Întâiul rege român al Daciei creștine – un proiect medieval
Astăzi, Dacia veacurilor trecute înseamnă pentru mulți o sumă de descoperiri arheologice fascinante și o colecție de convingeri „de frontieră”, cel puțin la fel de fabuloase. În orice caz, fie că se clamează ideea că dacii „au creat Roma”, fie că se susține că forța de pe Tibru a înfrânt niște simpli barbari, o bună parte a acelei Dacii a devenit provincie a Imperiului Roman.
Pentru alții, nu puțini (cititul nu mai este apanajul unei elite, indiferent de calitatea lecturii), Dacia din istorie corespunde și României, așa cum au văzut-o și destui membri ai generației de la 1848, când înflorise ideea daco-românismului, ca suport teoretic al edificiului nostru național. Dacia semnifică unirea/unirile – făptuită/e ori numai plănuită/e – a(le) principatelor de la Dunăre și de la Carpați, în ordine alfabetică: Moldova, Transilvania și Țara Românească.
Aici, întâietatea în gândirea „proiectului dacic” și-o dispută Sigismund Báthory (un maghiar dintr-o familie de asupritori de secui) și Mihai Viteazul (un autentic prinț oltean, dacă s-ar verifica fără dubii vița sa domnească). Din rațiuni cronologice, se mai zice că Mihai l-ar fi imitat în planul său dacic pe Sigismund. Dar ce era Dacia medievală? Se știe că în Evul Mediu, sub raport politic și statal, termenul de Dacia a fost aplicat în primul rând Regatului Danemarcei (numit, totuși, cu precădere Dania în izvoarele medievale). Nu este lipsit de interes nici faptul că aria Danemarcei a fost denumită și Gothia de la începutul Evului Mediu. Aceasta a dus la o serie de discuții privitoare la identitatea goților și geților din sursele postromane și medievale timpurii (este cazul celebrei Getica, a lui Iordanes, de la mijlocul secolului al VI-lea).
Pe lângă toate acestea, a mai existat o Dacie. A apărut înainte de bătălia de la Mohács (1526). Ea fost acceptată politic în Europa vreme de decenii.
Din arhive și biblioteci „neumblate”
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, la vremea ridicării identităților naționale moderne în Europa Central-Răsăriteană, fie că aceste identități aveau sau nu chip statal, istoriografia română a început să intre în marile arhive și biblioteci apusene. Sursele locale din Principate se risipiseră în vâltoarea vremurilor. Ca și la „casele mai mari” (ne referim – de pildă – la istoriografia maghiară sau la cea polonă), istoricii români s-au bazat uneori pe munca arhiviștilor și bibliotecarilor occidentali. Ei au adunat sursele pe care le-au socotit relevante/suficiente. Astfel, s-a ajuns ca unii istorici români să publice documente pe care nu le văzuseră (și înțeleseseră) și, mai grav, ca numeroase izvoare să rămână pierdute în arhive și biblioteci, nu numai pentru câțiva ani, ci chiar pentru mai bine de un secol. Două exemple sunt utile în contextul de față.
Traducere: "Hungaria Polonia et Dacia et Crouatia
Archivio di Stato di Venezia, Venezia, Senato Secreti, Deliberazioni, reg. 36. 1496-1497 [1 martie 1496-28 februarie 1498], [„pagina” 11]. Birocratic, inserţia Croaţiei pare să fi fost dictată de faptul că singurele date de la rubrica Hungaria, Polonia et Dacia îl priveau pe Ioan Corvin, deşi în toate cele trei „componente de bază” multe se întâmplaseră după martie 1496. Aparent însă nu şi pentru senatul venet.
1. În ajunul campaniei lui Mehmed al II-lea din Moldova (1476), familia lui Ștefan al III-lea cel Mare, cu o numeroasă suită, s-a refugiat la Veneția pe cheltuiala Republicii Sfântului Marcu. Pentru a înțelege ce reprezenta pe atunci Veneția, să ne imaginăm o structură continentală care îmbina rețeaua de astăzi a Bruxellesului cu petrolul Norvegiei și proiectele țărilor nordice.
Documentul, publicat pe rând de A.D. Xenopol (1907) și Nicolae Iorga (1914), era în esență un banal înscris administrativ venețian de uz intern. Actul demonstra însă, dincolo de tăgadă, sprijinul considerabil primit de către Ștefan din partea Republicii. Deschidea și o tulburătoare posibilitate: Ștefan cel Mare a fost cetățean și nobil al Veneției, cum fuseseră înaintea sa Ștefan Dușan ori Gheorghe Branković, sau, chiar în vremea domnului Moldovei (de la 1496-1497), Ioan Corvin, ducele Croației, fiul nelegitim al regelui Matia Corvin.
2. Tot la 1476, după campania lui Mehmed al II-lea din Moldova, s-a pus problema rentabilității subvențiilor de cruciadă, în special pentru Ștefan al Moldovei, dar și pentru Matia al Ungariei. Mehmed trebuise să se retragă, dar obiectivul cruciat fusese ratat. Cu precădere din cauza disfuncționalităților interne ale Ungariei și Moldovei, sultanul scăpase din capcana care-i fusese întinsă. În consecință, s-a cerut demiterea lui Ștefan, athleta Christi. Senatul și dogele Veneției au intervenit rapid cu succes la Roma. Ștefan a rămas „atlet”.
