar mai ales măsurile de ordine luate de autoritățile din capitală și mai ales prezența pe toate străzile cu intersecție spre Calea Victoriei a numeroase trupe de intervenție, având ordinul de a ține sub control pe participanți și de a preîntâmpina eventuale manifestări care ar fi depășit programul stabilit⁸.

De altfel, reuniunile de o astfel de factură de la Dacia erau în mod obișnuit urmate de marșuri și manifestații de-a lungul celor mai importante artere ale Bucureștilor, prilej de intonare a imnurilor și cântecelor patriotice, dar și de exprimare a simpatiei față de legații ale statelor considerate „prietene”. Bunăoară, au existat episoade în care manifestanții și-au manifestat simpatia în fața legației Rusiei de la București, în vreme ce firmele și magazinele germane erau fluierate, iar geamurile de la clubul liberal, de la ziarul „L’Independence Roumaine” sau de la „clubul domnului Al. Marghiloman” erau sparte de manifestanții mai incisivi, pe fondul huiduielilor și lozincilor precum „Jos nemții” sau „Jos trădătorii de neam”⁹.

Atacurile la adresa liderului guvernului, Ion I. C. Brătianu, venite din zona mediului universitar deveneau tot mai dese, iar un articol extrem de acid din „Adevărul”, aparținându-i profesorului dr. Thoma Ionescu îl plasa pe fruntașul liberal într-un triptic imaginar format de personalități controversate ale momentului, anume Franco¹⁰ și Skuloudis¹¹. Imputându-i lui Brătianu în primul rând politica de duplicitate, dar mai ales politica de „înjosire morală”, fostul rector al Universității București considera că liderul guvernului anula poporului român puterea de a „privi cu mândrie nici viitorul care îi surâdea, nici trecutul de care nu mai era demn”. Ideea, una de altfel în mod vădit neveridică, potrivit căreia guvernul Brătianu își asumase și continua să ducă o politică de neutralitate favorabilă Puterilor Centrale era constant vehiculată în ziarele opoziției, tocmai cu scopul de a determina ralierea opiniei publice împotriva șefului guvernului, cu scopul de a se obține înlăturarea acestuia de la putere și mai ales, intervenția militară grabnică a României în războiul mondial.

Guvernul Brătianu supus unei duble presiuni

Un editorial apărut în „Adevărul”, intitulat sugestiv „Datoria opoziției – să răstoarne imediat guvernul” este probabil unul din cele mai relevante în acest sens, enumerând, sub protecția anonimatului, motivele care reunite, ar fi trebuit să conducă la o revoltă a opiniei publice împotriva guvernului, cu scopul salvării revendicărilor ținând de idealul național. Situația existentă era percepută a fi una extrem de volatilă, în care până și probabilitatea izbucnirii unui război civil era evocată, conturându-se ca unică soluție în fața „ticălosului care făcea pe dictatorul” (Ion I. C. Brătianu – n.n.), un ultim și decisiv efort pentru ca „putregaiul să zacă la pământ”¹².

Desigur că, în derularea unor astfel de evenimente, în stimularea/încurajarea și reflectarea acestora, un rol deosebit de important l-au avut campaniile de presă și activitatea publicistică derulată în ziare aflate în zona de influență a respectivelor cercuri, remarcându-se, bunăoară, ziarul „Acțiunea” (aparținând Partidului Conservator-Democrat), ziarul „Epoca” (oficiosul conservatorilor lui Nicolae Filipescu), precum și ziarul „Adevărul” (Constantin Mille). În fața avalanșei de atacuri la adresa guvernului, vizând în mod vădit angajarea României în război de partea Antantei, replica guvernului, mai ales prin intermediul oficiosului liberal „Viitorul” a fost una pe măsură, putând fi identificate tentativele de menajare a oricăror suspiciuni din partea Puterilor Centrale, pe de o parte, dar mai ales condamnarea „desfrâului de știri” al multora din gazetele opoziției, blamate pentru deserviciile aduse intereselor romaneşti, în condițiile în care guvernul, deși de bună credință și preocupat exclusiv de interesul național, nu putea zăbovi zilnic în a dezminți „noianul de știri tendențioase” prezente constant în coloanele ziarelor de opoziție¹³.

Tramvai cu cai pe străzile Bucureștiului (fotografie de Iosif Berman)

Pe de altă parte, atacuri concertate la adresa guvernului veneau și din partea celeilalte părți a opoziției, din zona conservatorilor nemulțumiți, pe de o parte de continua neutralitate, iar pe de altă parte, sau mai ales, de neangajarea României în conflict de partea Puterilor Centrale. Țintele erau reprezentate pe de o parte de figuri politice din cadrul guvernului sau de guvernul liberal în ansamblul său, iar pe de altă parte, de personalități politice aparținând Acțiunii Naționale, ulterior Federației Unioniste. Atacurile la adresa guvernului porneau, cvasi-invariabil, de la respingerea continuă, de către guvern, a propunerilor Germaniei și Austriei de „a merge în război alături de ele”, dublată de o îngrijorătoare (prin prisma conservatorilor) „politică alături de ruși”, intens condamnată în luările de poziție publice ale fruntașilor conservatori și de editorialele și articolele apărute în ziarele „Moldova” și „Steagul”. Este sugestiv în acest sens un articol nesemnat, apărut în ziarul „Moldova”, intitulat „În valurile slavismului”, în care erau aduse acuze legate de desconsiderarea intereselor românești de către guvern, prin activitatea sistematică și consecventă întreprinsă pentru sprijinirea Rusiei, în lupta acesteia împotriva Puterilor Centrale¹⁴.

