Intelectualii, noile personaje ale culturii medievale
Evoluţia culturii în Evul Mediu nu poate fi înţeleasă fără a ţine cont de progresele economice şi de renaşterea oraşelor. Odată cu abandonarea concepţiei cum că ştiinţa aparţine lui Dumnezeu, deci oamenii nu au dreptul moral de a o vinde, apare categoria intelectualilor medievali. Mai precis, a profesorilor. Mutaţia nu ar fi fost posibilă fără avântul oraşelor, la rândul său favorizat de progresele agricole care oferă surplusuri şi eliberează forţa de muncă.
Avem aici o mutaţie a sistemului celor trei ordine, în cadrul căruia oratores, cei ce se roagă, sunt şi cei care au monopolul asupra activitătii didactice, care nu reprezintă însă principalul aspect din viaţa lor. Autorii de cronici sau istorii se definesc în primul rând drept călugări, episcopi, pentru că specificitatea domeniilor nu există şi pentru ca îşi câştigă existenţa datorită calităţii de clerici. În secolul al XII-lea însă apar pe scenă savanţii, conştienţi că reprezintă ceva nou întrucât se denumesc pe ei înşişi moderni. Dar moderni are, paradoxal, sensul de imitatori al anticilor, consideraţi specialiştii. Bernard, conducătorul şcolii de la Chartres, spune că “noi nu suntem decât pitici cocoţaţi pe umerii unor uriaşi. Vedem deci mai bine şi mai departe nu pentru că vederea noastră ar fi mai ageră sau am fi mai înalţi, ci pentru că ei ne înalţă în aer şi ne poartă pe înălţimea lor gigantică”.
Dorinta de progres şi de înălţare culturală poate fi pusă pe seama mai multor factori. Orientul aduce o contributie importantă, sursă a bunurilor de lux materiale şi culturale precum manuscrisele gânditorilor greci găsite de arabi pe teritoriile bizantine, traduse în arabă de creştinii monofiziţi. Traducerile arabe vor ajunge în Occident prin Sicilia, datorită cosmopolitismului curţii de Palermo, sau prin Spania, unde Islamul şi creştinismul nu se află doar în conflict, ci şi în dialog cultural. Statele cruciate nu au niciun rol în transmiterea acesta, ba dimpotrivă, ard bibliotecile strânse de califii musulmani.
Occidentul l-a redescoperit pe Aristotel, care pune la dispoziţie noi metode de gângire:logica şi raţionamentul, care combinate cu gândirea creştină dau naştere scolasticii medievale. Pe scurt, se încearcă aplicarea raţiunii în textele sfinte, cu scopul nu de a demonta adevărurile credintei, ci de a le întări. Pe lângă traducerile din grecă prin intermediarul arab, se preiau şi cunoştinţe arabe, dezvoltate la rândul lor pe baza unor elemente bizantine, persane, indiene. Ne referim aici în speţă la artimetică, algebră (lucrările lui Al-Khwarizmi), medicină (Canonul lui Avicenna va rămâne cartea de căpătâi a medicilor occidentali până în secolul al XVII-lea), astronomie, botanică sau agronomie. Nici împrumuturile din filosofie nu sunt de neglijat:Alfarabius, Avicenna sau Averroes fac cunoscute vesticilor sintezele aristoteliciene din spaţiul arab. La Chartres, Paris, Laon, Reims, Orleans efervescenţa culturală stă sub semnul ideii de translatio studii, transmiterea ştiinţelor.
Universităţi şi învăţământ
Dacă în secolul al XI-lea se încearcă sprijinirea şcolilor monsatice, în secolele următoare, datorită acumulărilor din domeniile ştiintei şcolile din mediul urban tind să se elibereze de tutela bisericească, orientându-se spre un învăţământ practic. Scolile vestite atrag prin prestigiul profesorilor studenţi din toate colţurile Europei. Unii clerici duc o viaţă cu adevărat aventuroasă, într-o continuă mişcare din dorinta de a audia cât mai multe cursuri din cât mai multe locuri. Experienţele îi determină să îşi exprime părerile critice faţă de societatea care pare îndepărtată de idealurile lor, rezultând o poezie latină adunată în culegeri precum Carmina Burana. Goliarzii, stundenţii rătăcitori, vor de naştere unui nou model mental medieval.
Mai citeste:
Carol cel Mare, un promotor al renasterii culturale
Studiile itinerante aveau şi un mare inconvenient:masele turbulente de goliarzi deveneau uneori imposibil de controlat. Se cerea crearea unor instituţii care să îi adune pe profesorii de diferite specialităţi la un loc, care să ţină cursuri fixe, atrăgând şi studenţi care vor să stabilizeze. Dezvoltarea oraşelor, organizarea lor autonomă precum şi existenţa corporaţiilor permit intrarea în scenă a unor noi şi interesante personaje:universitaţile.