Așezat în mijlocul numeroaselor rapoarte ale lucrărilor secrete ale senatului, actul a fost uitat până în 2005. Sursa demonstra, dincolo de orice îndoială, că a fi „atlet” nu era doar un titlu măgulitor (lipsit de substanță practică), ci corespundea unei „dregătorii” militare de prim rang a Creștinătății (predecesorul lui Ștefan ca „atlet”, albanezul Skanderbeg, fusese și el la un pas să-și piardă funcția, învins fiind de Mehmed la 1466).
De la Ungaria et Valachia la Hungaria, Polonia, Dacia et Crouatia
Riguroasa birocrație venețiană avea și un obicei demn de notat: fișa, adică stabilea rubricile de indici și denumirile lor pentru registrele secrete ale senatului de dinaintea anului nou venețian (1 martie). Registrele, foarte valoroase și datorită focului care a mistuit o mare parte a arhivelor venețiene în anii 1570, acopereau în general un an venețian, adică de la 1 martie până la 28 sau 29 februarie.
În 1475, cu cel puțin două săptămâni înainte ca vestea marii victorii lui Ștefan de la Vaslui asupra trupelor lui Mehmed al II-lea (10 ianuarie 1475) să fie confirmată și să devină publică în mod oficial, Veneția a unit Ungaria și Moldova în formula, titlul de rubrică, Ungaria et Valachia, după chipul și asemănarea unor formule deja clasice, precum Imperator et tota Germaniae (împăratul romano-german și principii de sub ascultarea sa). Ungaria et Valachia a rezistat în registrele republicii până la începutul anului 1481.
Veneția a luat act de noul tratat dintre Matia, cu care avea de câțiva ani relații proaste, și Ștefan, a cărui importanță scăzuse după pacea otomano-venețiană din 1479. După Antonio Bonfini, ultimul cronicar oficial al lui Matia, era un acord pe picior de egalitate, un foedus. El reașeza relația dintre Buda și Suceava (peste un an, Matia i-a promis, pentru prima dată după Baia, un domeniu în regat lui Ștefan, vrednic zelator fidei, conform cuvintelor regelui).
Pentru a înțelege forța unor asemenea formule, sunt de reținut două aspecte: primul, Veneția păstra astfel de titluri de rubrică ani de-a rândul, chiar dacă sub ele nu erau inserate date în registre; al doilea, de la 1489 (înainte de 1 martie), Veneția a unit în rubrică Ungaria și Polonia. Ele erau în conflict deschis, din pricina Moldovei și Rusiei Moscovite (aliată deopotrivă cu Buda și Suceava) și a succesiunii lui Matia. Fiul lui Iancu de Hunedoara își dorea ca Ioan să-i urmeze la tron, fie singur, fie alături de însuși Maximilian I, fiul împăratului Frederic al III-lea de Habsburg. Respingea orice posibilitate ca vreun vlăstar al Casei de Jagiello, condusă de Cazimir al IV-lea al Poloniei, să-i fie urmaș. După moartea lui Matia (1490), a fost impus și s-a impus ca rege al Ungariei fiul lui Cazimir, Vladislav al II-lea. Dorința Veneției de la 1489 fusese împlinită.
Cruciaţii „daci” ai Papalităţii din vara anului 1490 [rândul al unsprezecelea de sus în jos]
Înainte de 1 martie 1496, Veneția și-a schimbat abordarea. Ea a alăturat Ungariei și Poloniei o anumită „Dacie”. Formula lansată la 1489 s-a transformat în Hungaria, Polonia et Dacia. În vest, dar și spre Răsărit, republica depindea tot mai mult de Roma papei Alexandru al VI-lea Borgia și de Maximilian I, regele romanilor, pe care Vladislav al II-lea trebuise să-l accepte drept co-rege de iure al Ungariei (1491). La granițele răsăritene ale Creștinătății, de la 1494 Casa de Jagiello decisese detronarea lui Ștefan cel Mare și înlocuirea sa cu Sigismund, singurul dintre fiii lui Cazimir al IV-lea († 1492) care nu era încă monarh ori prelat cu drepturi depline. Dar, din toamna anului 1492, când bailul (ambasadorul) ei de la Istanbul fusese expulzat de Baiazid al II-lea, Veneția îl reactivase pe Ștefan drept „căpitan” al Republicii Sfântului Marcu în Răsărit. Ea îi și oferise, se zicea, o finanțare de 70-80.000 de ducați.