Practic, articolul relua, in extenso, teza îndelung vehiculată anterior de fruntașii conservatori (vezi mai ales considerațiile lui P. P. Carp în acest sens), potrivit căreia Rusia nu putea fi aliatul României, din motive istorice, politice, dar și economice. Aceasta era dublată de contextul aparent nefavorabil, pe front, întâmpinat de forțele Antantei, coroborat cu ofensiva Germaniei, fapt care întăreau convingerea, potrivit editorialistului, că România nu putea trăi fără colaborarea Puterilor Centrale, întrucât respectivul fapt ar fi însemnat lipsirea de un „sprijin puternic al temeliilor statului român”¹⁵. Este însă important de menționat că, în ciuda așteptărilor venite dinspre tabăra conservatorilor germanofili, în rândul acestora se contura deja spectrul unei apropiate decizii asumate la nivelul guvernului, în sensul abandonării neutralității, iar această perspectivă era privită ca fiind echivalentă cu „prăbușirea statului în valurile fără sfârșit ale slavismului”¹⁶.

Cealaltă dimensiune de raportare a conservatorilor germanofili la evoluțiile de pe scena politică în perioada de dinainte de angajarea României în conflict a vizat derularea unor campanii de presă care au avut drept țintă personalități din zona Federației Unioniste, fiind, bunăoară, constant condamnate poziționările unor lideri politici precum Take Ionescu, Aurel Iliescu sau Octavian Goga. Pe o astfel de linie poate fi înscrisă poziția asumată de V. Sion, cel care, pornind de la o afirmație a poetului ardelean¹⁷, îl condamna pe Goga pentru „sentințele blasfematoare contra noastră pe acest pământ”, cu referire la trecutul lui Goga, de român din Transilvania ce trăise „sub scutul ocrotitor al puterilor Habsburgilor”, în contrast cu V. Sion, cel a cărui familie înfruntase, în trecut, durerea și rușinea „consulilor rusești”¹⁸.

Într-un registru asemănător poate fi înscris unul din articolele apărute în ziarul „Steagul”, ce condamna traiectoria politică a lui Take Ionescu, unul din fruntașii Federației Unioniste, căruia i se imputa trecerea rapidă de la poziția sa din august 1914, aceea de „neutralist convins și admirator al culturii și civilizației germane”, la aceea deținută după aproape doi ani de neutralitate, anume aceea de „șef real al mișcării antitradiționale în politica noastră externă”¹⁹. Take Ionescu, căruia i se reproșa o oarecare ambiguitate în privința conturării unei poziții personale privind linia de urmat în politica externă, considerată multă vreme ca fiind dominată de „ingrediente eterogene și contradictorii”, devenea cu atât mai condamnabil cu cât, urmare a atitudinii sale, nu urmărea decât alipirea României, după război, în mod indisolubil, „la blocul antigerman”²⁰. Concret, acest fapt era perceput practic drept o cvasi-renegare a trecutului politic al său, echivalentă cu o mutare a „domiciliului (său) politic din Wilhelmstrasse, în Downing Street”²¹.

Angrenarea studenților în derularea manifestațiilor antantofile, o obișnuință

În mod evident, emulația din jurul unei potențiale și atât de așteptate intervenții a României în conflictul mondial a crescut treptat în intensitate, făcând ca, în preajma intrării propriu-zise în război, să atingă climaxul. Astfel de momente se întețesc și reunesc tot mai mulți participanți, iar mediul universitar este unul extrem de activ. Un moment semnificativ a fost, de exemplu, reuniunea studenților de la Universitatea București ce a avut loc la 19 iunie 1916, în urma unei convocări emise de „Centrul Studențesc”, la care au participat, alături de studenți, și un număr important de universitari, dacă facem referire la nume precum Constantin Disescu, Thoma Ionescu, D. Negulescu, Simion Mândrescu și Mihail Dragomirescu²².

Primul dintre vorbitori a evidențiat în mod ferm scopul respectivei reuniuni, ca și intențiile viitoare ale organizatorilor, anume întruniri tot mai dese, care nu aveau să înceteze „până ce armata nu va trece granițele”²³. Nu întâmplător, însuși profesorul Thoma Ionescu, fost rector al Universității din București până între anii 1912-1915, luând cuvântul, se pronunța și mai drastic atunci când făcea referire la perioada de neutralitate trăită, una în care fuseseră parcurși „doi ani de lașitate aparentă”. Singura soluție întrevăzută, așezată în strânsă legătură cu viitorul tinerilor prezenți, ce trebuiau să fie la înălțimea situației existente, era acțiunea, în condițiile în care, pentru România, „bătea ultimul ceas”, iar o întârziere ar fi echivalat cu însăși dispariția²⁴.

Prințul Carol defilează alături de compania pe care o conduce

În rândul universitarilor care au rostit discursuri la întrunire, intervenția profesorului Simion Mândrescu avea să se bucure de cea mai mare susținere în rândul auditoriului, mai ales după ce acesta a îndemnat studenții și pe restul celor prezenți să nu înceteze lupta și să nu „lepede armele”, până la „intrarea în acțiune pentru întregirea neamului”²⁵. De altfel, în mediul universitar, devenise obișnuită angrenarea studenților în derularea manifestațiilor antantofile, prin organizarea de demonstrații și manifestații de susținere a unor personalități percepute ca având, la rândul lor, orientare pro-Antantă, precum Thoma Ionescu sau Emil Costinescu²⁶. La fel de adevărat este însă și faptul că entuziasmul studenților a fost primit cu moderație de universitari, aceștia din urmă favorizând, mai degrabă calmul și chiar o abandonare a manifestațiilor, în favoarea conferințelor, care ar fi trebuit „să deștepte în opinia publică sentimentele”²⁷.