Universitatea are o organizarea similară celei a breslelor şi ghildelor din oraşe. Îi grupează pe profesori şi studenţi, sau uneori doar pe studenţi ca în cazul Bolognei, cu scopul de a le apăra drepturile în faţa autorităţilor civile şi religioase. Dar în acelaşi timp universitatea este o instituţie a Bisericii, centrată pe teologie, care urmăreşte să formeze clerici instruiţi, capabili să devină la rândul lor profesori. Papalitatea oferă sprijin universităţilor în faţa autorităţii civile, reuşind să le aducă sub control. Controlul îl observăm de pildă în privilegiile acordate dominicanilor şi franciscanilor, ordine nou înfiintate pentru a supune oraşele influenţei papale.
Cum era organizată universitatea? Instituţia, bazată pe predare şi învăţare şi beneficiind de privilegii de imunitate, are o largă autonomie. Fiecare universitate îşi stabileşte programul de studii, condiţiile de acces, desfăşurarea examenelor. Profesorii şi studenţii nu sunt judecaţi de justiţia civilă, ci de cea a episcopului, pentru că în fond universitatea este o moştenitoare a şcolii episcopale. Pentru a-şi impune punctul de vedere, universitatea poate apela la grevă, privând oraşul de avantaje materiale şi de prestigiul unei comunităţi ştiinţifice. De exemplu, în 1229 profesorii şi studenţii părăsesc Parisul vreme de doi ani, până când regele Ludovic al XII-lea este de acord cu revendicările lor. Se poate ajunge şi la secesiune, când profesorii şi studenţii nemulţumiţi pleacă dintr-un centru universitar şi întemeiază un altul. Este cazul Universităţii din Leipzig, pe care o fondează cei care părăsesc Praga în urma conflictului cu Ian Hus şi susţinătorii acestuia.
Cum sunt remuneraţi profesorii? Prin două căi:fie sunt plătiţi de studenţi, fie primesc o funcţie bisericească, dar numai la nivel formal, pentru că principala lor obligaţie este aceea de a preda. Ei sunt cei cu licentia docendi (autorizaţia de a preda), noii oameni de cultură, intelectuali care îşi câştigă existenţa datorită cunoştinţelor lor, pe care le împărtăşesc celorlalţi. Pot fi comparaţi cu meşteşugarii, cei care practică o meserie de pe urma căreia trăiesc. Oamenii instruiţi ai primelor secole au un statut diferit, pentru că sursa lor de venit nu provine din împărtăşirea cunoştintelor, ci din calitatea de preot sau călugăr.
Studenţii nu au mereu posibilitatea de a se întreţine singuri, de aceea caută burse, protectori sau ocupaţii care să le asigure subzistenţa. În ajutorul studenţilor săraci se înfiinteaza “colegii”, care la început oferă cazare şi masă dar sfârşesc prin a ajunge şi ele instituţii de învăţământ. Cazul cel mai faimos este al colegiului fondat de Robert de Sorbon la Paris în secolul al XIII-lea, care va deveni Universitatea din Sorbona.
Cum se desfăşura procesul de învăţământ? Universitatea dispunea de patru facultăţi, adica grupuri de profesori şi studenţi care se ocupau de aceeaşi disciplină. Prima, care trebuia absolvită pentru a primi accesul la celelalte, era facultatea de arte, unde se studiau artele liberale şi studiile se terminau printr-un examen care conferea gradul de bacalaureat. Apoi studentul avea de ales între alte trei facultăţi:drept civil sau bisericesc (cele mai căutate univeristăţi fiind Bologna şi Oxford), medicină (faimoase fiind Salerno şi Montpellier) sau teologie, regina tuturor domeniilor, cu centrul cel mai recunoscut la Paris-Sorbonna. Dacă studentul absolvea cursurile acestor facultăţi şi trecea de examenul final, primea autorizaţia de a preda, licentia docendi, de unde şi denumirea actuală de licenţă.
Ce şi cum se preda? De multe ori era vorba despre comentarii vaste ale textelor autorităţilor:Biblia, Aristotel, Hippocrate, etc., urmate de discuţii, polemici. Studenţii se familizarizau cu tehnicile discursului şi argumentării. Scolastica presupunea analiza limbajului pentru a depista termenii adecvaţi în comunicare, precum şi cunoaşterea metodelor dialecticii, deci a legilor demonstraţiei. Accentul excesiv pus pe operele autorităţilor unanim acceptate sporea pericolul unui servilism intelectual şi a lipsei opiniei personale. Un punct pozitiv consta în apelul la raţiune care se dorea aplicată pe Biblie, numai că treptat scolastica a căzut în dispute lipsite de substanţă şi îndepărtate de realitate. Critica umaniştilor nu va întârzia să apară.
Circulaţia cărţilor este o consecinţă importantă a activitaţii universitarilor. Creşte nevoia de manuscrise, se înmulţesc atelierele de copiere, se reproduc din ce în ce mai multe materiale de studiu la preţuri mai mici. Se răspândeşte hârtia ca urmare a cererii tot mai mari de cărţi de specialitate, cerere care va conduce în cele din urmă la marea revoluţie a tiparului din secolul al XV-lea.
Recomandare:
Jacques Le Goff, Civilizaţia Occidentului Medieval, Bucureşti, 1980;
Jacques Paul, Biserică şi cultură În Occident, Bucureşti, 1996.