În acest cadru, în rând cu Polonia și Ungaria, s-a ridicat Dacia. Jan Albert al Poloniei încă nu strânsese oastea contra Moldovei. Fratele său, Vladislav al II-lea, încă nu-i contestase lui Ștefan succesiunea în Moldova prin ultimul său fiu legitim, Bogdan al III-lea, și posesia asupra domeniilor transilvane. Aceasta s-a petrecut după ce Alexăndrel, fiul (nelegitim) și moștenitorul moldav al lui Ștefan și coproprietar al feudelor concedate de Matia (1489) și confirmate de Vladislav (1492), a dispărut în condiții tulburi, în iulie 1496.
La acea vreme însă, procedurile pentru înnobilarea venețiană a lui Ioan Corvin, care rezistase în Croația în pofida atacurilor lui Vladislav, fuseseră demarate. Până la sfârșitul lui februarie 1498, când s-a închis registrul în care Dacia a apărut pentru prima dată alături de Ungaria și Polonia, Croația, deși unită personal cu Ungaria de la 1102, a fost adăugată la rubrică celor trei puteri. Solii lui Ștefan și Ioan Corvin au mers apoi împreună la Veneția.
Asocierea Hungaria, Polonia, Dacia et Croatia a rezistat vreme de trei decenii. Boemia nu era inclusă în formulă. Rege, mai exact unic rege după dispariția lui Matia, îi era Vladislav al Ungariei, care a fost urmat în dubla sa calitate monarhică de fiul său, Ludovic al II-lea (1516-1526). În pofida disensiunilor, dure adesea chiar în vremea fraților Jan Albert și Alexandru (ajuns ulterior, între 1501 și 1506, și rege al Poloniei), Lituania forma o uniune cu Polonia încă de la 1385. Cu atât mai importante au fost individualizarea Croației și mai ales inventarea Daciei, singura componentă neîncoronată oficial a asocierii.
Ștefan, „contele Transilvaniei”, stăpân peste jumătate din Ungaria
Germenii schimbării pot fi documentați începând din iarna lui 1493-1494. Atunci și-a făcut apariția „Ștefan, contele Transilvaniei”. Mereu în conflict cu Ioan Corvin, el a figurat ca atare în surse venețiene, habsburgice și bavareze până în primăvara anului 1496, când Veneția și Maximilian au stins disputa dintre „conte” și Ioan. În loc, au apărut Dacia și Croația, alături de Ungaria și Polonia. Unul dintre actele privitoare la „Ștefan, contele Transilvaniei” a fost publicat în 1894 (?) și în colecția românească de documente Hurmuzaki, în volumul al VIII-lea, conținând surse venețiene.
Nici un Ștefan nu era voievod al Transilvaniei. După aproape 14 ani de „domnie”, Ștefan Báthory, unul dintre principalii susținători ai lui Vladislav al II-lea la 1490, își pierduse dregătoria în iarna anului 1492-1493, oficial din cauza protestelor secuilor împotriva abuzurilor sale. Co-voievod (singur voievod de la 1495) a devenit Bartolomeu Drágffy, din neamul Drăgoșeștilor.
Din vara lui 1489, fiica lui Bartolomeu, fostul paharnic al lui Matia, era soția lui Alexăndrel, fiul lui Ștefan cel Mare. Darul regal de nuntă fusese trimis de către însuși Matia din taxele orașului său natal, Cluj. Un mai târziu, în timpul luptelor pentru tronul Ungariei, Maximilian le ceruse stărilor Transilvaniei să-l accepte pe Ștefan drept „guvernator” în numele său.
Proclamația transilvană a lui Maximilian, din august 1490, a fost tipărită de Viena spre sfârșitul lui 1849, după înfrângerea revoluției din Ungaria, când numai oamenii crăișorului Avram Iancu își păstraseră armele. A fost reeditată după 15 iunie 1914, de către Endre (Andrei) Veress, istoric al relațiilor româno-ungare, înainte și după Marele Război. Tot atunci, Veress a publicat și porunca lui Matia pentru darul de nuntă din vara lui 1489.
La 1849, Viena a ținut în rezervă scrisoarea lui Ștefan către tatăl lui Maximilian de la sfârșitul lunii iulie 1490. Ștefan îl recunoștea pe Frederic al III-lea drept suzeranul său și rege al Ungariei. Îi cerea în schimb să împartă – așa cum o făcuse deja cu Matia, prin tratatul de la Wiener Neustadt (1463) și cum avea să o facă cu Vladislav, prin pacea de la Bratislava (1491) – autoritatea regală asupra Ungariei cu Ioan. Ștefan simțea, pe bună dreptate, că Ungaria era prea ostilă Habsburgilor ca să-i accepte fără sprijinul partidei huniade.
Însumând aceste date cunoscute de dinainte de 1900 (numai scrisoarea lui Ștefan către Frederic a fost publicată abia în 2006), între anii 1493/1494 și 1496, doar Ștefan al Moldovei putea fi socotit „conte al Transilvaniei” (funcție care nu a existat niciodată în realitate). Așa cum se știa de la 1813 (și cel târziu prin analiza maghiară din 1894), în registrele regalității ungare din acei ani (1494-1495), Ștefan era cel mai mare latifundiar din Transilvania și unul dintre primii zece feudali din regatul ungar, acum al Casei Jagiello.