O astfel de stare existentă în lumea universitară nu făcea decât să prefigureze un eveniment cu mult mai amplu din mediul studențesc, anume cel reprezentat de deschiderea, la 23 iulie/5 august 1916, a „Congresului extraordinar al studenților”, al cărui principal obiectiv, conturat de altfel și din discursurile unor personalități precum Octavian Goga, Vasile Lucaciu sau Simion Mândrescu, era tocmai acela de a exercita presiune asupra guvernului, cu scopul de a determina intrarea în război, de partea Antantei și implicit de a se obține realizarea idealului național. Este important de evocat în acest context și continuarea respectivului eveniment, întrucât aceasta a fost urmat de un veritabil marș al studenților și al celorlalți participanți, pe străzile Bucureștilor, de-a lungul căruia au fost intonate cântece precum „Deșteaptă-te, române” și „Pe-al nostru steag e scris Unire”²⁸.

Era, fără îndoială, expresia unei stări de fapt existente în rândul unor importante segmente ale populației României, iar acest lucru putea fi observat relativ ușor. Bunăoară, reacțiile publicului spectator din sălile de cinematograf, din București și din țară, la proiectarea jurnalelor de actualități ale vremii, sunt sugestive. Mai concret, ipostazierea faptelor de arme ale Puterilor Centrale sau proiectarea oricăror imagini ce făceau, în vreun fel, trimitere la tabăra acestora, era privită cu vădită rumoare, dezaprobare și fluierături de către spectatorii prezenți, în vreme ce, dimpotrivă, imaginile referitoare la acțiunile și succesele armatelor aliate, mai ales ale celor franceze, erau privite cu mare simpatie de către spectatori²⁹.

Nu întâmplător, tocmai jurnalele de actualități realizate de studiourile franceze Gaumont și Éclair erau cele preferate de cei prezenți în sălile de proiecție din București. Mai mult decât atât, chiar și spectacolele de teatru și/sau varietăți devin prilejuri de abordare, în fața spectatorilor prezenți, a temelor de dezbatere aflate la ordinea zilei, precum intervenția sau nu în conflictul mondial. Este de amintit aici punerea în scenă, la Teatrul Majestic, de către trupa lui Achile Popescu, spre sfârșitul anului 1914, a spectacolului intitulat, în mod sugestiv, „Intrăm sau nu intrăm?”³⁰.

În mediul universitar, dincolo de manifestațiile studențești care susțineau intervenția, merită subliniată orientarea antantistă a celor mai mulți profesori, care deveniseră, la un moment dat, membrii marcanți ai „Acțiunii Naționale”, iar ulterior, ai „Federației Unioniste”. Se distingea, între aceștia, rectorul Universității București, dr. Thoma Ionescu, nimeni altul decât fratele liderului Partidului Conservator-Democrat, Take Ionescu. De altfel, alături de Take Ionescu și Thoma Ionescu, și un al treilea frate, Victor Ionescu, nimeni altul decât patronul ziarului „Acțiunea”, era angrenat în mișcarea de susținere a intrării României în război de partea Antantei.

Totuși, în ochii opiniei publice, trei figuri de politicieni întruneau cel mai însemnat capital de încredere, încă dinainte de declararea războiului, anume liderul guvernului, Ion I. C. Brătianu (foto dreapta), Nicolae Filipescu, liderul partidului conservator susținător al intervenției în război și generalul Alexandru Averescu³¹. Lui Brătianu, dincolo de apartenența la un mare partid politic și de moștenirea unui nume cu o „puternică tradiție de patriotism”, i se recunoșteau îndeobște, meritele legate inițial, în primul rând de evitarea intrării în război alături de Puterile Centrale, urmate de asumarea unei neutralități ce avea să se dovedească temporară, dată fiind angajarea României în război din vara anului 1916. Cealaltă figură politică menționată, Nicolae Filipescu, își conturase o imagine publică extrem de populară, în care temeritatea, acțiunile „pătimașe” și mai cu seamă, faptul că „împingea guvernul la acțiune”, reușind să contribuie semnificativ la cristalizarea, în ansamblul societății românești, a unei „unanime porniri războinice”, îi oferiseră o poziție privilegiată în rândul populației³².

În privința lui Alexandru Averescu, bunul renume de care se bucura în rândul opiniei publice crescuse treptat în amploare, originea fiind, cel mai probabil, calitatea acestuia de fost voluntar în perioada Războiului de Independență. De altfel, inițial, Averescu se bucurase doar de aprecierea cercurilor militare, contemporanii atribuind creșterea popularității sale mai degrabă înfrângerilor suferite de alți generali, fapt ce făcuse ca numele său să devină curând o opțiune, fiind tot mai des amintit. Sugestiv, mai târziu, după momentul dezastrului de la Turtucaia, când avea să primească, în locul generalului Aslan, comanda armatei de la Dunăre, încrederea populației în armată și în evoluțiile de pe front cunoscuseră o reală transformare pozitivă³³.

Carp, Maiorescu și Marghiloman

Revenind la opțiunea inițial asumată în urma Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, aceea a neutralității, evoluția ulterioară a evenimentelor avea să demonstreze că, în ciuda așteptărilor Puterilor Centrale, guvernul român a continuat să negocieze în secret condițiile unei eventuale intervenții în război, străduindu-se să își disimuleze intențiile în fața reprezentanților Puterilor Centrale de la București. De altfel, tocmai o disimulare cvasi-perfectă a acțiunilor de negociere a condițiilor intrării României în război alături de Antantă, determinase o acutizare a valului de manifestări venite din partea celor care susțineau intervenția cât mai grabnică în conflict, care criticau constant politica guvernului, de „continuă așteptare”³⁴.

În același timp, de partea cealaltă, aceea reprezentată de entitățile politice și personalitățile care susțineau angajamentul României în conflict de partea Puterilor Centrale, figura cea mai cunoscută avea să rămână, fără îndoială, Petre P. Carp, de altfel singurul care susținuse, alături de rege, respectiva linie de abordare externă, la momentul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914. Probabil că explicarea cea mai riguroasă a rațiunilor aflate în spatele îmbrățișării unei astfel de orientări în plan extern, menținută de-a lungul perioadei neutralității, (ulterior și după intrarea României în război) este furnizată de lucrarea sa intitulată „România și războiul european”, apărută în 1915, la numai un an de la izbucnirea războiului mondial. Examinând opțiunile României în noul context internațional și regional, Carp re-aduce în discuție alternativele diriguitorilor de la București: angrenarea în conflict alături de Tripla Înțelegere, având drept obiectiv final obținerea Transilvaniei, sau participarea la conflagrație de partea Puterilor Centrale, cu scopul reîntregirii Moldovei până la Nistru³⁵.

Făcând referire la antecedentele Rusiei față de România, Carp sublinia că oricare ar fi promisiunile de la Petrograd, nu trebuia uitat că interesele Rusiei erau contrare cu cele ale României, și că era greu de crezut că „ea (Rusia – n.n.) ar fi sacrificat interesele ei, pentru ale noastre”³⁶. În contrast, Germania era apreciată pentru faptul că luase apărarea intereselor românești și că Prusia zădărnicise, în diferite rânduri, veleitățile de a împărți Principatele”³⁷. Mergând pe firul aceluiași raționament, al pericolului reprezentat de Rusia țaristă, P. P. Carp conchidea că onoarea, interesul dar și recunoștința împingeau România spre o alianță cu Germania, singura care reprezenta „salvarea noastră, viitorul nostru”³⁸. Ca atare, devenea evident că posibilitatea asumării de către diriguitorii de la București a unei neutralități definitive (eventualitatea unei intervenții a României de partea Antantei nici nu era măcar luată în seamă), era puternic contestată de fruntașul conservator, fiind atribuită nici mai mult nici mai puțin decât „lipsei de bărbăție”³⁹!!

În strânsă legătură cu pericolul constant pe care-l vedeau în Rusia țaristă și în interesele acesteia, P. P. Carp și mare parte din personalitățile ce susțineau alinierea României de partea Puterilor Centrale aduceau, în argumentația lor, și profilul unei țări ca România, stat prin excelență dunărean, interesat în extinderea comerțului său de grâne și nu numai, derulat prin intermediul porturilor dunărene, dar și prin portul Constanța. Or, astfel de interese nu puteau decât să ciocnească la un moment dat, în mod implacabil, cu cele ale Rusiei, în ipoteza unei victorii a acesteia în război. Cu alte cuvinte, devenea evidentă, prin ochii „germanofililor” valorizarea trăsăturii dunărene și maritime a României, în dauna unor obiective cel puțin aparent mai îndepărtate, precum obținerea Ardealului, aflate pe agenda susținătorilor Antantei.

Nu întâmplător, tocmai această trăsătură dominantă a României, aceea de stat dunărean, a fost abordată într-un articol semnat de Carp, apărut în ziarul „Moldova” și datând din 1915. Referirile la dimensiunea dunăreană a României, implicit la viitorul său economic, strâns legat de stăpânirea gurilor Dunării și de interesele comerciale din jurul acestora, sunt potențate de o afirmație tranșantă a fruntașului conservator, care sublinia că obținerea Transilvaniei, în condițiile în care gurile Dunării erau pierdute nu ar fi fost de nici un folos, întrucât, „am fi pierduți și noi și Transilvania”⁴⁰. Chestiunea Transilvaniei, deși importantă, urma așadar să fie lăsată spre soluționare unor generații viitoare, care ar fi putut-o aborda „fără conflict cu Imperiul Austro-Ungar”⁴¹.

Însă evoluțiile din perioada neutralității aveau să regleze chestiunea priorităților în ansamblul idealului național. În disputa mai mult sau mai puțin ferventă dintre cele două aspirații naționale, Transilvania obținea în mod evident câștig de cauză față de Basarabia, iar memoria colectivă a posterității avea să rețină, implicit, nu atât pledoaria ultimului Carp, cel din 1915, preocupat până la obsesie de pericolul cvasi-implacabil al Rusiei, cât patosul lui Take Ionescu, din discursul dedicat politicii instinctului național⁴².

Dincolo de poziția cvasi-preeminentă a lui P. P. Carp în ansamblul taberei conservatoare, sunt de sesizat, totodată, și nuclee de opinie care pot fi considerate mai moderate, precum este cel format în jurul altor doi exponenți de frunte ai conservatorilor, anume Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman, care erau mai degrabă avocații unei abordări mult mai temperate, deși vădit favorabilă Puterilor Centrale. Respectiva abordare favoriza o expectativă, cel puțin pentru o perioadă, mai ales având în vedere semnalele provenind din rândul opiniei publice. Titu Maiorescu admitea, de altfel, în însemnările sale, spre sfârșitul anului 1915, că era dispus să sprijine o neutralitate „în toate privințele favorabilă Puterilor Centrale”, însă doar o neutralitate⁴³. Preocuparea față de orientarea opiniei publice românești era coroborată cu grija față de „siguranța Tronului”, al cărui nou rege, în mod vădit nu s-ar fi putut opune „simțământului, fie el și rătăcit, al majorității păturii politice din țară”, prin intervenția în conflict împotriva „ruso-francezilor”⁴⁴.

Celălalt mare om politic conservator, Alexandru Marghiloman, avea să evolueze treptat spre o susținere a Puterilor Centrale, pornind însă de la momentul Consiliului de la Coroană de la începutul războiului, atunci când, examinând variantele aflate la dispoziția României, sublinia că nu exista un „casus foederis”, îmbrățișând așadar ideea neutralității, dublată, pentru moment, de o „armare spre a ne păzi granițele”⁴⁵.