Din acest motiv, când s-a declanșat ofensiva pentru detronarea lui Ștefan, una dintre primele acțiuni ale partidei jagiellone a fost blocarea domeniilor sale din Transilvania. Tot din acest motiv, numeroși nobili și prelați ungari i-au ținut partea lui Ștefan în cursul anului 1497 (însuși Vladislav a trebuit să se refugieze din primăvară și până în toamnă la Praga, după cum se știa încă din 1813, de la Johann Christoph von Engel, care nu fusese un prieten al „valahilor”, dar care a avut acces și la surse astăzi pierdute). Nu mai este, astfel, de mirare de ce Bartolomeu Drágffy a intervenit în Moldova, peste capul lui Vladislav, cu oastea Transilvaniei în sprijinul lui Ștefan, punându-l în fapt pe Jan Albert pe drumul spre Codrii Cosminului.
În luna februarie 1498, Maximilian I a putut transmite, ca urmare, prin intermediul lui Ștefan, un mesaj „Regilor Catolici” (Ferdinand de Aragon și Isabella de Castilia). „Valahul” (adică Ștefan) ținea „jumătate” din Ungaria. Cealaltă „jumătate” a Ungariei îl chema pe Maximilian. Acesta propunea, în consecință, „însănătoșirea” continentului care avea Peninsula Iberică drept cap, conform lui Maximilian. El desena, prin Ștefan, prima Europa Regina, acea „doamnă Europa” care a făcut carieră în anii 1500, sub Carol Quintul și Filip al II-lea.
Ca orice bun politician, Maximilian, un fel de Napoleon al III-lea ante litteram, îl învinovățea însă (și) pe Ștefan pentru conflictul dintre el și regii Ungariei și Poloniei, întrucât Ștefan se sprijinea pe turci. Maximilian uita că domnul român îi intermediase acordul imperial dintre regele romanilor și sultanul Baiazid al II-lea. Acordul fusese încheiat în vara lui 1497, sub privirile binevoitoare ale reprezentanților Romei și Veneției (și desigur ai Sucevei). Fusese punctul culminant a ceea ce partida jagiellonă din Ungaria a numit „conspirația” lui Maximilian și Ștefan contra fraților Vladislav și Jan Albert.
Proiectul de reformă a Europei al lui Maximilian din 1498 era cunoscut din 1907, adică de dinaintea Primului Război Mondial. Raportul jagiellon asupra „conspirației” a stat în Arhiva Națională a Ungariei până în 2008, la două decenii după schimbările din 1989 și după apariția Istoriei Transilvaniei în trei volume la Budapesta în 1986.
Doi „crăișori ai valahilor” și un Re de Dacia
Disputele dintre Ștefan și Ioan Corvin (1494-1496), domnul abandonându-l pe Ioan (după ce acesta a izbutit să piardă Sfânta Coroană a Ungariei, aflată în posesia sa, în fața susținătorilor lui Vladislav, la 1490), determină o dublă întrebare: cât de veche era această Dacie și cine trebuia să-i fie rege? Întrebarea se impune deoarece, de la 1888 (tot Viena a amintit Budapestei această problemă), se știa că Matia fusese dispus, la sfârșitul domniei, să împartă stăpânirile Sfintei Coroane cu Casa de Habsburg. Acesteia îi revenea Ungaria propriu-zisă, în vreme ce Bosnia și Croația îi rămâneau lui Ioan.
Ne-ocultat, încă de la aniversarea Mileniului maghiar (896-1896), de o bună parte a istoriografiei maghiare, planul lui Matia nu spunea – în copia de epocă păstrată la abația din Admont (Austria) – nimic despre estul Ungariei. În august 1490, acolo îl dorea Maximilian pe Ștefan drept guvernator. Mai mult, după cum se știa încă din 1991, de la Eugeniu al IV-lea (1436), Mitropolia Moldovei avea, pentru și în numele Papalității, autoritatea asupra creștinilor de rit grec, cu excepția sârbilor, din răsăritul Ungariei. Până în 2011, istoriografia română ignorat această realitate.
Proclamația lui Maximilian și bula papei Eugeniu sunt aspecte exotice, pe care exacerbarea istoriografică a conflictelor medievale româno-române a tins să le marginalizeze. Dar oamenii din trecut vedeau lucrurile altfel. După cum se cunoștea de multă vreme, cronicile Țării Românești i-au dat lui Ștefan 17 ani de domnie la sud de Milcov. Cei 17 ani (16, într-o variantă) se așezau precis între prima mare campanie antiotomană a lui Ștefan din Țara Românească (1473) și dispariția lui Matia (1490). Legătura – românească îi putem spune (în mod cert acum) – dintre cei doi ar fi trebuit să devină evidentă din 1902. Atunci, un pasaj din cronica lui Bonfini a intrat și în istoriografia română modernă.