În accepțiunea lui Marghiloman, respectiva variantă de moment, aceea a neutralității, avea și marele avantaj că proteja, conserva prestigiul regelui, întrucât o decizie care ar fi implicat intrarea în război de partea Puterilor Centrale ar fi determinat populația să creadă că ar fi fost vorba doar de „un război al Regelui”, lezând dramatic popularitatea acestuia⁴⁶. Ulterior, Marghiloman avea să își asume într-o formă tot mai evidentă orientarea pro-Puterile Centrale, mai ales de-a lungul perioadei dinaintea intrării României în conflict, dar și după 1916, fiind el însuși acceptat drept varianta cea mai potrivită, în fruntea guvernului, atât de rege cât și de noii învingători, în contextul situației critice în care se afla România la începutul anului 1918.

Pe o linie asemănătoare se situa, în mare parte, avocatul Ioan D. Filitti (chiar dacă inițial cu oscilații), fost deputat, cel care publicase o serie de articole pe marginea opțiunilor României în legătură cu războiul, mai întâi în „Noua revistă română” (publicație condusă de Constantin Rădulescu Motru), de-a lungul anilor 1914-1915, pentru ca începând cu 1915, să-și publice analizele și articolele mai ales în ziarul „Moldova”, aflat sub conducerea lui Petre P. Carp. Faptul că materialele sale din 1915 începuseră să fie publicate în „Moldova”, nu este întâmplător, întrucât și punctele sale de vedere se transformaseră, reflectând, în mare măsură, orientarea publicației conduse de liderul conservator.

Calea Victoriei în primii ani ai secolului XX

Bunăoară, în materialele sale publicate spre sfârșitul anului 1914 (în primele luni de la izbucnirea războiului), în „Noua revistă română”, a cărei orientare era mai degrabă pro-Antantă, sau cel mult echidistantă, Filitti insista că România, în condițiile acuității „chestiunii românilor transilvăneni”, dar și pe fondul „ambițiunilor bulgare”, avea datoria „să părăsească expectativa și să adopte o politică definită, clară, precisă”, întreținând o activitate diplomatică susținută⁴⁷.

Era, de facto, o pledoarie pentru intervenția în conflict de partea Antantei, chiar dacă mesajul nu era unul foarte explicit exprimat de către autor. Singurul inconvenient identificat de Filitti, care justifica oarecum temperarea elanului său intervenționist, era legat de forța militară necesară, una „considerabilă și solid organizată”, fără de care România ar fi fost expusă „urii și invidiei” din partea ungurilor și bulgarilor⁴⁸. Acest punct de vedere, asumat de autor, avea să sufere însă o transformare radicală începând cu prima parte a anului 1915, din momentul în care materialele sale au început să apară în ziarul „Moldova”.

Astfel, Filitti aducea în discuție argumentul larg împărtășit de Carp (directorul ziarului), al pericolului expansiunii rusești, care, cu atât mai mult în ipoteza unei victorii în război, ar fi așezat România într-o poziție nefavorabilă. Înaintând concluziile sale pretins lipsite de orice fel de prejudecată politică sau „idee preconcepută” (Filitti se consideră a fi, în fond, un admirator al marilor scriitori ruși Tolstoi, Pușkin sau Dostoievski), autorul susținea în mod ferm că un triumf al armatelor țariste și implicit al „despotismului panslav”, ar fi condus România în cea mai mare prăpastie economică⁴⁹.

Pe cale de consecință, într-o reorientare radicală față de poziția sa de la începutul războiului, Ioan D. Filitti devine avocatul vehement al Germaniei, ale cărei hegemonie militară și putere economică covârșitoare nu trebuiau să îngrijoreze, pornind de la considerentul că și în trecutul său, dezvoltarea României se produsese „fără nicio piedică din partea Germaniei”, ci mai degrabă cu ajutorul acesteia. Esența noii atitudini a lui Filitti se concentra în afirmația sa cu valoare de concluzie, aceea potrivit căreia, între hegemonia militară și supremația politică a Rusiei și hegemonia militară și supremația politico-comercială a Germaniei, trebuia aleasă în mod ferm a doua variantă, îndeosebi pentru că aceasta era rezultatul unei „civilizațiuni superioare” a cărei influență asupra României era considerată a fi mult mai folositoare decât „incultura socială adâncă a Rusiei”⁵⁰.

Revenind la orientările și atitudinile existente în mediul politic românesc în legătură cu opțiunile României, merită a fi amintite, în acest context, traiectoriile contrare liniei majoritar asumate de către partidele din care făceau parte, ale unor personalități politice precum Nicolae Filipescu (amintit deja mai sus, conservator care avea să evolueze treptat drept unul din cei mai fervenți susținători ai angajării României de partea Antantei), sau Constantin Stere, figură politică liberală proeminentă, cel care ajunsese să îmbrățișeze în mod ferm orientarea anti-rusească, plasându-se prin ricoșeu, pe poziții de susținere a Puterilor Centrale, în afara liniei oficiale a partidului liberal.

Carol I și „convertirea opiniei publice puternic agitată”

La nivelul societății în ansamblul ei, se poate afirma totuși că, cel puțin pentru perioada inițială, ce a corespuns cu lunile de după Consiliul de Coroană de la Sinaia, exista totuși o atitudine majoritar favorabilă Antantei, iar cei care au îmbrățișat-o, au căpătat minima satisfacție că măcar, pentru început, fusese evitată intrarea în război alături de Puterile Centrale. Acest pas inițial, perceput în tabăra „antantofilă”, ca fiind un prim succes, a permis acceptarea cu o oarecare îngăduință, la nivelul opiniei publice românești, a „expectativei”, implicit a neutralității față de conflictul aflat în desfășurare, percepută ca o perioadă intermediară, (despre care se spera că nu urma să dureze o perioadă prea îndelungată), înaintea intervenției propriu-zise în conflict a României, de partea Antantei, pentru îndeplinirea idealului național. Situația existentă în prima perioadă de după Consiliul de Coroană din 1914 este probabil cel mai bine surprinsă într-un articol apărut în „Flacăra”, care amintind de opțiunile de politică externă existente, le plasează pe ambele în rezervă, din rațiuni obiective:

„[…] e chestiunea cea mare a zilei, o tratăm în presă, în cluburi, în cafenele, pe ulițe. Să mergem cu Austria, ne îndeamnă unii – sunt cei puțini – pentru că slavismul e primejdia de moarte a Statului și a neamului nostru și pentru că Rusia va ieși înfrântă din acest război. Să mergem cu Rusia, ne spun alții – sunt cei mulți – pentru că Rusia va învinge și pentru că Rusia victorioasă ne va da Ardealul. După noi, sunt greșiți și unii și ceilalți, cel puțin în felul cum pun chestiunea… Aceasta nu o mai judecăm noi, mulțimea, aceasta o judecă și o hotărăsc acei care au răspunderea cârmuirii și cunoștința, întreaga cunoștință a împrejurărilor […]” ⁵¹ .

În același timp, merită a fi menționat că însăși raportarea regelui Carol I față de opțiunile României în legătură cu războiul aflat în desfășurare, deși una fără echivoc, a purtat totuși, și după momentul Consiliului de Coroană de la Sinaia, amprenta ecourilor ce răzbăteau din rândul societății. Sugestivă este, în acest sens, o telegramă de la începutul lunii septembrie 1914, adresată împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, în contextul amenințării rusești percepute atât de acut de Puterile Centrale. Esența era reprezentată de faptul că, dincolo de opțiunile personale, ușor de intuit, Carol nu-și putea asuma o decizie drastică, aceea de intervenție, în primul rând din cauza stării de spirit din Regat:

„[…] doresc din toată inima de a intra în acțiune în momentul în care armata austriacă se apără atât de eroic față de o putere superioară, însă starea de spirit (din România – n.n.) este momentan atât de iritabilă încât este foarte greu să conving țara mea de necesitatea și însemnătatea intrării în acțiune” ⁵² .

În ciuda deznodământului Consiliului de Coroană de la Sinaia, Carol era convins că urma o perioadă în care cea mai potrivită strategie ar fi fost câștigarea sprijinului oamenilor politici proeminenți din țară și în același timp, stăvilirea „curentelor naționale” (cu referire la orientarea pro-Antantistă, ce favoriza intervenția pentru eliberarea Transilvaniei – n.n.), subliniind însă că pentru acest lucru era nevoie de timp. Suveranul admitea că reușise ralierea unor oameni politici, însă sublinia, în corespondența sa cu împăratul Germaniei, că nu era suficient, pentru a reuși „a converti opinia publică puternic agitată”⁵³.

De altfel, draftul unui document cu valoare de proclamație adresată românilor, schițat de Carol I în contextul emulației pro-antantiste din rândul societății românești este sugestiv. Admițând existența unui puternic curent național (în fața căruia nu putea să i se împotrivească) care cerea ca România să intre în război împotriva Austro-Ungariei pentru îndeplinirea idealului național visat de întregul neam românesc, Carol arăta totuși că percepea respectiva orientare ca fiind o primejdie mare pentru țară. Într-o astfel de situație, soluția la care începuse să reflecteze era inclusiv aceea de a încredința „destinele mult iubitei noastre Nații unei Locotenențe Regale”⁵⁴. În cele din urmă, sfârșitul vieții sale avea să însemne, implicit, și o soluționare a respectivului impas, prin urcarea pe tron a lui Ferdinand.

Poziționarea contemporanilor din epocă față de opțiunile României se reflectă, invariabil, și în modul în care aceștia ilustrează unele evoluții majore pe care le traversează societatea. Între aceștia, merită a fi amintit un autor mai puțin cunoscut, Edm. Beldiman, care, recunoscând pe de o parte abilitatea propagandei pro-Antantă, blamează fervent modul în care aceasta reușise să genereze și să susțină apariția „Ligii Federației”, descrisă ca fiind entitatea care „monopolizase patriotismul” în România și, mai ales, teroriza și declara a fi „trădători de neam și vânduți Germaniei”⁵⁵ pe toți cei care îi erau împotrivă.

De pe poziția asumată în mod nedisimulat de E. Beldiman, aceea de adversar al orientării pro-Antantă (acesta menționase că mergea la întrunirile publice ale „Ligii”, pentru a asculta argumentele celor care erau „de altă părere”), el se arăta oripilat de mentalitatea participanților la astfel de întruniri-profund expuși propagandei Quadruplei, care se plasau totdeauna pe o linie vădit împotriva Puterilor Centrale⁵⁶. Invariabil, astfel de contemporani, sceptici în legătură cu opțiunea antantistă a României, tindeau să privească lozincile „Ligii”, oricât de generoase ar fi putut părea ele („România Mare, „Întregirea Neamului”, „Cucerirea Transilvaniei”), ca fiind, de facto, golite de conținut, întrucât celor care le propagau le-ar fi lipsit „focul sacru al unui adevărat patriotism” și implicit o reală „sinceritate a mișcării”, care nu putea fi suplinită în niciun fel, nici măcar cu eforturile financiare reunite ale Franței și Angliei⁵⁷.