Un mare apărător al originilor „valahe” – adică românești – ale Huniazilor, din care a extras gloria romană a lui Matia, Antonio Bonfini, nu a trecut sub tăcere faptul că, la urcarea sa pe tron în 1458, tânărul Matia fusese batjocorit de destui nobili drept „regișor/crăișor al românilor” (Valachorum regulus). A transformat titlul în însemn de glorie romană al familiei lui Iancu, care i-a cerut drept de refugiu doar tatălui lui Ștefan, Bogdan al II-lea, dintre toți domnii români.
La 1492, Ștefan a blocat de două ori ofensiva otomano-tătară împotriva Ungariei. Trăitor într-o Ungariei tot mai ostilă față de moștenirea lui Matia, a cărui „tiranie” fusese denunțată de o bună parte a elitei imediată după ce se stinsese, Bonfini a trecut titlul de „crăișor al românilor” asupra Ștefan cel Mare.
Ștefan apărea drept succesorul – românesc – al lui Matia. Dar nu era el oare uzurpatorul lui Ioan Corvin? Conflictul dintre cei doi, dintre anii 1493/1494-1496, nu se datora tocmai ambițiosului domn al Moldovei? Oare nu a fost un caz de „Sigismund Báthory versus Mihai Viteazul” avant la lettre? Sunt îndoieli care se pot impune în fața surselor. Să privim, astfel, izvoarele.
1. În numele cruciadei, care trebuia condusă de Matia și Maximilian (fiul se certase cu tatăl și se aliase cu Matia, pe care Frederic îl ura), Inocențiu al VIII-lea a refăcut alianța dintre Buda și Suceava în 1489, eliberându-l pe Ștefan de omagiul prestat lui Cazimir al IV-lea (1485).
2. După cum el însuși îi recunoștea lui Frederic al III-lea, Ștefan i-a jurat credință – împreună cu fiii săi (Alexăndrel și Bogdan) – lui Matia și Ioan.
3. La congresul cruciat de la Roma (martie-iulie 1490), început înaintea morții subite a lui Matia, „dacii” au apărut după unguri, boemi și polonezi, drept cruciații ai Romei.
4. După cum se știa, dar mai greu se accepta, de la Sixt al IV-lea și până la Leon al X-lea, „valahii” au fost siguri cruciați de rit grec ai Papalității în actele acesteia.
„Dacii” de la 1490 s-au păstrat în singurele copii medievale a lucrărilor congresului de la Roma. Aceste copii au aparținut bibliotecii umanistului Hartmann Schedel din Nürnberg (astăzi la München). În aceasta fost găsită și așa-numita „Cronică moldo-germană” (1502), sau în original „Cronica scurtă a lui Ștefan, voievodul Moldovei și al Țării Românești”, după cum fusese prezentat el, ca duce în acel caz, de către Maximilian la Reichstag-ul de la Freiburg, imediat după lansarea proiectului european al regelui romanilor (1498).
Textul cifrat, elaborat în cancelaria milaneză, de la începutul anului 1489, trimis lui Matia Corvin, regele Ungariei, socrul nepoatei de frate a ducelui Ludovico Sforza
Structura teritorială şi tematică a cifrului pe cuvintele sale cheie (pe „subiecte”)
Cronica, celebră astăzi, inclusă în catalogul tipărit al bibliotecii din München de la începutul anilor 1890, a fost publicată pentru întâia oară de către un istoric și politician polonez, Olgierd Górka, în 1929. „Dacii” aceștia, evocați la Roma/München, arată că ideea – cruciată și desigur politică – a acestora a premers dispariției lui Matia și a fost păstrată după moartea sa, inclusiv în vremea violentelor lupte pentru tronul Ungariei. Pe atunci, o veritabilă psihoză „valahă” părea să cuprindă Buda. Dregători, aflați în poziții cheie, care nu aveau, cel mai probabil, vreo origine românească (erau fie sârbi, fie chiar secui), erau înfățișați drept „valahi crescuți de mici” de Matia (fapt cunoscut din anii 1870, prin intermediul edițiilor maghiare de surse).
Asta era ceea ce transmiteau spionii milanezi din Ungaria. Milanul ținea, poate, cea mai bună rețea de informatori din Europa, alături de Roma și Veneția. Avea tot interesul să urmărească situația din Ungaria. De la 1487, nepoata ducelui milanez, Lodovico il Moro Sforza, Bianca Maria, era soția (prin procură) a lui Ioan Corvin. Nu întâmplător, tot Milanul oferă răspunsul la întrebarea: a cui era Dacia? Milanul îi cunoștea bine pe Huniazi. Aici își făcuse ucenicia, în anii 1430, Iancu de Hunedoara, slujindu-l pe crudul duce Filippo Maria Visconti.
La 27 februarie 1489, cancelaria Milanului a transcris textul cifrat redactat de cancelarul Giovanni Francisco Oliva și de arhiepiscopul ales al Milanului, Guidantonio Arcimboldo, și folosit în corespondența cu Matia. În copia păstrată, textul era împărțit în patru coloane, deopotrivă politice și tematice. Cifrul introducea un nou stat și un nou monarh: Dacia și „regele” ei. Cele două concepte erau acceptate și de către Matia, celălalt utilizator al cifrului.