În rândul mediilor intelectuale românești, exponente ale elitei societății, a putut fi observată valorizarea preeminentă a importanței Transilvaniei, provincie percepută astfel în primul rând prin prisma tradițiilor cultural-istorice, a trecutului marcat de moștenirea perioadei antice, precum și, sau mai ales, de rezonanța și măreția figurilor aparținând Școlii Ardelene, toate revendicate și asumate pe fondul emulației mișcării naționale din Romania. Într-un asemenea tablou, Basarabia, deși considerată la rândul ei nu mai puțin importantă, tindea să fie privită ca un obiectiv de atins ulterior, de generațiile viitorului. Desigur însă ca la nivel individual, astfel de viziuni erau sau nu împărtășite, existând susținători, mai mult sau mai puțin vocali pentru ambele abordări, inclusiv în mediul literar și cel universitar românesc.

NOTE:

1. ANIC, Fond Casa Regala, Dosarul nr. 16/1914, Telegrama cifrata nr. 103, din 19 martie 1914, fila 99.

2. ANIC, Fond Directia Politiei si Sigurantei Generale, Dosar nr. 159/1914, filele 3-4.

3. Ibidem, fila 4.

4. Ibidem, f. 35. Ulterior, au existat reactii similare la filialele din alte orase din tara, precum Galati si Bacau.

5. Vezi integral discursul lui Nicolae Filipescu la întrunirea Federatiei Unioniste din 3 iulie 1916, în articolul intitulat „Întrunirea Federatiei Unioniste la Dacia, aparut în ziarul „Universul”, editia din 5 iulie 1916.

6. Ibidem. Discursul rostit de Take Ionescu cu prilejul aceleiasi întruniri de la sala Dacia, din Capitala.

7. Ibidem.

8. Vezi articolul intitulat „Întrunirea Federatiei Unioniste. Cuvântarile domnilor N. Filipescu si Take Ionescu”, în ziarul „Dimineata”, editia din 5 iulie 1916.

9. Articolul „Întrunirea Federatiei Unioniste la Dacia”, nesemnat, aparut în ziarul „Universul,” editia din 21 iunie 1916.

10. În articol se facea referire la primul ministru al Portugaliei din perioada 1906-1908, João Franco Ferreira Pinto Castelo-Branco, cel al carui regim capata trasaturi autoritare, începând cu 1907.

11. În context, cu referire la omul politic elen Stephanos Skouloudis (Στέφανος Σκουλούδης), prim-ministru al Greciei în perioada noiembrie 1915-iunie 1916, cunoscut pentru orientarea sa pro-germana, sustinator al angajarii Greciei în razboi de partea Puterilor Centrale. În materialul aparut în „Adevarul”, acestuia i se imputau „ura contra marelui Venizelos”, desconsiderarea idealului national elen si dorinta de a parveni.

12. „Datoria opozitiei – sa rastoarne imediat guvernul”, articol nesemnat, aparut în ziarul „Adevarul”, editia din 18 iunie 1916. Dincolo de hibele legate de guvernarea în sine, rechizitoriul reprezentat de întregul text al articolului îndreptat împotriva guvernului liberal se fundamenta pe teama ca si ultimele momente favorabile (pentru angajarea României în razboi – n.n.) ar fi putut fi irosite de „capul regimului de contrabandisti”.

13. Vezi, în acest sens, articolul „Presa nationala si presa vânduta”, nesemnat, aparut în ziarul „Viitorul”, editia din 18 iulie 1916. Este evident efortul depus pentru diminuarea climatului de agitatie politica, insistându-se tot mai mult pe faptul ca presa straina de interesele nationale rastalmacea sau mistifica actiunile guvernului, primejdiind, de facto, „interesele curat românesti” ce se aflau sub un continuu atac având drept scop „opera negativa de ratacire a opiniei publice”.

14. Vezi materialul intitulat „În valurile slavismului”, nesemnat, aparut în ziarul „Moldova”, editia din 12 iulie 1916.

15. Ibidem.

16. Ibidem. Pentru autor devenise evident ca momentul „actului cel mare, al conlucrarii militare cu rusii, era aproape”. Implicit si orientarea României fata de razboiul aflat în desfasurare.

17. Afirmatia respectiva, apartinându-i lui Octavian Goga: „Orice om cu dreapta judecata si cinstit va spune cum spun: cred în unul Dumnezeu. Cred în nimicirea Austriei”.

18. Vezi articolul cu titlul „Scrisoare domnului Octavian Goga”, semnat de V. Sion, aparut în ziarul „Moldova”, editia din 28 iunie 1916.

19. Vezi articolul cu titlul „Politica externa a domnului Take Ionescu”, nesemnat, aparut în ziarul „Steagul”, editia din 17 iunie 1916.

20. Ibidem.

21. Ibidem.

22. Articolul „Întrunirea studentilor de la Universitate”, aparut în ziarul „Universul”, editia din 20 iunie 1916.

23. Ibidem.

24. Ibidem. Vorbitorul a evocat, cu acelasi prilej, o discutie avuta cu însusi Regele, în care îi împartasise suveranului convingerea sa, aceea ca „studentul trebuie sa lumineze pe cei de jos si sa opreasca lasitatea celor de sus”.

25. Ibidem. Dupa alte discursuri, apartinând unor fruntasi ai studentilor, a fost votata o motiune în sensul celor discutate, iar apoi studentii au manifestat pe mai multe strazi din Capitala, în acelasi spirit.

26. ANIC, Fond Directia Politiei si Sigurantei Generale, Dosar nr. 50/1914, Nota elaborata la 4 septembrie 1914, fila 247.

27. Un astfel de punct de vedere era sustinut de profesorul I. Cantacuzino. În acelasi timp, prof. Tanoviceanu facea apel la studenti „sa nu manifesteze ci sa dea ragaz guvernului ca sa lucreze si opera începuta sa o duca la bun sfârsit”. Vezi ANIC, Fond Directia Politiei si Sigurantei Generale, Dosar nr. 50/1914, Nota din 4 septembrie 1914, fila 310.

28. Vezi descrierea Congresului amintit, precum si a evenimentelor ce au urmat în ziarul „Adevarul“, (1916), XXIX, No. 10550 si 10551, din 24 si 25 iulie 1916.

29. Vezi, în acest sens, referirile apartinându-i lui Ion Bulei, în Arcul asteptarii, Editura Eminescu, Bucuresti, 1981, p. 76. Este amintit, bunaoara, episodul în care este reprezentat salutul lui Poincaré în fata trupelor franceze la 14 iulie, care stârneste aplauze în rândul multimii ridicate deja în picioare, în sala de cinematograf.

30. Ibidem, p. 29.

31. Potrivit evaluarii apartinând lui Constantin Bacalbasa, în Capitala sub ocupatia dusmanului 1916-1918, Editura Ancora, Braila, 1921, pp. 7-8.

32. Ibidem, p. 8. Bacalbasa îl considera pe Nicolae Filipescu drept „cea mai simpatica si cea mai româneasca figura politica a momentului”.

33. Episoadele în care automobilul în care circula generalul Averescu era înconjurat de zeci de locuitori ai Bucurestilor, care îl aclamau pe general, cerându-i sa scape tara de dusmani, erau tot mai numeroase.

34. La rândul sau, Bratianu era preocupat de actiunile derulate de „interventionisti”, dorind sa menajeze susceptibilitatile diriguitorilor de la Berlin si Viena în legatura cu o potentiala interventie a României în conflict de partea puterilor Antantei.

35. Petre P. Carp, România si razboiul european, Bucuresti, Atelierele Societatii Anonime „Poporul”, 1915, p. 6.

36. Ibidem, p. 9.

37. Ibidem.

38. Ibidem, p. 10.

39. Ibidem. Ipoteza unei neutralitati definitive, atât de blamate de Carp, nu putea conduce decât la „lipsa de amici în afara, lipsa de mijloace în launtru si stagnatiune completa în înzestrarea tarei cu mijloacele de productiune”.

40. Vezi, în acest sens, articolul lui P. P. Carp, intitulat „Idealul National”, aparut în ziarul „Moldova”, editia din 1 martie 1915.

41. Ibidem. Era astfel dezvaluita convingerea lui Carp într-o viitoare/ potentiala alipire a Ardealului, într-un context ulterior, care sa nu implice conflictul deschis cu dubla monarhie.

42. Vezi consideratii in extenso, în acest caz, la Ioan Stanomir, Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2008, pp. 71-73.

43. Titu Maiorescu, România si razboiul mondial. Însemnari zilnice inedite. Editura Machiavelli, Bucuresti, 1999, p. 103. Însemnare datând din ziua de duminica, 6/19 decembrie 1915.

44. Ibidem.

45. Alexandru Marghiloman, Note politice, Vol. I., România si razboaiele balcanice (1912-1913). România si primul razboi mondial (1914-1916), Editura Scripta, Bucuresti, 1993, p. 161.

46. Ibidem, p. 162. Având la baza, din punct de vedere al educatiei, mai degraba influenta franceza, germanofilul Marghiloman si-a redactat de altfel mare parte din cunoscutele sale memorii (Note politice) în limba româna, folosind deseori însa si limba franceza, nicidecum limba germana, de care era complet strain.

47. Articolul respectiv, intitulat Politica externa a României, care fusese publicat în doua numere consecutive din „Noua revista româna” (Nr. 24- Vol. XV si Nr. 1-Vol. XVI (1914), avea sa fie inclus ulterior într-o lucrare care grupa mare parte din activitatea sa publicistica, intitulata Politica externa a României si atitudinea ei în conflictul european, Bucuresti, 1915, pp. 19-20.

48. Ibidem.

49. Ibidem, pp. 68-69.

50. Ibidem.

51. Articolul intitulat Cu cine trebuie sa mergem, semnat Al. Serban, aparut în „Flacara”, Anul III, Nr. 42-42, editia din 9 august 1914, pp. 1-2. Pe umerii decidentilor politici, ai monarhiei în special, este asezata responsabilitatea alegerii taberei si a momentului propice: „[…] deocamdata ei (cârmuirea - n.n.) au judecat si au hotarât: expectativa, cum s-a zis la început; neutralitatea, cum s-a zis mai pe urma, neutralitatea leala, cum s-a precizat de unii…datoria noastra este nu sa asteptam, ci sa veghem, sa dam acelora care ne conduc sprijinul unanimitatii constiintelor, sa fim încredintati ca nu exista decât o singura politica româneasca posibila, anume aceea care concorda cu aspiratiunile întregului nostru popor”.

52. Arhivele Nationale Istorice Centrale (ANIC), Fond Casa Regala, Dosar nr. 57/1914, Telegrama din 4 septembrie 1914, Sinaia, nenumerotata, fila 1.

53. Ibidem.

54. ANIC, Fond Casa Regala, Personale – Carol I, Note – Discursuri, Dosar 10 bis (septembrie-octombrie 1914), text olograf elaborat cu creionul, nedatat, 1 fila.

55. Edm. Beldiman, Schite si impresiuni din grele vremuri, Tipografia I. Branisteanu, Bucuresti, 1918, p. 25.

56. Ibidem, p. 26. Între lozincile „Ligii”, care îi repugnau lui E. Beldiman, cea mai blamata era: „Mai bine învinsi cu Quadrupla, decât biruitori alaturi de Puterile Centrale”.

57. Ibidem. Însusi prestigiul „Ligii Federatiei” era pus în discutie, prin minimalizarea conducerii acesteia, fiind recunoscute doar „câteva personalitati cu o onorabilitate incontestata”, restul fiind compus din politicieni de rând, cei mai multi corupti.