În text, „Regele Daciei” era plasat și clasat (în coloană, de sus în jos) sub Ungaria și Polonia, cu regii lor, dar deasupra regelui Boemiei și la același nivel cu cardinalii de la Roma, cu Austria din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană și cu Anglia în Apus. Așezarea regelui Daciei, în coloana a III-a a cifrului, după regii Ungariei și Poloniei și înaintea regelui Boemiei și a lui Ioan Corvin, și nu în coloana a IV-a a cifrului cu monarhii din nordul și vestul Europei, împiedică atât identificarea acestui re de Dacia cu Ioan, cât și cu regele Danemarcei, tot un Ioan (de Oldenburg) pe atunci (1481-1513).
La începutul anului 1489, alianța dintre Matia și Ștefan a fost oficializată de către Inocențiu al VIII-lea. Papa i-a și promis, peste capul lui Cazimir al IV-lea, coroana regală a Rusiei lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Ștefan (fiul și moștenitorul desemnat al lui Ivan al III-lea, Ivan Ivanovici, și Evdochia, fata lui Ștefan, erau soț și soție de aproape șapte ani). Conform cifrului milanez, Suceava își primea și ea regele, al Daciei, Ștefan cel Mare. Textul s-a păstrat în fondul Ungheria de la Milano și a fost uitat până în 2016.
Matia Corvin la Putna și moștenirea Vlahiei la Athos
În 1909, Ioan Bogdan a publicat așa-numitele Letopisețe de la Putna (I și II), păstrate la Sankt-Petersburg. Astăzi, istoricii sunt de acord că ele sunt cele mai vechi cronici moldovenești, începute sub Ștefan și întinse până în ajunul bătăliei de la Mohács (1526)/până la sfârșitul anilor 1510, în cazul variantei actualizate începând cu anul 1498. Moartea unui singur personaj, nelegat de familia lui Ștefan ori care nu era față bisericească, era pomenită în aceste letopisețe: moartea lui Matia, care fusese creștin de rit latin, nu de rit grec. Cu toate că nu exista urmă de îndoială în letopisețe că Matia pierduse în fața lui Ștefan la Baia (1467), ele accentuau faptul că apoi Matia îl dăruise pe Ștefan în „Țara Ardealului”, așa cum apoi, la 1497, Ștefan l-a dăruit pe „cuscrul său Birtoc [Bartolomeu Drágffy], voievodul Ardealului” (trebuie subliniat că soția lui Alexăndrel putea fi numai creștină de rit latin, ca fiică a lui „Birtoc”).
Hungaria, Polonia, Dacia et Crouatia Archivio di Stato di Venezia, Venezia, Senato Secreti, Deliberazioni, reg. 39. 1502-1503 [1 martie 1502-29 februarie 1504] , [„pagina 10”]. Abia din acest registru, Croaţia a devenit „membră cu drepturi depline”. Două explicaţii pot fi avansate, ambele legate de Ioan Corvin: 1. El se distinsese în luptele cu trupele otomane. 2. Ioan părea să aibă o şansă la tronul Ungariei. Vladislav al II-lea Jagiello, nedoritul urmaş al lui Matia Corvin, tot nu avea copii.
La 1498, călugării de la Putna au operat o modificare în cursul cronicii (de aici și existența a două letopisețe): au șters „înșelăciunea” făptuită de latini la „Florenția” (adică la Conciliul de la Ferrara-Florența, unde, în 1439, fusese decisă unirea Bisericilor). Modificarea are o triplă relevanță.
În primul rând, la 1473, Ștefan a pornit asupra Țării Românești și contra lui Mehmed. Domnul i-a scos pentru totdeauna din sfat pe ierarhii Moldovei. La 1499, ierarhii Moldovei au confirmat pacea tripartită de la Hârlău (nu Buda sau Cracovia) dintre Moldova, Ungaria și Polonia. A fost cea mai limpede expresie politică imediată a formulei Hungaria, Polonia, Dacia et Crouatia, lansată de Veneția, care urma să reintre în război cu Poarta (1499-1503).
În al doilea rând, de la 1492, de când Ștefan a reintrat în serviciul Veneției, domnul a pornit o campanie de construcții fără precedent (a depășit-o pe cea de după încheierea păcii cu Imperiul Otoman în 1486). Între 1492-1493 și 1497, a zidit și rezidit nouă biserici de curte și „de obște” (la Hârlău, Iași, Dorohoi, Huși și Popăuți), de mănăstire (Tazlău și Neamț) și comemorative (la Borzești și Războieni). Judecând după finanțarea venețiană a domnului și după atitudinea ierarhilor moldoveni, Ștefan a investit cu chibzuială banii.
Nu în ultimul rând, Veneția nu era cunoscută pentru o atitudine tolerantă față de creștinii de rit grec, dimpotrivă. Totuși, în vara anului 1502, republica îi accepta pe călugării de la Muntele Athos drept „prea-creștini și protejați” ai lui Ștefan.
Ceva se schimbase în acei ani. Atunci, Ștefan l-a atacat pe Alexandru al Lituaniei, fiindcă acesta forța treceri de la ortodoxie la catolicism (schimbarea riturilor era interzisă prin însăși Unirea de la Florența). Simultan, Ștefan l-a mustrat pe Ivan al Moscovei pentru că nu punea capăt conflictelor dintre ortodocși și catolici, dintre Moscova și Polonia-Lituania, în timp ce „principii Italiei” se pregăteau de război contra „Turcului” (era, neîndoielnic, o exagerare).
Tot în acea vreme, chiar în 1502, la Zografu, principala mănăstire a Moldovei de la Athos, Ștefan a înălțat culorile pontificale ale „Vlahiei” din veacul al XIV-lea: galben și verde (galbenul semnifica centrul, verdele – estul, conform geografiei culorilor preluată de mongoli de la chinezi, asocierea cromatică făcând sens numai dintr-o perspectivă vest-est). Imitația „vlahă” (românească) făptuită de Ștefan, el preluând culorile heraldice de pe butonii defunctului din celebrul Mormânt 10 din Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” de la Curtea de Argeș, a fost remarcată din anii 1970. Atribuirea la acea vreme a mormântului lui Vladislav I sau lui Radu I, și nu, cum se bănuia încă din perioada interbelică, lui Alexandru Basarab, conducătorul „olahilor romani” ai Papalității de la 1345, a estompat semnificația imitației.
Două-trei detalii mai pot fi așezate în completare. 1. Culorile galben și verde au format fondul de maiestate al lui Matia în reprezentările sale de la sfârșitul domniei. 2. Tot pe la 1502, prin însăși gura dușmanilor de moarte ai Huniazilor, familia Cilly, anturajul lui Ioan Corvin a pretins (într-o variantă adaptată a cronicii familiei Cilly) descendența lui Iancu din Mircea I cel Bătrân (informația, nevalorificată, a fost inclusă în lotul de izvoare trimis spre publicare, tot de la München, lui Nicolae Iorga în 1899). 3. Atunci când Voicu, tatăl lui Iancu, a primit de la Sigismund de Luxemburg domeniul Hunedoarei (1409), Mircea a atacat Transilvania.
Însumate, datele amintite, inclusiv pomenirea lui Matia Corvin de la Putna (neglijată și ea în istoriografia română), conturează o imagine de luptă de familie pentru supralicitatele conflictele româno-românești din veacul al XV-lea. Încă o dată, cazul lui Vlad Țepeș este poate cel mai grăitor. Vlad l-a ajutat pe Ștefan să ia domnia (1457). Apoi Ștefan l-a trădat și a atacat împreună cu Mehmed (1462). În cele din urmă, a acceptat ca Vlad să revină pe tronul Țării Românești (1476). Iancu l-a executat (l-a îngropat de viu s-a zis) pe Vlad Dracul, tatăl lui Țepeș și s-a intitulat „voievod din mila lui Dumnezeu al Țării Românești” (1447). Apoi, Matia i-a dat două rude apropiate (una dintre ele a fost sigur vara sa primară pe linie maternă) drept neveste lui Vlad Țepeș (la 1461-1462 și 1473-1474). Între nunți, Matia i-a impus lui Țepeș un „domiciliu forțat”, când acesta nu i-a mai fost util.
Tocmai de la Putna, o altă istorie se conturează. Acolo, călugării lui Ștefan îl pomeneau pe Matia și „Țara Ardealului”, ștergând până și „înșelăciunea de la Florenția”. Nu spuneau nimic despre ambițiile imperiale bizantine ale lui Ștefan, pretinse visuri care i-au fost mult prea des asociate domnului.
Valul format – la trecerea dintre secolele al XV-lea și al XVI-lea – în spatele lui Ștefan (privind în urmă, putem spune că valul aducea „fructele dacice” ale „mâniei valahilor”) s-a spart tocmai la vârf, în 1502. La sfârșitul anului precedent (1501) murise Bartolomeu Drágffy, pe care, în toamna lui 1498, Vladislav izbutise temporar să-l scoată din dregătoria de voievod al Transilvaniei. Apoi, în primăvara lui 1502, Dimitrie și mama sa, Elena, fata lui Ștefan cel Mare, au fost întemnițați de către Ivan al III-lea. A doua soție a lui Ivan, Zoe (Sofia) Paleologul, și fiul ei, Vasili, învinseseră în fața văduvei lui Ivan Ivanovici (otrăvit cu doar o lună înaintea morții lui Matia) și a fiului lor. În urmă cu patru ani, pe când Ștefan, „ducele Moldovei și al Țării Românești”, ținea „jumătate din Ungaria”, Ivan al III-lea îl proclamase urmaș pe tânărul Dimitri.
Cetatea Sucevei, capitala Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare
Ștefan a luat-o de la capăt. A salvat moștenirea fiului său Bogdan al III-lea (1504). Iar Veneția a păstrat titulatura de „Dacia”. Când Radu al IV-lea cel Mare, care visa și el să preia Moldova la moartea lui Ștefan, a intrat în conflict cu Bogdan, și-a trimis solii să protesteze împotriva acestuia la Roma și Veneția, nu la Buda și Cracovia. Radu îi și intermediase Veneției pacea cu Baiazid din 1503. Cu toate acestea, nici Papalitatea, nici Republica Sfântului Marcu, cunoscută de la 1480 drept Serenissima, nu l-au abandonat pe Bogdan. Maximilian I și-a păstrat și el sprijinul pentru Bogdan, oferindu-i până și o mireasă (1513).
„Dacia” a continuat să existe alături de Ungaria, Polonia și Croația. Ea a dispărut prin Petru Rareș, fiul nelegitim al lui Ștefan, ajuns pe tron după moartea misterioasă a lui Ștefăniță, fiul, tot nelegitim, al lui Bogdan (1527). În războiul de după Mohács pentru tronul ungar, Petru a ales să-l sprijine pe Ioan Szapolyai, fost voievod al Transilvaniei (1510-1526) și pretendent la tronul Țărilor Române. L-a abandonat pe Ferdinand de Habsburg, nepotul lui Maximilian. Atunci Veneția a șters „Dacia” din registre. Aceeași soartă a cunoscut-o mai apoi și Ungaria, când Petru și Szapolyai l-au eliminat pe Aloisie Gritti (1534). Sprijinit de otomani, fiul, tot nelegitim, al dogelui venețian Andrea Gritti (1523-1538) plănuise (după cum s-a spus) să ia pentru el și băieții săi Transilvania, Moldova și Țara Românească, adică Dacia.
Lespedea de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa din zidurile Sucevei
În urma acestei Dacii au rămas, în primul rând, înscrisuri. Dar a rămas însă și o piatră, uitată și ea, dar vrednică de interes.
În 1951, în curtea interioară a Cetății de Scaun de la Suceava, a fost descoperită o lespede romană. Erau zilele lui Stalin și Roller, nu vremea lui Ceaușescu și Mușat-Ardeleanu. Aducerea lespezii a fost legată de intenția folosirii ei drept masă de altar (!). Bucata păstrată (cam o treime din lespedea originală) cântărea spre 400 de kg, adică tot atât cât 25 de tunuri din vremea lui Ștefan și a urmașilor săi, precum cele recent descoperite la Orhei. Cam tot atâtea tunuri a pierdut Matia în Moldova în 1467. Jan Albert la Codrii Cosminului (1497) și Petru Rareș la Obertyn (1531) au pierdut și mai multe. Iar inițial lespedea cântărise mai mult decât 50 de tunuri.
Două decenii mai târziu, s-a stabilit proveniența lespezii (funerare). Ea fusese luată de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei Romane, săpată și scoasă de trimișii lui Matia, mare colecționar de antichități romane. Datarea sosirii pietrei la Suceava a fost coborâtă înaintea morții lui Ștefan. Apoi, lespedea a fost uitată. A mai fost asociată, tangențial, ambițiilor vane ale lui Petru Rareș, dar fără temei.
Inscripţia romană adusă de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana şi încastrată în zidurile Cetăţii de Scaun de la Suceava în vremea lui Ştefan al III-lea cel Mare. Lespedea funerară, una dintre cele mai neglijate „ciudăţenii” ale istoriei medievale a românilor, este grăitoare pentru „ciudăţenia” timpului lui Matia, cel mai mare promotor al romanităţii românilor pe când naţiunile şi naţionalismele moderne nu existau încă. Descoperită la începutul anilor 1950, pe când timpul curgea altfel în România, „piatra” a intrat cu adevărat în atenţia arheologilor în anii 1970, când România a primit preşedinte cu sceptru, fiind apoi deturnată – ştiinţific, sigur – la mijlocul anilor 1980, când o epocă şi un stat se pregăteau de sfârşit, şi în anii 2000, când „eresurile medievale” nu mai erau de bon ton.
În secolul al XV-lea, al umanismului înfloritor din Occident și al Cruciadei Târzii în Orient, numele de Dacia se răsfrânge tot mai insistent asupra românilor și asupra țărilor lor. Românii erau adesea numiți „daci” și prezentați drept moștenitori ai romanității, iar unii dintre conducătorii lor deveneau „atleți ai lui Hristos”, „conți”, „guvernatori”, „crăișori” și „regi” ai Daciei. Ficțiunea Daciei daneze se stinge încet, pentru a face loc altei ficțiuni, a Daciei carpatice și dunărene, aceasta din urmă situată însă pe solide rădăcini antice. Maniera renascentistă de a arhaiza numele țărilor și de a reveni, peste secole, la denumiri clasice precum Galia, Pannonia, Moesia sau Dacia, a reașezat numele Daciei pe realitatea geografică a acesteia, adică acolo unde latina dunăreană evoluase spre limba română și unde daco-romanii se transformaseră în români. Ficțiunea politică avea, astfel, de-acum o anumită corespondență în realitate. Nu este de mirare că, tot cam atunci (1499), „valahii” sunt asociați – și tot într-un izvor italian – cu romanii, datorită mai ales numelui de „romani” pe care și-l dădeau lor înșiși.